Proiectul privind educația sexuală în școli a primit votul final anul trecut, dar a fost retrimis spre reexaminare de Klaus Iohannis. Președintele a fost nemulțumit de înlocuirea noțiunii de educație sexuală cu cea de educație sanitară și de introducerea obligativității obținerii acordului scris al părinților.
„Ideea de educație sanitară este una desuetă, ce nu mai corespunde conceptului actual privind sănătate publică. Importanța educației pentru sănătate, mai ales a educației sexuale rezultă îndeosebi din necesitatea asigurării unui climat sănătos, în deplină siguranță pentru realizarea relațiilor dintre indivizi, care să garanteze integritatea fizică și psihică”, se arată în cererea de reexaminare trimisă de președinte Parlamentului.
Klaus Iohannis avertiza aleșii că inițiativa legislativă nu ar trebui să îngreuneze eforturile României de a înlătura cauzele care produc inegalitate, excludere socială, economică și culturală, precum și renunțarea la studii.
„Printre aceste cauze, un rol însemnat îl au cazurile, în continuă creștere, de nașteri din rândul mamelor minore din țara noastră”, subliniază președintele.
Reexaminarea cerută de președinte se află înaintea votului din Senat, iar forul decizional este Camera Deputaților. USR PLUS s-a poziționat categoric în favoarea introducerii orelor de educație sexuală în școli.
Liderul USR PLUS, Dan Barna, i-a catalogat drept iresponsabili pe care se opun educației sexuale în școli. „Trebuie să ne gândim la copii și nu la himerele medievale ale părinților”, a susținut vicepremierul. Însă tema e departe de a coaliza în jurul ei politicieni din toate partidele.
PSD și AUR au luat poziții dure împotriva proiectului de lege în dezbaterea de la Senat. Printre cei care au luat cuvântul împotriva legii se numără și fostul ministru de Externe și al Justiției din guvernarea PSD, Titus Corlățean.
În PNL, părerile sunt împărțite. Există o grupare mai conservatoare care se opune adoptării proiectului de lege. Printre opozanții legii se numără Robert Sighiartău, secretar general al PNL. UDMR a votat împotriva amendamentelor USR PLUS în Comisia de Muncă din Senat. Amendamentele vizau:
- Eliminarea articolului de lege care schimbă educația sexuală în educație sanitară;
- Eliminarea articolului care condiționa prezența la ore de acordul părinților;
- Introducerea orelor de educație sexuală începând cu clasa a V-a;
- Predarea orelor de către cadrele medicale;
- Posibilitatea ca părinții să-și poată retrage copiii de la aceste ore;
Votul în Senat este programat pentru marți, 22 iunie.
Până la vot, Europa Liberă vă propune o dezbatere. Am invitat specialiști din domenii diverse să ne răspunsă la întrebarea: „Cât de necesară e și în ce formă ar trebui să arate legea privind educația sexuală a elevilor din România?”.
Printre cei care ne-au furnizat răspunsuri se numără: Vasile Bănescu - purtător de cuvânt al Patriarhiei Române, Cristi Dănileț - judecător, Iulian Cristache - reprezentant al părinților, Paul Palencsar - teolog, Marcel Bartic - profesor, Diana Oncioiu - jurnalist sau Mihaela Nabar - reprezentant ONG.
Vă prezentăm, integral, răspunsurile furnizate de aceștia. Ordinea este aleatorie.
____________________________________________________________________________
Marcel Bartic, profesor
Educația sexuală este absolut necesară în școlile din România. Statisticile privind numărul minorelor însărcinate, abuzurilor sau cazurilor de boli cu transmitere sexuală printre tineri, reclamă imperativ introducerea acestor cursuri în școlile noastre. Maniera în care va trebui să facem acest lucru necesită o viziune interdisciplinară, care să sintetizeze într-o programă școlară noțiuni de anatomie, dezvoltare personală, educație juridică și consiliere psihologică.
Avem nevoie de profesori pregătiți special în acest sens, capabili să adapteze aceste informații în funcție de nivelul de vârstă al copiilor și nevoilor lor educaționale, pentru toate ciclurile de învățământ. Indiferent de situația socială sau mediul din care provin. Consider că nu este necesar acordul părinților în acest sens. Conținuturile educației sexuale sunt validate științific de comunitatea academică din întreaga lume. De mai bine de patruzeci de ani, aceste cursuri au format obiectul studiilor, cercetărilor și statisticilor care au demonstrat că reduc numărul cazurilor amintite mai devreme. Devine chiar periculos să le supunem acordului unor părinți, care nu au nicio expertiză în acest domeniu.
