În Spania, când o femeie este ucisă de partener, primăria din localitatea de domiciliu ține un moment de reculegere în piața publică, la care participă toți angajații primăriei și cetățenii care se află pe stradă la acel moment și se decretează trei zile de doliu local pentru ca toată lumea să conștientizeze tragedia care s-a produs.
La noi, se dă cel mult o știre de zece secunde la televizor între altele de fapt divers, „așa că parcă nici noi nu mai percepem cum trebuie tragedia care s-a produs”, spune avocata Giulia Crișan, dând un exemplu de banalizare a răului și transformarea unei drame cumplite într-o simplă „cifră în statistici”.
Victimele abuzului domestic trebuie să sune urgent la 112, nu prieteni, nu avocați, nu vecini, nici măcar secția de poliție din cartier. Apelurile la 112 se înregistrează și sunt și ele probe în instanță, pe lângă faptul că este trimis imediat un echipaj la fața locului, spune avocata, într-un interviu acordat Europei Libere.
1. Care sunt măsurile de protecție ce se pot emite împotriva violenței domestice?
Giulia Crișan: „În 2018, Legea pentru prevenirea și combaterea violenței domestice a suportat modificări substanțiale. Și, pe lângă ordinul de protecție care exista în legislație din 2012, s-a introdus un ordin de protecție nou și anume ordinul de protecție provizoriu care se emite de către poliție.
Așadar, astăzi avem în România două instrumente esențiale de protecție a victimelor violenței domestice: ordinul de protecție provizoriu emis de poliție pe loc și ordinul de protecție emis de un judecător în urma unui proces.
Procesul are și el un regim special în sensul că se judecă în regim de urgență. Cred că, alături de cererile de confirmare a internărilor medicale nevoluntare în cazul bolnavilor psihic, cererea pentru emiterea ordinului de protecție este cea mai rapidă cerere care se judecă în instanțele din România.
Potrivit legii, în 72 de ore de la momentul introducerii unei cereri, ea trebuie judecată și instanța trebuie să pronunțe o hotărâre. Există în Codul de procedură civilă și alte cereri cu caracter urgent dar nu se judecă într-un ritm atât de rapid.”
2. Ce poate face poliția când este semnalat un caz de violență domestică?
Giulia Crișan: „Încurajez victimele ca atunci când sunt în dificultate și într-o situație de risc să apeleze sistemul de urgență 112.
Nu suni un prieten, nu suni un vecin, nu suni polițistul sau pe numărul secției de poliție pe care îl cunoști din situații similare.
În primul rând pentru că apelurile la 112 sunt și ele probe în instanța de judecată.
Iar atunci când se semnalează un caz de violență în apelul la 112, polițistul este obligat să vină la fața locului, pentru că imediat se trimite un echipaj la adresa la care s-a reclamat un act de violență.
Potrivit noii legislații, poliția are acum puteri foarte mari de a interveni, în sensul că poate pătrunde pe orice proprietate fără să aibă nevoie de acordul proprietarului, nu are nevoie de acordul victimei sau de ordin de la procuror ca să o facă. El poate să intre pe orice proprietate publică sau privată și poate folosi orice mijloace pentru a o face: poate sparge ușa, geamurile și poate folosi armamentul din dotare pentru imobilizarea agresorului. Deci, polițistul are toată puterea de a interveni în cazurile de violență domestică, ceea ce nu se întâmpla până în 28 decembrie 2018, de când a devenit funcțional acest instrument: ordinul de protecție provizoriu.”
3. Poate Poliția să evacueze agresorul din domiciliu dacă este, să zicem, casa părinților săi, dacă victima nu are statut de proprietar?
Giulia Crișan: „Atunci când poliția se prezintă la un caz de violență domestică și constată că acolo există un risc pentru victimă, el emite acest ordin de protecție provizorie pe loc. Nu e nevoie să meargă la secția de poliție, nu are nevoie de semnătura unui șef ierarhic. Acolo, pe loc, completează un ordin de protecție provizoriu, prin care poate dispune evacuarea agresorului din domiciliu.
