Înainte de a răspunde la întrebare, trebuie spus că, în Cadrul financiar multianual al Uniunii Europene pentru perioada 2014-2020, România a avut la dispoziție 22 de miliarde de euro în fonduri de coeziune, dintre care 9,2 miliarde trebuiau alocate proiectelor de infrastructură. Pentru a vedea cum se compară asta la scară europeană, merită amintit că în bugetul total al Uniunii Europene, pe perioada 2014 – 2020, transporturile au fost parte a pachetului Coeziune economică, socială și teritorială, iar din cele peste 1.000 de miliarde euro al bugetului european alocat acestei perioade 2014 – 2020, pachetul Coeziune a reprezentat 371 de miliarde la scara UE.
Din acestea, în 2018, Comisia a decis să sprijine programul „Connecting Europe Facility”, pentru investiții în infrastructura transporturilor pe continent, cu 42,3 miliarde €, dintre care o parte erau destinați infrastructurii rețelei de transporturi (30,6 miliarde€), apoi energie (8,7 miliarde€) și digital (3 miliarde€).
România a avut așadar la dispoziție 22 de miliarde de euro în fonduri de coeziune, dintre care 9,2 miliarde trebuiau alocate proiectelor de infrastructură. Rata de absorbție a fondurilor europene a fost însă abia puțin peste 15%
România a avut așadar la dispoziție 22 de miliarde de euro în fonduri de coeziune, dintre care 9,2 miliarde trebuiau alocate proiectelor de infrastructură. Rata de absorbție a fondurilor europene a fost însă abia puțin peste 15%. În cadrul Programului Operațional de Infrastructură Mare, la 1 decembrie 2018 România trimisese la Bruxelles facturi de doar 1,25 miliarde.
Așa încât, la întrebarea: ce poate face un Comisar European al Transporturilor pentru România? răspunsul este: Nimic, dacă nu există proiecte și dacă rata de absorbție a fondurilor rămâne atât de coborâtă. Altfel zis: banii sunt disponibili, dar România nu îi cere și nu îi cheltuie.
Trebuie repetat că un Comisar European nu își poate favoriza țara de origine așa cum ar pofti. În 2014, după numirea Cornei Crețu pe portofoliul Politicii Regionale, presa afiliată PSD-ului era plină de titluri precum: „Corina Crețu dă României 260 milioane euro pentru autostrăzi" sau „Primii bani trimiși acasă de Comisarul UE Corina Crețu”.
Ideea acoperită de acele titluri era cu totul falsă, pentru că un Comisar European nu decide singur repartizarea fondurilor, ci aceasta e făcută de întreaga sa administrație, cu știrea și participarea tuturor structurilor Comisiei și pe baza unor proiecte precise, însoțite de toate justificativele și studiile aferente. Tocmai complexitatea procedurilor explică în parte de ce rata de absorbție a fondurilor în România este atât de coborâtă: pur și simplu o bună parte a proiectelor, dacă nu chiar majoritatea, nu sunt credibile sau nu sunt funcționale. Aici un Comisar European român nu poate face nimic.
- O altă întrebare recurentă este: Rovanei Plumb i se oferă portofoliul Transporturilor, dar ce poate face o țară fără infrastructură de transporturi demnă de acest nume în fruntea unui astfel de domeniu, mai ales în lumina faptului că România are cea mai proastă rețea de transporturi din întreaga Uniune Europeană?
Nici acest argument nu stă însă în picioare, mai ales în lumina precedentelor. Atunci când, în 2009, se vorbea de iminenta acordare a portofoliului agriculturii României se spunea, de asemenea, că lucrul nu ar fi posibil, întrucât agricultura României se află într-o stare jalnică. Cu toate astea, comisarul pentru agricultură a fost Dacian Cioloș.
Asta, încă o dată, pentru că un Comisar European nu e câtuși de puțin presupus a-și reprezenta țara la Bruxelles. Așa că asta nu a împiedicat-o pe Ursula von der Leyen să atribuie de această dată portofoliul agriculturii Poloniei, ceea ce a făcut ca primul candidat propus de guvernul de la Varșovia să se retragă singur, subliniind că nu are competențele necesare, lucru rar în sferele politice de la Bruxelles.
În sfârșit, în cazul în care Rovana Plumb ar fi respinsă de Parlament, în audierile publice care vor avea loc în octombrie, am explicat deja că procedura, așa cum a fost consfințită de tradiție până acum, e foarte simplă: România va trebui să numească un alt candidat pe același portofoliu.