Părinte poate fi oricine, indiferent de pregătirea intelectuală sau capacitatea de înțelegere a unor noțiuni educaționale. În plus, multe dintre cazurile de abuz sexual se petrec chiar în familie. Dacă vom cere acordul părinților, vom deschide o adevărată cutie a Pandorei, în care punem semnul egal între opinia specialistului și cea a diletantului, pe care nu-l recomandă nimic altceva decât calitatea de părinte. Certificarea științifică a acestor conținuturi subliniază caracterul lor formativ, cognitiv și comportamental. Nu ideologic, cum susțin grupările conservatoare. Spaimele neomarxiste sunt o bazaconie nejustificată, care nu poate fi un argument serios pentru a refuza copiilor aceste informații.
De aceea, educația sexuală nu intră sub incidența articolului 29 din Constituție pentru că nu are legătură cu convingerile religioase sau filosofice ale părinților. În calitate de părinte, ai dreptul să-ți exprimi acordul în ceea ce privește ora de religie, nu cea de matematică, chimie sau geografie. La biologie, de pildă, copiii învață despre evoluționism. Ce vom face, vom scoate aceste conținuturi pentru că intră în conflict cu convingerile religioase ale unor părinți?
La istorie, elevii discută despre Holocaustul în România și crimele regimului Antonescu. Renunțăm și la acestea pentru că unii părinți au convingeri antisemite? Refuzăm educația sexuală din cauza homofobiei unor părinți, în ciuda tuturor studiilor care arată că homosexualitatea este un dat biologic? Nu, evident, pentru că sunt produsul unei cercetări științifice, a cărei validare se face în mediul academic, nu în rândul părinților. Educația sexuală nu-i învață pe copii să facă sex, ci cum să se protejeze de abuzuri. Să cunoască și să se raporteze cu responsabilitate la propria sexualitate. Să înțeleagă noțiunea de consimțământ precum și valorile, drepturile, normele sociale și culturale cu efect asupra relațiilor de cuplu.
Decidenții politici trebuie să înțeleagă aceste lucruri și să le trateze cu maturitate. Școala trebuie să rămână ancorată în reperele gândirii științifice, toleranței și atașamentului față de valorile democratice. În contextul în care, în țări precum Ungaria sau Polonia, s-au luat măsuri privind interzicerea avortului sau discriminarea minorităților sexuale, există un risc real ca acest lucru să se întâmple și la noi. Educația sexuală este doar un simptom al unui proces care vizează însăși laicitatea statului român.
___________________________________________________________________
Paul Palencsar, teolog
Numele - educație sexuala – a stârnit polemică. În cazul unora e ipocrizie, iar al altora prudență justificată. Spun prudență pentru că există temerea că ora de educație sexuală se poate transforma în educație pornografică sau educație de gen. Cum va arăta programa după care această educație sexuală se va desfășura? Cine o va concepe? Firesc este ca Biserica să își dea mâna cu statul în acest demers.
Omul este dihotomic, adică are trup și suflet iar abordarea elevilor și a educării lor trebuie făcută pe aceste coordonate. De ce trebuie ca Biserica să aibă un cuvânt de spus pe chestiunea educației sexuale? Pentru că Biserica are duhul lui Hristos, calea, adevărul și viața prin Evanghelie, dar și experiența bimilenară a Sfinților Părinți, ambele necesare ca libertatea să nu devină libertinaj, ca ora de educație sexuală să nu devină educație pornografică. Pe de altă parte statul, în cazul acesta Ministerul Sănătății și al Învățământului, are cunoștințele trebuincioase ca omul să fie ferit de boli, fizice sau psihice.
Cred că doar duetul Biserică-Stat, după lungi și temeinice discuții, poate genera ceva ce e necesar ca aerul pentru tinerii României, indiferent că se va numi „educație sexuală” sau altfel.
Numele „educație sexuală”, personal, cred că e o formulare nefericită, reducționistă, care limitează percepția asupra omului și a existenței sale doar la funcția sa reproductivă. Sarcinile la mamele minore, bolile cu transmitere sexuală, viața sexuală începută prematur, toate acestea sunt consecințe. Cauzele fiind mult mai adânci decât lipsa educației sexuale: e vorba de lipsa educației existențiale. De acolo, din interiorul omului, țâșnesc afară tragediile.
