În nici 30 de ani, România obținuse un principe occidental, o nouă Constituție, căi ferate de la zero și sistem sanitar reorganizat, un Război de Independență câștigat urmat de o bătălie diplomatică dramatică care ne-a adus Dobrogea, dar nu în ultimul rând, înființase o bancă centrală.
În aprilie 1880, România a devenit una din primele țări din lume cu o bancă centrală, a 16-a pe mapamond, înființată înaintea Băncii Japoniei sau a Rezervelor Federale ale SUA. Instituția își păstrează și astăzi importanța în arhitectura instituțională a țării. Așa că am ales să vorbim despre ea de 10 Mai, Ziua Independenței, zi de sărbătoare.
Europa Liberă a discutat cu istoricul Nadia Manea, expert al BNR, despre momentul înființării băncii centrale, dar și despre implicațiile sale, despre context și miza înființării unei bănci naționale, despre denumirea monedei naționale și cum a apărut leul, despre valoarea sa, dar mai ales a oamenilor care aveau forța să înființeze instituții care au așezat România în rândul țărilor moderne.
1. Europa Liberă: Când a fost înființată BNR și în ce context?
Nadia Manea: „Aș începe mai întâi prin a preciza un reper cronologic foarte important, anume că legea de înființare a Băncii Naționale a României a fost publicată în „Monitorul Oficial” pe 17 aprilie 1880, după calendarul vechi, sau 29 aprilie, după calendarul nou.
Era o zi de joi din Săptămâna Mare a anului 1880. Coincidență sau nu, discuția noastră are loc după exact 141 de ani, tot pe 29 aprilie, tot într-o zi de joi și tot în Săptămana Mare.
Aș continua apoi prin a spune că apariția Băncii Naționale a României a însemnat concretizarea eforturilor elitei românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea de a moderniza societatea românească, cu observația că acest proces de modernizare a mers mână în mână sau a avut în permanență pe fundal construcția statului național român.
Mai concret, primul proiect politic în care se menționa ideea înființării unei bănci naționale la București datează din 1832, dar, inițiatorilor înșiși nu le era foarte clar ce era și cum funcționa o bancă națională.
Ei știau însă, grație studiilor lor în Occident, că o bancă națională este instituția care poate asigura creditul ieftin, societatea românească suferind acut de lipsa capitalului și, în consecință, de faptul că acesta era extrem de scump. Creditul cămătăresc, ale cărui dobânzi erau de 15%, dar ajungeau până la 25%, era ruinător și nu avea cum să asigure capitalul necesar modernizării țării. În același timp, atunci în pragul epocii regulamentare, societatea românească nu întrunea condițiile necesare pentru ca o bancă națională să fie înființată și să funcționeze eficient.”
2. Europa Liberă: Și, totuși, în 1880 România are o bancă centrală. Cum a fost posibilă înființarea ei?
Nadia Manea: „O jumătate de secol mai târziu, lucrurile stăteau însă cu totul altfel, căci în următorii 50 de ani istoria noastră a ars etapele și, în 1880, aceste condiții erau într-o măsură importantă realizate, pentru că aveam un stat național român, creat prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza din 1859 și consolidat prin aducerea pe tron a principelui Carol I în 1866, care tocmai își obținuse Independența pe câmpul de luptă în 1877 – 1878. Acest nou statut fusese recunoscut pe plan internațional și, nu întâmplător, Banca Națională a României a fost înființată doi ani mai târziu. Apoi, din 1867, aveam o monedă națională.”
Leul românesc și legătura sa cu Olanda și Lumea Nouă
3. Europa Liberă: Cum a apărut moneda națională? De unde simbolul său?
Nadia Manea: „Bătălia pentru moneda națională n-a fost deloc ușoară. Prima jumătate a secolului al XIX-lea a însemnat un haos monetar pentru Țara Românească și Moldova. Circulau aici aproximativ 80 de monede străine. Un singur reper exista și acesta nu avea o existență reală, este vorba de leul de calcul, la care erau raportate toate celelalte însemne monetare.
Dar, pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, cursul acestui leu de calcul avea o anumită valoare la București, alta în portul Brăilei, alta la Galați și alta în capitala Moldovei.