Nu contează dacă ei au act de identitate la acea adresă, nu contează nici măcar dacă agresorul este unicul proprietar. Să presupunem că este un imobil moștenit de la părinți sau locuiește în imobilul proprietate a părinților. Măsura care se dispune este îndepărtarea agresorului de victimă. Și atunci, se dispune evacuarea lui din domiciliu chiar dacă locuința aparține părinților lui. Nu contează dacă sunt căsătoriți, nu are legătură.
Definiția membrului de familie, pentru ca violența domestică să fie calificată astfel, trebuie să se petreacă între membrii de familie.
Dar noțiunea de membri de familie, în accepțiunea Legii 217/2003, pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, are o terminologie largă. Adică: toate persoanele cu relații similare celor dintre soți sau dintre părinți și copii. Asta înseamnă și concubini și foști soți – pentru că sunt soți care divorțează și care locuiesc împreună din anumite considerente -, foști iubiți sau actuali iubiți, care nu au locuit niciodată împreună. Sunt tineri la debutul vieții, ea locuiește cu părinții, el locuiește cu părinții.
Dacă există dovada de agresiune, se emite ordin de protecție împotriva agresorului, dar pentru că ea nu locuiește la domiciliul lui nu se va proceda la evacuarea lui, ci i se va interzice să se mai apropie de victimă la o anumită distanță, să nu se mai apropie de locul ei de muncă, de unitatea de învățământ la care studiază, să nu o mai contacteze în vreun fel.
Acestea sunt măsuri pe care poliția le poate lua imediat prin acest ordin de protecție provizoriu iar din martie anul viitor, dacă avem noroc și se implementează acele sisteme de supraveghere electronică, acele brățări electronice, polițistul va putea ca, prin ordinul de protecție, să dispună ca agresorul să poarte sistemul de supraveghere electronică pe care tot polițistul îl va monta.
Acestui ordin de protecție îi spune „provizoriu” pentru că are o durată scurtă de timp: cinci zile sau mai precis 120 de ore de la momentul la care a fost emis.
Dar, în termen de 24 de ore de la emitere, tot dosarul întocmit de polițist cu ocazia emiterii ordinului de protecție provizoriu merge la un procuror și procurorul are la dispoziție două măsuri: fie confirmă ordinul de protecție provizoriu emis de polițist, fie dispune încetarea lui cu indicarea zilei și orei la care urmează să înceteze.
Dacă procurorul confirmă acest ordin al polițistului, procurorul este cel care, în locul victimei, formulează o cerere către judecător pentru emiterea ordinului de protecție judecătoresc, care poate avea o valabilitate de până la șase luni.
Procurorul este cel care trimite tot dosarul întocmit de polițist ca să susțină cererea și să obțină pentru victimă un ordin de protecție judecătoresc. Deci, s-au făcut ceva pași și în legislația noastră.”
4. Ce poate face o victimă a violenței domestice dacă poliția nu emite un ordin de protecție provizoriu?
Giulia Crișan: „Pot exista situații de violență față de care poliția nu are competență să emită acest ordin de protecție provizoriu.
Poliția poate emite ordin de protecție doar în cazurile de violență fizică sau lipsire de libertate.
Pentru celelalte forme de violență care sunt sancționate de această lege specială – violență verbală, psihică, religioasă, economică, socială, cibernetică – doar judecătorul poate emite ordin de protecție.
Chiar dacă polițistul nu emite ordinul de protecție provizoriu, atunci când se prezintă la un caz de violență domestică, acesta înmânează victimei un formular reglementat prin lege și, în funcție de gradul de risc, calculat conform unui algoritm stabilit tot prin lege, emite sau nu ordinul de protecție.
Dacă nu emite ordinul de protecție provizoriu, polițistul are obligația să-i pună victimei formularul la dispoziție pentru cererea de emitere a unui ordin de protecție cu care victima poate merge la judecător.
Polițistul trebuie să i-l pună în mână și să îi spună: 'completezi formularul și mergi cu el la judecătoria competentă să-ți judece cererea'.
Aceasta este o obligație pe care polițistul o are în virtutea legii. Dacă polițistul nu l-a emis, asta nu înseamnă că victima nu se poate duce la judecător să ceară emiterea ordinului de protecție.”