Nu e de ajuns să îi învățăm pe elevi despre sex, dacă nu îi învățăm mai întâi să își pună viața ca întreg, suflet și trup, în bună rânduială. Cine va preda aceste ore? Ce pregătire trebuie să aibă acești oameni? Vor fi supuși la minuțioase teste psihologice, va fi suficient de deasă sita examinării astfel încât elevii, copiii noștri să nu încapă pe mâna unor deviați, obsedați sexuali cu percepții deviante asupra vieții? Iată alt element important al chestiunii, de care depinde în mod esențial succesul a ceea ce vrem să facem. Și o ultimă percepție asupra acestui subiect: e necesară ora de educație sexuală? Personal, cred că, indiferent cum se numește, răspunsul e, cu majuscule, „da”. Avem nevoie, imperativ, de o astfel de materie în școli. Răspunsul e ultima statistică a Uniunii Europene în ceea ce privește numărul de mame minore. 16.000 în ultimul an în România, care se află pe rușinosul loc 2 în UE la acest capitol. Cauza principală e lipsa educației, o spun chiar experții. Avem nevoie de educație în această privință pentru ca tinerele României să nu mai devină mame la vârsta păpușelor. Ele însele trăiesc trauma ratării propriei copilării, iar copiii lor, stigmatul pe care societatea românească, deseori intolerantă și tributară prejudecăților, îl aruncă asupra a ceea ce nu înțelege.
Bebelușii rezultați din aceste relații sexuale premature, în afara unei căsnicii normale, asumate la vârsta necesară, devin ei înșiși o povară de nedus pentru mame, dar și pentru statul român, aproape întotdeauna ineficient și dezamăgitor, ce nu doar că nu știe să gestioneze copiii mamelor minore, dar nici pe cei alte câteva milioane, ai căror părinți au emigrat în Occident.
Câteva concluzii:
- această oră e necesară în școli.
- Trebuie evitat derapajul de la educarea trupului și spiritului, la sexualizarea sălii de clasă și orei de clasă prin pornografie, care îmbolnăvește trupul și sufletul.
O ultimă remarcă: numele este unul asupra căruia încă se poate lucra, medita.
___________________________________________________________________
Cristi Dănileț, judecător.
Realitatea de azi este că se face educație sexuală, însă autodidact, de pe net. Familiile cu părinți născuți în comunism nu știu să facă așa ceva, profesorii nici atât, iar netul oferă tot ceea ce copiii vor să afle.
Pentru a controla calitatea informației și a asigura adecvarea informației la nivelul de dezvoltare al copiilor, trebuie predată gradual educația sexuala: la preșcolari (despre propriul corp, atingerile nepermise, protecție de agresori), ciclul primar (toleranța reciprocă, egalitatea de gen, limbajul și atingerile nepermise, igiena intimă), la gimnaziu (despre pubertate, schimbările care se întâmplă în corpul, menstruație, poluțiile nocturne, controlul instinctelor, refuzul relațiilor intime, reacții la abuzul sexual), liceu (consimțământul sexual, relațiile intime, tipuri de familii, reguli conviețuire în cuplu, BTS, contracepție, violență domestică).
Legea trebuie să prevadă doar necesitatea de a se studia educația sexuală, iar tematica rămâne de stabilit de Ministerul Educației. Nici nu cred că trebuie o materie distinctă, poate fi un modul la o materie mixtă.
___________________________________________________________________
Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române.
Dincolo de sofismul, adică de minciuna ambalată „credibil”, prin care se transmite obsesiv ideea că „avem cel mai mare număr de mame minore din Europa, cel mai mare număr de tineri infectați cu HIV din Europa, cea mai tânără bunică din lume DIN CAUZA absenței din programa școlară a unei materii obligatorii numite „educație sexuală”, dincolo de această asiduă încercare de manipulare se află adevăratele, singurele reale cauze ale acestor triste, prin nefirescul lor, statistici:
1. disoluția familiei și
2. abandonul școlar.
