Titlul reproduce o replică dintr-un recent interviu luat de Cristina Stănciulescu lui Radu Afrim. Cu un umor cam amar și un strop de ironie fină, regizorul ne transportă în chiar inima “Pădurii” lui, acolo unde i-a imaginat lui Apostol Bologa un partener de luptă și de “joacă”, un fel de Jiminy Cricket, acel personaj numit în programul de sală “Conștiința” (și jucat excelent de Marius Manole), cel care se ia la trântă permanent cu un Apostol care “crede și nu cercetează”, cu robul orb al datoriei. Și poate că acesta este cumva crezul artistic mai general al lui Radu Afrim, acela că, în absența unei continue interogări, viața nu merită trăită, iar rolul artei este să pună întrebări și să stârnească senzații, frământări, tulburări de conștiință, să nu te lase acolo unde te-a găsit, să lucreze în tine mult timp după ce spectacolul s-a terminat.
Mai spune Radu Afrim în interviul anterior amintit: “să lăsăm măcar pentru un timp la o parte înțelesurile, pe care oricum nu le înțelegem. Artiștii care fac treabă bună sunt cei care pun întrebări”. Cei care zgândără conștiințe. Și tot el: “Merg mai mult pe feeling, pe intuiție, pe simțuri ale căror nume și proveniență nu le știu…” Iar aici regizorul-scenarist se întâlnește cu însuși Rebreanu, cel care, lucrând la Pădurea Spânzuraților, nu-și găsea, pentru o vreme, “nici ritmul, nici atmosfera”. Dar, își amintește scriitorul, “în vreme ce scriam, în liniștea apăsată, am început să percep niște bătăi ușoare în fereastra mea, delicate ca ale unor degete imateriale… Când bătăile astea s-au repetat nopți de-a rândul, insistent – fiindcă sunt, repet, credincios și superstițios – mi-am zis că nu poate fi decât sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creștinească ce nu i-a fost desigur acordată. Și atunci am pornit să caut și să găsesc, negreșit, orice ar fi, mormântul fratelui spânzurat.” O poveste cu duhuri care amintește de Strindberg, iată ce a stat la baza Pădurii Spânzuraților, un loc simbolic, bântuit și menit să ne bântuie. Un loc pe care scenografia spectacolului nu ne lasă să-l uităm. Un loc încărcat de plasticitate și semnificație, ai cărui arbori coboară pe scenă direct din cer, pentru a se întregi cu trunchiurile de care au fost desprinși prin brutală amputare. Copacii-spânzurători de acum o sută de ani, purtând prin crengi amintirea horcăitului ultim al spânzuraților sunt, în vremurile noastre, tăiați și exportați pentru profit. Întrebarea care se naște în mod firesc este: suntem noi, românii, un popor care își vinde istoria, care se vinde pe nimic contra unui profit modic și imediat?
Dar oamenii cu drujbe care fac acest sacrificiu ritualic, în chiar prima scenă a spectacolului, nu sunt genul care să-și pună întrebări sau care să se lase intimidați de nostalgia trecutului. Ei nu vor rezona la șoaptele duhurilor atâtor oameni care s-au jertfit pentru o idee, căci ce altceva este, în fond, Patria? Și atunci, ca să-i trezească, să ne trezească, e nevoie de un moment venit din alte vremuri, de cântecul fenomenal al Teodorei Purja. Ea horește și astfel ne pune față în față cu trecutul nostru, cu rădăcinile noastre, cu noi înșine în tot ce avem mai intim și autentic. Iar acest prim moment de magie, în care înlemnești pe scaun și te predai cu toate simțurile experienței unice a spectacolului, este unul realizat cu un minim de mijloace. Un reflector puternic, o femeie simplă, în port popular, pășește pe scenă, în fața unei mii de spectatori și începe să horească așa cum ar face-o la ea în casă, atunci când o încearcă amarul sau aleanul. O voce a capella, mai puternică decât toate formațiile sau orchestrele din lume, mai autentică decât tot festivalul Cântarea Romaniei sau orice festivisme deplasate cu care ne-au hăituit în 2018 cei ce trebuiau să cheltuiască grabnic banii alocați Centenarului. Genul de magie pe care îl reușește Afrim, atunci când pune reflectorul pe lelea Purja mi-a amintit de Cabiria lui Fellini în secvența în care nimerește la spectacolul de magie de unde iese transfigurată, sau de scena din Mullholland Drive, filmul lui Lynch, în care Rebecca del Rio cântă “Llorando” pe scena straniului club “Silencio”.
Pe parcursul celor trei ore și jumătate ale spectacolului momentele acestea de magie se succed cu repeziciune, în așa fel încât spectatorii abia apucă să-și tragă sufletul, să-și șteargă o lacrimă, martori ai unei experiențe sinestezice extraordinare, în care decorul, mișcarea scenică, efectele multimedia, se conjugă fericit și țin sala sub permanentă tensiune. S-a scris deja, laudativ, despre rolul Apostol Bologa făcut de Alexandru Potocean și îmi pare că laudele sunt meritate. Tot laude merită și jocul unui Richard Bovnoczki (Klapka), Istvan Teglas (Generalul Karg) sau prospețimea ludică pe care o aduce în scenă Raluca Aprodu (Ilona). Totuși, mai degrabă decât prestațiile individuale, ar merita apreciat efortul întregii distribuții și a întregii echipe care a conlucrat pentru ca acest spectacol să fie ceea ce este. Interesant și modul în care camera video apropie de noi actorii, filmând în cadru strans detalii semnificative ale unor scene de maximă tensiune, evidențiind expresii faciale și gesturi ce ar scăpa altfel spectatorilor ce nu se află în primele randuri.
Merită subliniate și racordurile cu modernitatea, realizate, între altele, și prin proiectarea unor imagini ale istoriei recente, inclusiv de la protestele de stradă din 10 august 2018, pentru că spectacolul pus în scenă de Radu Afrim imaginează și un dialog între generații, unul în care, așa cum mărturisește regizorul, “ăia îi întreabă pe ăştia: ce aţi făcut în 100 de ani, cine eram noi, cine sunteţi voi la vârsta noastră? Vârsta lui Apostol Bologa era de până în 35 de ani. Vreau să fie un dialog despre ce am ajuns noi, despre ce gândim noi despre trecutul nostru, cum e văzută istoria, cum e văzută implicarea românilor în Primul Război Mondial dincolo de o pagină de muzeu. Este muzeu? Este un fapt? Cum simţim noi acest război esenţial pentru unificarea regiunilor şi pentru România în forma în care e ea azi?”
În ceea ce mă priveste pot răspunde simplu, așa cum, probabil, o pot face mulți alți spectatori: pentru că străbunicii mei au luptat în acel război, ba unul dintre ei a și murit pe front, pentru că între numeroșii orfani de razboi s-a numărat și străbunica mea paternă, istoria aia e cât se poate de reală și ne-a modelat destinul. Și mai cred cu tărie că soarta noastră de azi trebuie să țină seama de speranțele pe care ei, cei de atunci, le-au investit în noi. La modul real, factual, nu ascunzându-ne în spatele unor ofrande de paradă sau a unor festivisme cu iz naționalist. Pentru asemenea întrebări și gânduri mă simt recunoscător față de cei ce ne-au oferit acest spectacol al redeșteptării unor conștiințe și, poate, al unei prea-îndelung adormite responsabilități.
