„Cunosc Rusia, cunosc mobilitatea spiritelor de acolo și nesiguranța terenului pe care se calcă în acel vast imperiu. Un asemenea depozit în mâna Moscovei nu e sigur în clipele actuale și vom avea deziluzii amarnice. Mult mai indicat ar fi să trimitem Tezaurul la Londra. […] Ce ar fi dacă am încredința Tezaurul nostru Băncilor din Christiania? […] Dar, pentru Dumnezeu,nu-l trimiteți în Rusia!”. (Bancherul Mauriciu Blank către premierul Ionel Brătianu, 1916).
După eșecul campaniei armatei române din toamna lui 1916, Casa Regală, Guvernul, Parlamentul, oameni politici și o parte a populației din Muntenia și Dobrogea se refugiau în Moldova. Astfel, conform mărturiei medicului Vasile Bianu, toate trenurile erau arhipline, unii agățați de scări, alții pe acoperișurile lor, oameni de toate vârstele, în timp ce alții erau în mașini sau pe mașini, „în toate colțurile unde se putea urca vedeai o mulțime de nenorociți atârnând ca ciorchinele de struguri”.
Valoarea calculată a Tezaurului închis în 1738 de casete, dintre care 3 erau cu lingouri de aur fin, iar restul cu valută, era de 314.580.456,84 lei aur, iar cele două casete ale reginei aveau o valoare de 7.000.000 lei aur.
La 2 decembrie 1916, Consiliul Băncii Naționale a României decidea ca Tezaurul să fie strămutat la Moscova, cu condiția ca guvernul să notifice oficial Banca în acest sens, după care guvernul rus să-și asume „paza și păstrarea lui”. Variantele invocate de Mauriciu Blank, amintite mai sus, erau respinse din diverse motive: pericolul atacării Tezaurului de submarinele germane în drumul spre Londra, costurile mari ale asigurării unui astfel de transport și, nu în ultimul rând, că o astfel de decizie ar fi jignit așteptările oficialilor de la Petrograd, de la care România aștepta un important ajutor militar și logistic în război.
Aleksandr Mosolov, reprezentantul Rusiei în România, susținea, în acest context, că transferul Tezaurului ar fi avut menirea „să strângă și mai mult legăturile de alianță”.
La 20 decembrie 1916, un prim transport care conținea Tezaurul Băncii Naționale și bijuteriile reginei Maria ajungea la Moscova. Valoarea calculată a Tezaurului închis în 1738 de casete, dintre care 3 erau cu lingouri de aur fin, iar restul cu valută, era de 314.580.456,84 lei aur, iar cele două casete ale reginei aveau o valoare de 7.000.000 lei aur. Este de la sine înțeles că o parte importantă dintre monedele aflate în Tezaur avea valoare numismatică, dar aceasta nu a fost luată în calcul la acel moment.
Al doilea transport conținea tezaurul BNR, depozitele Casei de Depuneri și Consemnațiuni și ale altor bănci și instituții, opere de Grigorescu, Aman, Andreescu, Petrașcu și mulți alții sau colecții de valoare rară, precum Cloșca cu puii de aur
Cel de-al doilea transport are loc în condiții diferite: în vara lui 1917 Rusia era într-un haos total, țarul Nicolae II abdicase, guvernul de la Petrograd trecea dintr-o criză în alta, iar armata suferea și ea. Pe de altă parte, ofensiva germană aducea în discuție o măsură extremă la Iași: mutarea guvernului și a Casei Regale în Rusia, ceea ce, până la urmă nu s-a mai pus în practică.
Însă, la 3 august ajungea la Moscova cel de-al doilea tren care aducea Tezaurul BNR, dar și depozitele Casei de Depuneri și Consemnațiuni, ale băncilor și instituțiilor publice și private, plus odoare mănăstirești, opere din colecții de artă publice și private, Arhive, colecții ale Academiei Române etc. Printre acestea, opere de Grigorescu, Aman, Andreescu, Petrașcu și mulți alții sau colecții de valoare rară, precum Cloșca cu puii de aur. Printr-o intervenție de ultim moment, George Enescu reușea să trimită și el, într-o lădiță, toate manuscrisele lui de când era copil, când începuse să compună. Nu întâmplător, Mihail Gr. Romașcanu, care a publicat un prim volum despre Tezaurul de la Moscova, în 1934, sublinia că „adevărata valoare a depozitului făcut în Rusia de CDC reprezenta o cifră mult mai mare”, având caracter inestimabil. În termeni absoluți, cifra era 7,5 miliarde de lei pentru al doilea transport.