Niciunul dintre vehemenții apostoli ai sexualizării vieții copiilor de la vârste cât mai fragede, inclusiv prin propagarea în școli a aberantei, toxicei „ideologii de gen” (a se vedea detestabilul moralmente „Document al Biroului Regional OMS pentru Europa și BZgA, intitulat „Standarde pentru educația sexuală în Europa”), nu pare interesat de remedierea acestor cauze reale ale începutului precoce al unei vieți sexuale dezordonate cu consecințe dramatice pentru copii și adolescenți, ci doar de introducerea cu orice preț în școli, chiar fără acordul părinților (bântuiți de „himere medievale”), a unei materii dovedit ideologiza(n)te, deci deformatoare de firesc și de realitate.
Poziția Bisericii Ortodoxe Române, care a susținut permanent caracterul opţional în școli al orelor de „educație pentru viață", poziție împărtășită din câte știu și de celelalte culte religioase, adică de autentica societate civilă, a cărei existență nu se restrânge la câteva ong-uri zgomotoase confiscate ideologic, se rezumă la următoarele argumente realiste:
1. Constituția României prevede: „părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine” (art. 29, alin. 6); de asemenea, „libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale” (art. 29, alin. 1); așadar, nu există niciun temei obiectiv pentru ca Statul să impună un model ideologic în educația copiilor, peste acordul și convingerile părinților.
2. Totodată, în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului se arată: „părinţii copilului au cu prioritate dreptul de a alege felul educaţiei care urmează să fie dată copiilor lor” (art. 51, alin. 2).
3. Conform Legii educației naționale nr. 1/2011, „educația și formarea profesională a copiilor, a tinerilor și a adulților au ca finalitate principală formarea competențelor, înțelese ca ansamblu multifuncțional și transferabil de cunoștințe, deprinderi/abilități și aptitudini, necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, prin realizarea propriilor obiective în viață, conform intereselor și aspirațiilor fiecăruia și dorinței de a învăța pe tot parcursul vieții” (art. 4); așadar, finalitatea nu este conectarea minții elevilor la ideologii invariabil nocive, fapt probat constant în istoria contemporană a umanității.
4. Potrivit art. 65, alin. 4 și 5 din Legea educației naționale nr. 1/2011, „Planurile-cadru şi programele şcolare pentru disciplinele/domeniile de studiu, respectiv modulele de pregătire obligatorii din învăţământul preuniversitar sunt elaborate de către instituţiile şi organismele abilitate ale Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi se aprobă prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului. Curriculumul la decizia şcolii se constituie atât din pachete disciplinare opţionale ofertate la nivel naţional, regional şi local, cât şi din pachete disciplinare opţionale ofertate la nivelul unităţii de învăţământ. Consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ, în urma consultării elevilor, părinţilor şi pe baza resurselor disponibile, stabileşte curriculumul la decizia şcolii.” Așadar, Planurile-cadru și programele școlare sunt elaborate de către Ministerul Educației, nu prin lege adoptată de Parlamentul României.
5. În planul curriculumului școlar formal, responsabilitățile educaționale nu pot fi atribuite decât personalului didactic, certificat în acest sens.
6. Considerăm că încadrarea în mod obligatoriu a elevilor în programe de educație sexuală reprezintă un atentat asupra inocenței copiilor, împiedicând dezvoltarea lor firească și marcându-i pe aceștia pentru întreaga viață. În acest sens, mai multe studii realizate în diferite țări au demonstrat că o astfel de abordare a educației copiilor a avut ca urmare începerea vieții sexuale mai devreme, cu implicațiile de rigoare, fără vreo îmbunătățire în plan social.
7. În unele state ale Uniunii Europene, educația sexuală este organizată în cadrul altor discipline școlare (Austria, Grecia, Irlanda, Letonia, Portugalia, Slovacia, Spania), iar în altele, ca disciplină distinctă, neavând caracter obligatoriu (Bulgaria, Cipru, Danemarca, Finlanda, Italia, Lituania, Polonia).
8. În România, studierea temelor specifice educației pentru viață și sănătate se realizează în cadrul disciplinei școlare obligatorii Consiliere și dezvoltare personală, căreia i se alocă deja o oră/săptămână în Planul-cadru pentru învățământul gimnazial. De asemenea, în sistemul public de învățământ românesc există deja discipline opţionale, ofertate la nivel național, care abordează aspecte privind educația pentru viață: Educație pentru sănătate; Pregătiţi pentru viaţă. Educaţie pentru viaţă şi comunitate; Adolescenţă şi autocunoaştere; Mai întâi caracterul.