Pentru a explica cum a apărut acest leu de calcul, dar și cum s-a ajuns ca leul să fie moneda noastră, am să deschid o paranteză care mă va duce în ultimul sfert al secolului al XVI-lea în zona olandeză a Țările de Jos, unde a fost emisă o monedă de argint, strămoșul leului nostru, numită löwenthaler sau thalerul cu leu, care avea pe revers un leu ridicat în două picioare. Datorită schimburilor comerciale, această monedă a ajuns în Imperiul Otoman, de unde a pătruns și la Nordul Dunării, fiind denumită, simplu, leu.
Ca o curiozitate, emigranţii olandezi l-au dus în Lumea Nouă, unde din leeuwendaalder a devenit dhaler şi apoi dolar. Revenind la destinul talerului-leu în spațiul românesc, aici a făcut o foarte bună impresie, deoarece nu s-a devalorizat, păstrându-și constantă cantitatea de argint din momentul primei emisiuni. Atât de bună a fost această impresie încât chiar după ce a dispărut din circulație, leul a rămas în mentalul colectiv, în mințile oamenilor ca element de cuantificare a celorlalte monede, ca monedă de calcul sau „de socoteală”, astfel încât pentru orice tranzacție, evaluarea era făcută în lei, iar plata se realiza în moneda străină avută la îndemână.”
Între „leu”, „romanat” și „român”
4. Europa Liberă: Așadar, moneda s-a numit de la început „leu”?
Nadia Manea: „În timpul domniei lui Al. I. Cuza, când au avut loc atâtea reforme ce au pus bazele statului român modern, nu avea cum să nu se pună și problema instituirii monedei naționale. În acest sens, au fost elaborate două proiecte, unul în care moneda noastră națională trebuia să se numească „romanat”, altul în care urma să se numească, după modelul francului francez, „român”.
Intelectualii vremii, între care îi menționez pe Ion H. Rădulescu și Dionisie Pop Marțian, și-au dat repede seama că s-ar putea ajunge la situații hilare, în care, în piață, să se negocieze un bou pentru 100 de români sau un măgar pentru 20 de români.
Dincolo de aceste elemente care ne redau ceva din culoarea epocii, trebuie spus însă că un stat care emite monedă este un stat independent, or, în timpul domniei lui Cuza, Principatele Unite se aflau încă sub suzeranitate otomană și protectoratul colectiv al marilor puteri. În același timp, emiterea monedei naționale presupunea resurse financiare pe care, în acel moment, țara nu le avea.
Ocuparea tronului de către principele Carol I a permis însă inițierea tratativelor cu Imperiul Otoman pentru recunoașterea dreptului nostru formal de a bate moneda, având în vedere că în Constituția din 1866 se prevăzuse că domnul are dreptul de a bate monedă, conform unei legi speciale. În aceste demersuri reprezentanții României au avut sprijinul ambasadorilor francez și englez la Constantinopol și s-a ajuns la un compromis, potrivit căruia monedele de aur și argint urma să aibă și un semn special cerut de Imperiul Otoman.
Aș mai reține însă că, deși începutul domniei lui Carol I a însemnat ani de accentuată instabilitate politică, guvernele, indiferent de orientarea lor, și-au păstrat pe agendă obiectivul instituirii unei monede naționale. Astfel, și acest obiectiv s-a concretizat în 1867, la un an după venirea lui Carol I în țară, când a fost adoptată Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monetelor naţionale, prin care leul a fost instituit ca unitatea monetară a României și s-a introdus și la noi sistemul zecimal.
În cele din urmă, cu riscul unui scandal diplomatic internațional, România a bătut primele monede de aur și de argint fără ca acestea să aibă semnul cerut de otomani, dar cu efigia principelui Carol. De aceea, noi, la Banca Națională, spunem că aceste gesturi cu un conținut monetar au fost primii pași ai României către independență.”
5. Revenind la înființarea BNR...
Nadia Manea: „Revenind la 1880 și la contextul în care a fost înființată Banca Națională a României, constatăm, așadar, că România era un stat independent, care avea o monedă națională și elita politică românească, în cvasitotalitatea ei, era convinsă de necesitatea înființării unei bănci naționale. Opiniile începeau însă să se diferențieze atunci când se punea problema momentului oportun pentru o astfel de inițiativă, având în vedere întârzierea economică a României și impactul cultural-mental al înființării unei astfel de instituții.
