De ce unu din cinci părinți crede că ”bătaia e ruptă din rai”

„Din păcate, acesta este un fenomen în România și, în general, în spațiul fost comunist și balcanic, așa ne arată statisticile, unde pedepsele fizice, corecția și genul acesta de „educație” a copilului în familie este o cutumă”, a explicat, pentru Europa Liberă, Mădălina Turza, președinta Autorităţii Naţionale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii.

În cazul primarului din Sângeorz Băi, instituția pe care o conduce Mădălina Turza a solicitat Direcţiei pentru Protecţia Copilului Bistriţa-Năsăud (DGASPC) sesizarea organelor de cercetare penală.

În România, aproape două treimi dintre copii recunosc că sunt agresați de părinții lor, arată un studiu reprezentantiv la nivel național al ”Salvați Copiii”, din 2014.

„Corecțiile de tipul lovitura cu palma, urecherea, nu sunt percepute de majoritatea părinților ca fiind acte de violentă ci sunt considerate că au aplicat ceva corectiv, dar ele intră la abuz fizic”, argumentează Mihaela Dinu, cordonatoarea programului de consiliere psihologică în cazurile de abuz din cadrul ”Salvați Copiii”.

În 2019, datele oficiale arată aproximativ 16.000 de cazuri de abuz emoțional sau sexual asupra copiilor, în creștere față de anul 2018. Dintre acestea, 14.600 sunt în familie, atrage atenția World Vision România, organizație neguvernamentală care pune în centrul activităţii sale bunăstarea copilului.

Cazurile raportate oficial sunt „doar vârful icebergului”, subliniază Gabriela Paleru, director advocacy, în cadrul World Vision România. Deși abuzurile sunt interzise prin lege, „acest lucru nu este cunoscut, nu este respectat și nu este aplicat. Sunt puține mecanisme care să reglementeze aceste lucruri”, ne-a explicat Gabriela Paleru.

Un studiu al World Vision România, din 2017, arată că peste jumătate dintre părinţi cred că bătaia este pentru binele copilului şi unu din zece cred că lovirea apare din cauza copilului.

Și raportul Salvați Copiii arăta că unu din cinci părinți erau de părere că bătaia este un mijloc de educație.

„Mai îngrijorător este că acest fenomen al abuzurilor asupra copiilor în familie nu îl găsim doar în familiile vulnerabile, de la marginea societății, aflate în situații complicate și grele din punct de vedere social, dar îl regăsim și în interiorul unor familii cu o poziție socială bună și care afișează o normă socială și o imagine impecabilă. Iar lucrurile acestea se întâmplă în spatele ușilor caselor acestor oameni. Este o problema foarte gravă”, opinează Mădălin Turza.

În opinia ei, astfel de cazuri „reflectă lipsa de educație, de dezvoltare personală, de inteligență emoțională și de ieșire din starea de înapoiere a unei bune părți din societatea noastră”.

De cele mai multe ori, copiii suferă în tăcere, nu știu care le sunt drepturile. „Abuzul rămâne în familie, doar în situații din acestea extreme în care părinții filmează sau văd alți părinți sau alte rude și se sesizează. De cele mai multe ori, copilul nu spune pentru că îi este rușine”, mai explică Mihaela Dinu, de la Salvați Copiii.

De regulă, părintele neabuziv este cel căruia i se destăinuie, dar Gabriela Paleru atrage atenția că și școala are un rol important, iar profesorii trebuie să fie atenți la semnele care ar putea arăta că un copil are probleme acasă.

De asemenea, ea subliniază că orice fel de abuz asupra copiilor este interzis prin lege, „dar nevoia de se realiza această informare la scară națională este enormă”, fie prin mesaje de interes national, fie online, în mediile pe care le frecventează copiii.

În calitate de cordonatoare a programului de consiliere psihologică în cazurile de abuz, Mihaela Dinu a intrat în contact cu mulți copii aflați în astfel de situații dificile. Ea mărturisește că cei mai mulți copii cred că sunt bătuți pentru că nu fac lucrurile bine, repede, nu îi ascultă pe părinti. De cele mai multe ori „se simt nedreptătiți, nu înțeleg de ce sunt bătuți. Uneori termenii folosiți de părinți sunt generali: „nu ai fost cuminte”, fără să îi spună concret acțiunea sau comportamentul pe care copilul l-a avut și a fost deranjant pentru părinte”.

Pe termen lung sunt afectate stima de sine, apar dificultăți de socializare pentru copil, dezvoltă tulburări de atașament pentru că părintele, cel care trebuie să îi fie aproape, o zi folosește violența fizică, o zi are grijă de copil.

„Efectele traumelor din copilărie se decontează pe parcursul unei vieți întregi, ele influențează felul în care copilul, devenit ulterior tânăr și apoi adult, își construiește relațiile și ulterior următoarea familie și îi marchează destinul”, mai punctează Mădălina Turza.