9. În țara noastră, numeroase și reprezentative asociaţii din societatea civilă şi-au exprimat îngrijorarea faţă de efectele educaţiei sexuale asupra copiilor. Aceste asociaţii şi-au prezentat poziţia în mod public şi au propus soluţii alternative, în care accentul cade pe educația pentru familie. Considerăm că pregătirea pentru viaţa intimă şi de familie trebuie să fie lăsată în primul rând în sarcina familiei care poate aprecia corect şi obiectiv stadiul de dezvoltare psiho-fizic, intelectual şi emoţional al copilului.
10. Potrivit raportului Sarcina la adolescente în România, realizat de Reprezentanța UNICEF în România și de Asociația SAMAS în anul 2020, „persoanele cu cel mai scăzut nivel de educație au cele mai multe sarcini (31,7%), de peste trei ori mai mare decât cele care au absolvit învățământul obligatoriu sau ani de liceu”. În acest sens, precizăm că, din anul 2009, Patriarhia Română a inițiat și a dezvoltat Proiectul Alege Școala!, în vederea prevenirii fenomenului de părăsire timpurie a școlii și a combaterii abandonului școlar, prin implementarea unor programe de sprijin pentru creşterea accesului şi participării la educaţie. Grupul țintă, înregistrat și monitorizat, cuprinde peste 33.000 de copii vulnerabili, la care se adaugă un număr cel puțin egal de copii care au beneficiat indirect de activitățile desfășurate. Acest proiect educațional, apreciat în România și la nivelul instituțiilor europene, reprezintă un model de parteneriat Familie – Biserică – Școală. Proiectul Alege Școala! a ajuns la cea de-a zecea etapă pe parcursul a două programe operaționale (Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 – POSDRU și Programul Operațional Capital Uman 2014-2020 – POCU), valoarea totală a finanțării fiind de aproximativ 20 de milioane de euro.
Conștienți fiind de importanța educației copiilor și tinerilor pentru a răspunde provocărilor societății actuale, considerăm că identitatea și viața persoanei umane nu se epuizează într-o realitate exclusiv biologică sau socio-culturală. Viața are și o dimensiune spirituală, ignorată în societatea contemporană secularizată, care a pierdut sensul sacru al vieții umane. Biserica a acordat dintotdeauna o importanță deosebită creșterii spirituale a omului, care este chemat la viață veșnică în iubirea lui Dumnezeu.
De aceea, este relevantă și valorificarea specificului formativ al educației religioase, care contribuie la cultivarea unei conştiinţe vii şi mărturisitoare a valorii eterne a persoanei umane, la promovarea demnităţii acesteia în familie şi în societate și la reducerea efectelor negative ale crizei contemporane de identitate şi de orientare.
___________________________________________________________________
Iulian Cristache, președintele Federației Naționale a Asociațiilor de Părinți – învățământ preuniversitar
Subiectul nu este de azi, de ieri. Este în atenția Parlamentului României de cel puțin doi ani de zile. Eu am participat la astfel de discuții. Este, într-adevăr, un subiect fierbinte, care, uneori, într-adevăr, capătă niște conotații mult prea ridicate în raport cu ceea ce ar trebui să se întâmple la nivelul sistemului educațional. Este clar că avem nevoie de educație sexuală în sistemul preuniversitar, bineînțeles, în funcție de ciclul de învățământ, și cu o programă și un conținut adaptate pentru tot ceea ce înseamnă educație pentru sănătate.
Greșeala Parlamentului este că această denumire pleacă din start cu stângul. În momentul când spui „educație sexuală”, în momentul când spui că aceasta trebuie să înceapă din învățământul primar este absolut normal ca unii dintre părinți – atenție, unii, nu toți ! – să aibă reticență și să vrea să vadă aceste conținuturi, în condițiile în care au apărut conținuturi care aparțin Organizației Mondiale a Sănătății care m-au uimit și pe mine, în condițiile în care erau adresate ciclului primar.
