Era într-o miercuri, 7 ianuarie 2015, în Paris, acum exact cinci ani. Miercuri e ziua ședinței editoriale săptămânale la Charlie Hebdo, pentru că revista iese atunci și trebuie plănuită următoarea, iar asasinii islamiști, care reperaseră vreme îndelungată programul, funcționarea și întregul du-te-vino cotidian de la Charlie au acționat în acea zi, o miercuri dimineața, lăsând în urmă 12 victime, printre care toți cei vechi, fondatorii revistei.
Absolut întâmplător, acea zi de 7 ianuarie 2015 mai era și cea în care tocmai se lansa romanul lui Michel Houellebecq Supunerea (Soumission), distopia politică despre Franța ce devine musulmană. Houllebecq fiind prieten cu majoritatea celor care aveau să fie asasinați, numărul din Charlie Hebdo din acea zi îi era in bună parte dedicat lui și romanului tocmai publicat.
TOUJOURS CHARLIE...
... poartă astăzi simplu, mare pe fond negru, pagina întâi din Libération, cotidianul stângii intelectuale pariziene care i-a găzduit în anul acela vreme îndelungată pe supraviețuitorii de la Charlie.
Libération pune azi întrebarea, la care toată lumea caută încă un răspuns, ce a mai rămas din spiritul inițial al săptămânalului politico-satiric Charlie Hebdo, atât de specific francez și care anul acesta mai împlinește și 50 de ani de la creare. La asta, redactorul șef Riss (Laurent Sourisseau), supraviețuitor al masacrului, răspunde într-o carte tocmai lansată, pe care o prezintă într-un interviu cu cotidianul belgian Le Soir, despre care vorbim mai jos.
Comemorarea celor cinci ani de la atentat sunt folosiți azi de fiecare în presa franceză în funcție de agenda politică mai mult sau mai puțin transparentă.
Astfel, publicația de extrema dreaptă Valeurs Actuelles (căreia Emmanuel Macron i-a dat deja o formă de onorabilitate acordându-i un lung interviu) scrie că Charlie Hebdo denunță astăzi “noii cenzori care se cred stăpânii universului”. După cenzura religiilor, Charlie Hebdo contestă acum cenzura rețelelor sociale, scrie Valeurs Actuelles, care estimează că publicația rebelă suferă din pricina corectitudinii politice impuse de o stângă din ce în ce mai agresivă.
Și, într-adevăr, editorialul redactorului chef Riss din numărul special Charlie Hebdo apărut azi o spune cât se poate de deschis, vorbind despre « noii guru ai gândirii pre-formatate»: -- « Ieri, spuneam merde lui Dumnezeu, militarilor, bisericii, mașinăriei statului. Azi trebuie să învățăm cum să ne luptăm cu asociațiile tiranice, cu minoritățile nombriliste, cu bloggerii și bloggeusele care ne lovesc peste degete precum învățătorii la școală ».
Semn că revolta împotriva noii corectitudini capătă o dimensiune trans-ideologică, cotidianul Partidului Comunist Francez, celebrul L'Humanité, scrie la rândul său că desenul de presă, caricatura politică e privită cu aceeași crispare și azi și că vina aparține internetului și lașității editoriale.
Cotidianul dreptei catolice Le Figaro constată că, la cinci ani de la atentate, cele două tendințe ale stângii franceze sunt acum mai divizate, sfâșiate și opuse una alteia ca oricând. Se înfruntă două concepții ale stângii, care se opun una alteia total și irevocabil. Există o stângă franceză laică, ostilă tuturor religiilor (Charlie Hebdo, Libération) și o stângă opusă total acesteia, care vede în musulmani «oropsiții vieții» (L'Humanité, comuniștii, stânga extremă a lui Mélenchon).
«Oropsiții vieții» este o aluzie, în acest cotidian al dreptei intelectuale care e Le Figaro, la versurile din Internaționala socialistă, despre care vom vorbi imediat.
În centru, în mijlocul acestor tendințe fratricide franceze, Le Monde constată că la cinci ani de la atentatele de la Charlie Hebdo judecătorii și anchetatorii care trebuie să pregătească procesul ce va începe în luna mai sunt total debordați. Vor fi judecate atunci 14 persoane acuzate de complicitate cu asasinii (cu toții morți), iar uriașul dosar e departe de a fi limpede în toate detaliile și pistele sale.
Toate acestea sunt urmărite cu mare interes și în Belgia vecină, care constituie al doilea mare public pentru Charlie Hebdo. Le Soir, la Bruxelles, a publicat astfel în weekend un mare interviu cu redactorul șef de la Charlie, Riss, cu ocazia apariției cărții lui « Une minute quarante-neuf secondes » (ed. Actes Sud): « Un minut patruzeci și nouă de secunde », exact cât a durat masacrul din redacție, în acea zi de 7 ianuarie 2015.