Altfel spus, toată lumea, de la marii proprietari ale căror moșii erau grevate de datorii, dar care își puneau problema achiziționării primelor mașini agricole, la comercianții şi industriașii direct implicați în crearea și dezvoltarea industriei autohtone, își dorea accesul la creditul ieftin. În același timp, exista o mare teamă de necunoscut, pentru că înființarea unei bănci naționale însemna, la modul concret, emiterea biletelor de bancă, adică a ceea ce noi numim astăzi bancnote, deși între ele există o diferență importantă. Pentru marele public, biletele de bancă erau însă bani de hârtie. Și așa cum vedem din presa vremii, oamenii se temeau că banii sunători, din aur sau din argint, care reprezentau averea lor, le vor fi înlocuiți cu hârtie. Era necesar un anume nivel de instruire pentru ca respectivelor însemne monetare tipărite să le fie recunoscută valoarea pe care o aveau.
Ne spune asta și cel care a luptat două decenii pentru înființarea Băncii Naționale, este vorba de Ion C. Brătianu, care încă din 1861 atrăgea atenția că ’atâta timp cât nu vom avea o bancă națională nu vor dispare crizele financiare, iar guvernul trebuie să vină cât mai repede cu un proiect de lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune’. Și tot Ion C. Brătianu era cel care într-o conferință susținută, în 1877, la Societatea „Ateneul Român” surprindea teama contemporanilor săi: ’mai cu seamă în chestiuni economice suntem novici. Noi până ieri nu știam ca va să zică un credit, nu știam ce este o instituțiune financiară, nu știam ce este chiar adevăratul rol al monetei în tranzacțiunile noastre. De aceea, când auzeam de hârtie, credeam că ne prăpădim’. Anul 1877 a însemnat însă și prima întâlnire a publicului românesc cu biletele de valoare, sub forma biletelor ipotecare, emise de Ministerul de Finanțe. Primite cu destulă neîncredere de o parte din presa vremii, biletele ipotecare au pregătit opinia publică românească pentru apariția bancnotelor.”
Carada- Brătianu, părinții proiectului de lege pentru înființarea BNR
6. Europa Liberă: Așadar, au fost mai multe curente privitoare la înființarea unei bănci naționale
Nadia Manea: „La nivelul clasei politice românești s-au conturat două curente cu privire la înființarea unei bănci naționale: curentul liberal – radical, care susținea că numai crearea băncii ar putea asigura creditul ieftin pentru dezvoltarea comerțului, a industriei și pentru modernizarea agriculturii și curentul junimist, care, potrivit teoriei formelor fără fond, definitivată și consacrată în epocă de Titu Maiorescu, susținea că România nu are nivelul economic și de instrucție necesar pentru o bancă națională, fapt pentru care o astfel de instituție nu va funcționa și nu va fi decât o altă formă fără fond.
Theodor Rosetti, junimist de seamă și fratele Elenei Cuza, a exprimat cel mai tranșant acest punct de vedere: ’Nu cred ca timpul să fie oportun pentru introducerea la noi a acestei instituțiuni, atât de delicate, atât de provocantă, cum este banca’. Ironia istoriei a făcut însă ca Theodor Rosetti să devină guvernator al Băncii Naționale a României în perioada 1890 – 1895.”
7. Europa Liberă: Și, totuși, cui a revenit onoarea și responsabilitatea înființării Băncii Naționale?
Nadia Manea: „Evoluția evenimentelor îi adusese la putere pe liberali, care au condus țara din 1876 până în 1888, în așa- numita lungă guvernare liberală. Cu prestigiul obținut ca urmare a faptului că fusese prim- ministru al țării în anii Războiului de independență, Ion C. Brătianu a depus în Parlament proiectul de lege pentru înființarea Băncii Naționale. Elaborarea acestui proiect de lege are, la rândul său, istoria sa. A fost inițial un proiect conservator, transformat de liberali, cel mai probabil prin directa implicare a lui Eugeniu Carada, cel care este considerat fondatorul BNR. Colaborator apropiat și prieten devotat al lui Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada a fost un personaj misterios, discret și auster, a cărui principală realizare în „viața sa de muncă”, după cum se exprimau cei care l-au cunoscut, a fost Banca Națională a României.