Fără discuție avem nevoie de această educație sexuală, este un proces din care tinerii asimilează niște informații, își dezvoltă niște convingeri despre ceea ce înseamnă sex, relații și intimitate. Aceste informații au rolul de dezvoltare la nivel de abilități și a crește încrederea în sine și în competențele care influențează aceste alegeri. Pentru că tinerii au informația la îndemână și decât să își ia informația din sursă liberă, fără ca, unii dintre ei, să aibă capacitatea necesară să o proceseze corect, mai bine ai de a face cu niște profesioniști, care trebuie să intre în școli și să explice ce înseamnă această educație pentru sănătate și pentru viață, i-aș spune eu, mai degrabă decât educație sexuală.
Principalele obiective trebuie să fie să ajute tinerii să aibă o atitudine pozitivă față de sexualitate. Adică să nu se ferească să vorbească, pentru că în multe familii acest subiect este unul tabu. Nu poți să vorbești despre sexualitate la un copil de 6-7-8 ani – mă refer în special începând cu ciclul gimnazial, (decât) în prezența unor speciali, chiar și psihologi, pentru că pot fi copii care să perceapă informația nu neapărat în mod pozitiv, de aceea este nevoie de o echipă de profesioniști.
Ministerul Educației trebuie să elaboreze un conținut și o programă care să vină și în sprijinul celor care refuză, astfel încât să vadă despre ce e vorba. În momentul în care vii cu niște conținuturi care arată o creștere progresivă, începând cu ciclul primar – când se face referirea la cunoașterea organismului, la organe genitale, despre prevenție, sarcini nedorite ș.a. – atunci cred că cei care se vor opune acum vor fi de acord. Deocamdată, până nu ai o programă, se bate foarte mult moneda pe această denumire de educație sexuală, despre care eu am atras atenția de la început, dar nu poți vorbi de la clasa I până la clasa a XII-a numai despre educație sexuală, că nu ai ce. (...) Scopul principal al educației sexuale trebuie să fie reducerea riscurilor potențialelor rezultate negative ale comportamentelor sexuale, cum ar fi sarcinile nedorite, bolile cu transmiterea sexuală.
___________________________________________________________________
Diana Oncioiu, jurnalist
Așa cum e legea acum, unitățile școlare trebuie să deruleze sistematic, cel puțin o dată pe semestru, programe de educație pentru viață, inclusiv educație sexuală. Din păcate, această prevedere ține educația pentru sănătate/viață/educație sexuală în zona de opțional. Or, tipul acesta de educație nu trebuie ținută nicidecum în zona opțională. Ea trebuie să fie cuprinsă în programa obligatorie. Povestea cu acordul părinților mi se pare o aberație. Induce din start ideea că educația sexuală e ceva rău și nu e cazul. Sau că o chestiune ce ține de sănătate publică ar trebui să fie opțională.
Nu mă interesează cum vor să-i spună - educația pentru viață sau pentru sănătate - atâta vreme cât nu se folosesc de aceste terminologii pentru a evita să abordeze și educația sexuală. În mulții ani de presă am cunoscut pe teren tinere educate care la 20 de ani credeau că pot rămâne însărcinate după sex anal. Am cunoscut tinere educate care credeau că sunt însărcinate deși trecuseră trei luni de la ultimul contact sexual și trei menstruații și câteva teste de sarcină. Ce vreau să spun e că de educație sexuală avem nevoie toți, indiferent de mediu. Și spun asta pentru că s-a tot vehiculat ideea că doar cei din mediile vulnerabile au nevoie de ea, așa că să le-o oferim doar lor, în comunități și să nu o băgăm în școli. E total fals.
Mihaela Nabar, director executiv World Vision
Fundaţia World Vision România susţine desfășurarea de programe de educaţie în domeniul sănătăţii reproducerii şi sexualităţii în şcoală în acord cu standardele internaționale care să genereze comportamente responsabile. Aceste programe ar trebui să îi informeze pe elevi cu privire la riscul sarcinilor la minore atât pentru mamă, cât şi pentru făt sau copil, prevenirea acestora la vârsta copilăriei şi riscul dobândirii infecţiilor cu transmitere sexuală.
În acest moment este foarte important ca normele metodologice de aplicare să nu creeze confuzie, ci să facă referire clar la educație sexuală. În plus, este nevoie de personal specializat/format, care să poată să înțeleagă legislația în domeniu și să aibă competențe și cunoștințe să o aplice, spun specialiștii.
Încă un lucru foarte important: există o mare nevoie în Romania, mai ales în mediile vulnerabile, de educația parentală, care, pe lângă multe alte noțiuni importante, trebuie să explice clar importanța înțelegerii educației sexuale.
