De ce nu e agresorul vinovat? De la „Te trage de codițe pentru că te place” la „Nu cred nimic, îl cunosc bine”

La șase ani de la publicarea acestui studiu, când astfel de cazuri sunt făcute publice în media sau pe rețelele de socializare, părerile sunt în continuare împărțite, iar empatia și înțelegerea sunt depășite de luarea în derâdere a victimelor și de blamarea lor.

Cel mai recent caz de posibil act sexual fără consimțământ îl vizează pe Visarion Alexa, preot, a cărui notorietate a crescut în 2019, în urma difuzării unui reportaj televizat despre activitatea acestuia.

La creșterea numărului de adepți ai acestui paroh al Bisericii Ortodoxe Române a contribuit și susținerea familiei tradiționale și a vaccinării.

Preotul Visarion Alexa, parohul bisericii „Pogorârea Sfântului Duh” din Capitală, a fost reținut de Poliție și ulterior plasat sub control judiciar pentru 60 de zile.

Avocata preotului susține că a existat o relație de prietenie între acesta și cea care l-a acuzat de agresiune sexuală în biserică. Arhiepiscopia Bucureștilor a început și ea o anchetă internă, iar preotul a fost suspendat.

Odată cu publicarea știrii despre reținerea lui Visarion Alexa, au apărut și reacții conform cărora presupusul agresor ar fi o persoană incapabilă să comită o asemenea faptă. Una dintre ele aparține lui Răzvan Bucuroiu, realizatorul emisiunii „Universul Credinței” (Televiziunea Română).

„Nu cred nimic, sunt reticent la toate «sursele» care emit informații despre caz, eu îl cunosc pe omul acesta de peste 20 de ani. Un comportament ireproșabil în toate situațiile posibile, un ton afabil, o claritate morală evidentă”.

Atitudinile se nasc din copilărie. „Lasă, e un băiat bun, nu am auzit să facă așa ceva”.

Cristina Praz, expertă în comunicare și egalitate de gen în cadrul Centrului Filia, o organizație care luptă pentru respectarea drepturilor femeilor, spune că totul începe de la lipsa educației de gen și de la tăcerea generală atunci când e vorba despre hărțuirea sexuală.

„Asta învățăm încă din copilărie. Majoritatea fetelor și a femeilor au auzit de mici replici de genul «te trăgea de codiță pentru că te place», sau «așa știu băieții să își exprime sentimentele»”.

„Tocmai pentru că normalizam de mici genul acesta de comportamente, le internalizăm și creștem cu ele. Iar atunci când cineva din jurul nostru sau chiar noi suntem persoane care experimentează aceste forme de violență, normalizăm actele și le găsim scuze agresorilor, în loc să arătăm empatie persoanelor care trec prin experiențele de acest fel”, subliniază experta în drepturile femeilor.

În cazul iertării sau găsirii unor motive pentru agresori intervine și experiența avută cu respectiva persoană, care poate să fie un cunoscut - un prieten sau un membru al familiei - sau un străin.

„Întotdeauna avem tendința de a găsi scuze pentru agresori, prin comentarii de genul «eh, lasă, că e un băiat bun, nu am auzit să facă așa ceva» sau «e o persoană care nu ar fi capabilă» […] însă imaginea pe care noi credem că o avem asupra unei persoane nu este o scuză și nu este o modalitate prin care să justificăm comportamentul său de abuz”, a afirmat Praz pentru Europa Liberă.

„De multe ori, din păcate, autoritățile responsabile cresc cu aceeași gândire misogină, rasistă, homofobă și reproduc același comportament atunci când se lovesc de asemenea cazuri”, spune Cristina Praz.

Agresiunea sexuală se tratează ca furtul

La nivelul Poliției Române nu există o procedură specifică de urmat în cazul victimelor abuzurilor și aceste situații sunt tratate la modul general, ca orice altă infracțiune, afirmă Cosmin Andreica, președintele sindicatului Europol.

„Lucru care, evident, plasează victima într-o situație de inferioritate, în condițiile în care multe dintre aceste fapte au loc în medii ferite de alți martori sau sub diferite forme, care nu pot să fie probate. Și atunci, din acest punct de vedere, este foarte dificil pentru multe victime să scoată în evidență faptul că au fost victimele unor astfel de fapte”.

El spune că o procedură de acest tip ar fi necesară și în România, precum în Anglia, unde victima beneficiază de prezumția de nevinovăție.

Spre exemplu, dacă incidentul se petrece la locul de muncă, nu angajatul trebuie să aducă dovezile, ci angajatorul, explică Andreica.

„La fel ar trebui să existe și la noi. Pentru că, gândiți-vă, în marea majoritate a cazurilor, când vorbim de astfel de infracțiuni, este aproape imposibil să poți să le dovedești, să le documentezi, în situația în care nu ești pregătit să înregistrezi momentul sau să ai alte probe și mijloace pe care poți să le folosești”.

Soluția pentru situația internă ar fi pregătirea psihologică a polițistului, care, continuă președintele Europol, ar trebui să empatizeze cu victima și să îi ofere încredere.

„Acum, nimeni nu are de unde să știe cum trebuie să se comporte sau cum este indicat să te comporți cu victima unei astfel de infracțiuni”.

Cu toate acestea, până acum, Cosmin Andreica nu a întâlnit polițiști care să practice blamarea victimelor pentru abuz, pentru că nu ar exista un asemenea interes.

„În momentul în care o persoană ajunge la poliție, este clar că nu a făcut-o de plăcere, ci a făcut-o de nevoie sau a făcut-o pentru că îi este frică cu privire la integritatea fizică sau psihică a ei. De aceea, în aceste condiții, nu există o astfel de tendință, de a blama victima că s-a aflat în anumite situații sau că a dat curs anumitor acțiuni care, în cele din urmă, au ajuns în zona infracțională”.

Procedurile pentru autoritățile care lucrează cu persoane aflate în situații de vulnerabilitate, precum cea a violenței sau a abuzului împotriva femeilor, ar trebui elaborate de persoane care activează în zona de drepturi ale femeilor, explică Cristina Praz de la Centrul Filia, pentru a ca acestea să se simtă încurajate și înțelese.