Riss spune în interviu că acel masacru a fost o «execuție politică» și, întrebat de ce nu a abandonat, exclamă: Era de neconceput ca în Franța un ziar să dispară din pricina unui atentat. Pe plan simbolic, ar fi fost o catastrofă.
Trădarea intelectualilor
Riss denunță și «colaboratorii», toți intelectualii care au tăcut, precum în perioada interbelică în fața ascensiunii nazismului, toți cei care și-au interzis să critice islamismul, integrismul, religia în general. Prin prudența lor, aceștia, spune Riss, ușurează acum răspândirea ideologiei totalitare.
Cu teroriștii, spune el, dialogul este imposibil. Riss fusese de altfel cel care, atunci când Franța descoperise dilema morală pusă de jihadiștii francezi capturați în Siria și care cer acum să fie repatriați ca cetățeni francezi, Riss publicase în Charlie Hebdo virulentul editorial cu titlul: Să crape!
Tot la Bruxelles, cotidianul flamand De Standaard a publicat, la rândul său, în weekend un interviu la fel de mare cu fosta colaboratoare de la Charlie Hebdo, Zineb El Rhazoui, care de la atentatele de acum cinci ani trăiește ascunsă. Fiind musulmană de origine marocană, dar atee declarată și colaboratoare la Charlie Hebdo, Zineb El Rhazoui primește în permanență nenumărate insulte și amenințări cu moartea.
Catolicul cotidian belgian De Standaard a reușit s-o intervieveze într-o cafenea anonimă din Paris, unde, ca și Riss pentru Le Soir, ea a venit fofilându-se, însoțită de bodyguarzi care au tot scrutat împrejurimile în timpul interviului. Și ea critică uriașa complezență a intelectualilor și a presei, precum faptul că New York Times, de pildă, a renunțat să mai publice caricaturi politice, și spune ea: Dacă toate ziarele ar fi publicat, înainte de 2015, caricaturi critice despre islam, atunci colegii mei ar fi încă în viață.
... și restul actualității
In restul Europei, actualitatea rămâne dominată de tensiunile din Orientul Mijlociu, care completează, chiar dacă nu explicit, chestiunea raportării la islam așa cum o vede Charlie Hebdo. La Londra, The Guardian constată că nimic nu e clar în legătură cu retragerea sau nu a trupelor americane din Irak, anunțată apoi dezmințită, ceea ce arată confuzie la Washington, și că la reuniunea NATO de ieri, luni, la Bruxelles, secretarul general Jens Stoltenberg a condamnat Iranul, dar a evitat să asocieze NATO cu atacul american cu drone.
În Germania, foarte conservatorul Frankfurter Allgemeine Zeitung scrie că Washingtonul dezminte că ar plănui să-și retragă trupele din Irak, iar în Italia, La Repubblica încearcă să decripteze anunțul făcut de Trump că de acum înainte, în caz de un atac iranian, postările lui pe Twitter vor avea valoare legală, de comunicat oficial.
La Moscova, presa, precum cotidianul intelighenției Kommersant, e ocupată mai ales cu Crăciunul pe rit vechi de astăzi, dar Kommersant scrisese întruna despre Crăciun încă de la cel anterior, din decembrie, când povestise în detaliu căderea lui Ceaușescu în România și asasinarea lui de Crăciun, precizând că Ceaușescu și Elena muriseră intonând Internaționala, imnul socialismului.
Și tocmai aici, în legătură cu faimosul imn socialist Internaționala, revista franceză Le Monde Diplomatique, în numărul său pe luna aceasta, prezintă o ciudată apariție editorială, o carte care prin natura ilustrațiilor sale mai este și un foarte elegant obiect: Les Fantômes de l’Internationale (Fantomele Internaționalei) de Elise Thiébaut/Edmond Baudoin (ed. La Ville Brûle). Cartea încearcă să definească cui aparțin astăzi drepturile asupra Internaționalei.
Ancheta pornește de la o înmormântare, în iulie 2017, în cimitirul Père-Lachaise în Paris, când participanții au cântat Internaționala, apoi cineva a postat un clip, iar Facebook l-a șters pe motive de drept de autor.
Cui aparțin drepturile asupra Internaționalei? De aici pleacă o întreagă anchetă, pornind de la creatorii imnului, doi francezi participanți la Comuna din Paris (1871), care au compus muzica și scris versurile acestui cântec ce avea să devină imnul URSS-ului.
Pentru a nu face un spoiler, merită spus doar că, Uniunea Sovietică abolind drepturile de autor, creatorii francezi n-au primit nimic, dar că unuia din ei, compozitorului, pe cale de a muri în mizerie în Franța, Stalin i-a acordat o pensie de stat de 100 de dolari.
Charlie Hebdo ar putea râde de asta, dar nu e sigur că cei de la L'Humanité ar aprecia.
Facebook Forum