În februarie 1880, Parlamentul a luat în discuție în regim de urgență proiectul de lege pentru înfiinţarea unei bănci naţionale, care a fost votat în Camera Deputaților și în Senat. A urmat promulgarea de către Carol I și apoi publicarea în „Monitorul Oficial” la 17/29 aprilie 1880, așa cum spuneam și la începutul discuției noastre, a ’Legii pentru înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune.’
Un bilet BNR de 100 de lei putea fi oricând schimbat cu monede din aur sau din argint
8. Europa Liberă: Ce însemna că era de „circulațiune”?
Nadia Manea: „Înainte de a explica ce însemna că Banca Națională era o „bancă de scont și circulațiune”, aș vrea să mai rețin două aspecte care apar în Expunerea de motive la această lege. Mai întâi, faptul că inițiatorii proiectului au vrut să rămână consemnat că ’posteritatea va lua cu recunoştinţă act în analele ei că România şi-a dobândit astăzi instituţiunea unei Bănci Naţionale, prin propunerea guvernului conservator şi prin stăruinţele şi sforţările partidului şi guvernului liberal. Această împrejurare onorează egal şi pe cei care au luat iniţiativa propunerii şi pe acei care din propunere au făcut o realitate’.
Apoi, aceiași inițiatori au precizat că Banca Națională a Belgiei (înființată în 1850) a reprezentat modelul pe care ei l-au considerat cel mai adecvat pentru a fi adaptat realităților românești, astfel încât’atât principiile constitutive, cât şi instrumentele mecanismului trebuincios funcţionării ei, au fost luate de noi aproape în totul din legea constitutivă a Băncii Naţionale a Belgiei, care, într-un spaţiu relativ scurt de 30 de ani, a dat acelei mici, dar fericite ţări, cele mai frumoase şi mai strălucite rezultate’. Și, într-adevăr, rezultatele acestea aveau să se vadă și în cazul românesc, dar să nu anticipăm.
Deocamdată să spunem că art. 1 al legii stabilea că ’se instituie o bancă de scompt și circulațiune, sub denumirea de Banca Națională a României, cu dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător’. Prin urmare, Statul conceda Băncii Naționale dreptul său regalian de a bate monedă, încredințându-i monopolul emiterii biletelor de bancă, precizez, numai al biletelor, căci baterea monedelor rămânea în continuare un atribut al Ministerului Finanțelor. De aceea, era Banca Națională o bancă de „circulațiune” și în documentele din Arhiva instituției apare frecvent și denumirea de „Institutul de emisiune”. Ar mai trebui adăugat că pentru a emite bilete, Banca trebuia să aibă în tezaurul său o rezervă metalică, în aur sau în argint, „de o treime din suma biletelor emise”. Altfel spus, volumul biletelor care intrau în circulație nu putea să fie decât de maximum trei ori mai mare față de valoarea metalului prețios deținut de Bancă. Acoperirea în aur sau în argint a biletului BNR, care din 1890 a devenit una exclusiv în aur, se traducea în faptul că deținătorul unui bilet BNR de 100 de lei putea veni oricând la unul dintre ghișeele băncii pentru a primi în schimb monede din aur sau din argint.
Pe lângă operațiunea de emisiune, o altă operațiune importantă pe care Banca Națională a României era autorizată s-o facă era aceea de scont sau reescont. Prin această operațiune, erau acordate creditele ieftine de care aveau atâta nevoie actorii economici. Pentru a explica ce însemna scontul, am să-l parafrazez pe C. I. Băicoianu, autor al unor monumentale volume despre istoria BNR, și am să vă propun să ne imaginăm că un negustor care avea o prăvălie în centrul vechi al Bucureștiului, poate în piața Sf. Gheorghe, cumpăra o cantitate importantă de vin de la un proprietar de vie din Panciu, dar nu-i achita prețul pe loc, ci îi dădea o poliță, semnată de el și de un alt negustor cu bună faimă, prin care promitea că va face plata peste exact 90 de zile, la adresa sa din București. Vânzătorul din Panciu avea însă nevoie mai repede de acești bani, fapt pentru care mergea la Agenția BNR din Focșani, unde putea să sconteze polița, adică primea suma promisă de negustor, mai puțin taxa scontului, urmând ca Banca Națională să primească suma avansată de la negustorul care semnase polița. Aici trebuie să mai spun că legiuitorul a avut în vedere ca această taxă să nu depășească 7%, prevăzând că ce va fi peste va intra în profitul Statului. În realitate, până în 1914, taxa scontului BNR a variat între 4% și 6%, fiind numai câteva momente de criză în care aceasta a depășit 7%. Iată de ce Banca Națională a României era și o bancă de scont.