Finalul războiului aducea România în tabăra învingătoare, dar Rusia nu mai era nici aliată, nici imperială. Moscova devenea Roma comunismului și, odată cu Revoluția bolșevică, Tezaurul era pus la adăpost de „oligarhia română”.
Duca notează în memoriile sale că „era întristător și impresionant în același timp să vezi pe regina Maria a României apărând la ceremoniile oficiale ca o femeie săracă, fără nici o bijuterie, fără nici unul din atributele sclipitoare ce fac parte integrantă din veșmintele regalității”
Efectele erau pe toate planurile, de la economic la simbolic. I.G. Duca notează în memoriile sale că „era întristător și impresionant în același timp să vezi pe regina Maria a României apărând la ceremoniile oficiale ca o femeie săracă, fără nici o bijuterie, fără nici unul din atributele sclipitoare ce fac parte integrantă din veșmintele regalității”. Totuși, odată cu moartea mamei sale, survenită în 1920, regina moștenea alte podoabe.
Un prim semn de „mărinimie” de la Est survenea în 1935. La un an după primirea URSS în Societatea Națiunilor și reluarea relațiilor diplomatice cu România, Moscova restituia o parte din ceea ce depozita, printre care manuscrisele lui G. Enescu, arhive, iar ca un gest de curtoazie, rămășițele lui Dimitrie Cantemir.
Despre acestea din urmă, autoritățile române aveau îndoieli că ar fi autentice. O a doua restituire avea loc în 1956, atunci când și la Moscova și la București erau regimuri totalitare comuniste. „Frăția” ideologică aducea în țară piese de valoare precum Cloșca cu puii de aur , opere de artă medievală, 1350 de tablouri, gravuri și desene. Unele dintre ele fuseseră chiar restaurate.
Totuși, indiferent că a fost comunist sau post-comunist, niciun regim de la Kremlin nu a mers până într-acolo încât să ducă la restituirea aurului BNR.
nici un regim de la Kremlin nu a mers până într-acolo încât să ducă la restituirea aurului BNR
Așa cum remarcă Marian Voicu, în cel mai nou volum dedicat subiectului, în acești o sută de ani lumea a suferit modificări uriașe, toți liderii de la Moscova au fost la curent cu chestiunea Tezaurului, însă ea a rămas în opinia autorutlui citat, alături de problema Basarabiei, „fundația pe care s-a clădit neprietenia amară dintre români și ruși”.
Zilele trecute, liderul principalului partid de la guvernare și, totodată, președintele Camerei Deputaților din România, Liviu Dragnea, anunța că România va începe demersurile pentru a-și repatria aurul: „Aurul ţării să vină acasă. De ce să stea în continuare în afara ţării?” El se referea la rezerva României de la Londra, aproximativ 60 de tone, din totalul de 104 tone, cât reprezintă rezervele de aur ale Băncii Centrale în zilele noastre.La Moscova, România a depozitat și nu a mai recuperat 93,4 tone. Cred că nu există român să nu susțină repatrierea aurului. A aurului de la Moscova. La Londra, dacă am fi avut inspirația lui Mauriciu Blank, ar fi stat în siguranță și acum cel din timpul războiului.
Daniel Citirigă este doctor în istorie, conferențiar universitar la Facultatea de Istorie și Științe Politice, Universitatea „Ovidius” din Constanța. A publicat studii în reviste de specialitate, precum și două volume de autor: „Europa Centrală și tentația federalismului. Istorie și diplomație în perioada interbelică”, Editura Cetatea de Scaun, și „Diplomația Coroanei. Casa Regală a României în Europa Centrală și de Sud-Est în perioada interbelică”, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca.