Revenind la legea de înființare, în articolele următoare se arăta că Banca Naţională a României era o societate anonimă cu un capital social românesc de 30 de milioane de lei (60.000 acţiuni), din care, inițial, trebuia depusă suma de 12 milioane de lei. Statul deţinea o treime din acest capital, iar două treimi aparţineau particularilor. Această dublă participare la constituirea capitalului, precum și proporția menționată au asigurat cei doi piloni pe care a fost concepută funcționarea băncii, respectiv capitalul național și autonomia instituțională. Altfel spus, erau aduse împreună garanția Statului și eficiența administrării afacerilor private, dar și posibilitatea reciprocă de a se limita atât tendința Statului de a cere tipărirea bancnotelor în exces, cât și goana după profit a capitalului privat. Aceste prevederi au consfințit cei doi piloni pe care s-a întemeiat funcționarea BNR: capitalul național și autonomia instituțională.
În acest moment al discuției noastre, cred că mai trebuie adăugat că Banca Națională a României este una dintre cele mai vechi bănci centrale care există astăzi în lume, fiind a 16-a, mai în vârstă decât instituții mult mai celebre, precum Banca Japoniei (1882) sau Federal Reserve din SUA (1913).”
9. Europa Liberă: De ce era importantă înființarea unei bănci naționale pentru România?
Nadia Manea: „În același an în care s-a proclamat Regatul României, 1881, în lunile ianuarie și în februarie, la mai puțin de un an distanță de la publicarea legii sale de înființare, Banca Națională a României a emis primele sale bilete de 20 lei, 100 lei și 1000 lei. Nu avem suficient timp aici pentru a dezvolta multitudinea aspectelor tehnice presupuse de această acțiune (hârtia de ramie, cernelurile speciale, mașinile de tipărit, design-ul etc.), dar nu putem să nu amintim rolul covârșitor avut de Eugeniu Carada pe lângă Banca Franței, care a sprijinit de plin operațiunea.
Trebuie punctat că, introducând în circulație biletele de bancă care au devenit bancnotele de mai târziu, crearea Băncii Naționale a României a fost echivalentă cu o adevărată revoluție în mentalitatea și în viața cotidiană a românilor.
Deopotrivă, Banca Națională a României a devenit cel mai bun și mai statornic avocat al monedei naționale, leul.”
10. Europa Liberă: Și din punct de vedere economic?
Prin creditul ieftin, Banca Națională a României a stimulat dezvoltarea economiei naționale, a sistemului bancar românesc al cărui ax a devenit.
De asemenea, dobânzile de pe piață se stabileau în funcție de taxa scontului BNR.
Pentru a inspira încredere, o bancă are nevoie de un sediu pe măsură, impozant și rafinat în același timp. Așa a fost Palatul Lipscani sau Palatul vechi al BNR, construit în stilul academismului școlii franceze între 1884 și 1890, după planurile arhitecților francezi Albert Galleron și Cassien, de o societate românească de construcții, sub conducerea arhitecților Nicole Cerkez și Constantin Băicoianu.
În jurul acestui palat, considerat de arhitectul Petre Antonescu, cel mai frumos din București, s-a creat și dezvoltat city-ul bancar al Bucureștiului, prin urmare, peisajul urbanistic al capitalei a fost profund influențat.
Prin înființarea rețelei BNR de sucursale și agenții (4 sucursale și 29 de agenții care au acoperit Vechiul Regat al României până în 1914), creditul ieftin a ajuns în toată țara, iar construirea unor sedii moderne a marcat și a direcționat urbanismul local, unele dintre aceste reședințe de județ fiind trezite la o viață economică activă.
Pe termen mai lung, Banca Națională a României i-a sprijinit pe românii din afara Vechiului Regat iar în timpul Războiului de reîntregire s-a spus că, fără Banca Națională, acesta nu ar fi fost posibil.”
GALERIE FOTO
Muzeul Băncii Naționale a României