5. Cui i se poate adresa o victimă a violenței domestice dacă nu are bani să plătească un avocat care să o consilieze?
Giulia Crișan: „Anul trecut, legea a fost modificată și victima poate beneficia de un avocat din oficiu. Până anul trecut, din 2012, de când s-a implementat în România ordinul de protecție emis de instanța de judecată și până în ziua de astăzi, agresorul a avut apărare din oficiu în dosarele având ca obiect emiterea ordinului de protecție, dar victima nu.
De anul trecut, s-a reușit ca și victima să beneficieze de acest avocat din oficiu, dar acum suntem într-un alt paradox care pe noi, ONG-urile, ne-a pus pe jar și acum facem niște analize și vom veni cu niște initiative legislative, că nu putem lăsa lucrurile așa.
Astfel, dacă instanța de judecată îi respinge victimei cererea de a emite un ordin de protecție, victima – bătută de soartă, plimbată pe la tribunale pentru a-ți obține protecția – este obligată să plătească cheltuielile de judecată reprezentând atât contravaloarea onorariului din oficiu achitat de stat pentru agresor cât și cel acordat de stat pentru avocatul victimei.
Dacă victima formulează cerere pentru a obține un ordin de protecție și obține acest ordin, ce credeți? Cheltuielile privind avocatul din oficiu care l-a apărat pe agresor rămân în sarcina statului, deoarece statul nu poate să-i deranjeze pe agresori nici măcar cu obligarea la cheltuieli.
Iar revolta noastră este întemeiată: noi vorbim de femei care nu au bani nici măcar să-și plătească taxa pentru a obține un certificat medico-legal, de circa 30-40 de lei. Unele, din provincie, nu au bani nici măcar să ia rata să se ducă în reședința de județ unde este judecătoria, să depună cerere, iar tu, stat, o obligi la cheltuieli de judecată și ai pretenția ca data viitoare când se mai întâmplă să și preconstituie probe, să vină așa cu un dosar la tine ca să-i acorzi protecție.
În ceea ce-l privește pe avocatul din oficiu, să știți că ritmul în care se judecă aceste procese, adică foarte repede, nu le permite nici să vadă dosarul și nici să ia legătura cu partea. Avocatul din oficiu vede dosarul cu trei minute înainte de a intra completul în sală, nu apucă să schimbe două vorbe cu victima. Face decorativ o pledoarie care, de cele mai multe ori, este standard: 'admiteți că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.'
Aceea nu este o apărare. La mine când vine o victimă, stăm câteva ore de vorbă, povestim, de împrietenim, mai vărsăm și o lacrimă unde sunt cazuri de nici hârtia nu le suportă povestea, și abia apoi trecem la partea juridică. Pentru că o victimă în traumă, lipsită total de ajutor, nu are posibilitatea să discearnă niște noțiuni juridice și nici nu poate să înțeleagă de ce lucrurile nu se întâmplă așa cum ar dori ea să se întâmple și de ce anumite legi nu o avantajează și nu o protejează într-un anumit moment. Noi trebuie să-i explicăm, ea trebuie să aibă încredere. Or, avocatul din oficiu nu poate face așa ceva.
Ca să nu mai spun că avocatului din oficiu îi expiră împuternicirea din momentul în care i s-a luat cauza în pronunțare. Ei nu mai discută după acest moment cu victima. Dacă i se respinge cererea, avocatul din oficiu nu declară cale de atac împotriva hotărârii, pentru că apelul se declară în trei zile de la pronunțarea hotărârii. Până află ea că trebuie să se uite pe portalul instanței ca să vadă soluția, se trezește că i-a trecut și termenul de apel. Dar asta e altă discuție.
Oricum, victima trebuie să știe că ea nu trebuie să plătească nicio taxă de timbru pentru a formula această cerere către judecător, că are dreptul la un avocat din oficiu, pentru că există o rubrică în formularul de cerere în care poate bifa că nu are un avocat. Iar dacă ea ar vrea o consiliere juridică înainte de a depune cererea, are acest drept și poate face o cerere la baroul de pe raza teritorială unde-și are domiciliul și să solicite avocat din oficiu, ca să beneficieze de tot acest pachet de consiliere.
Le recomand victimelor să acceseze întreg acest serviciu pe care statul îl plătește și le obligă pe ele să-l deconteze în cazul în care i-a fost respinsă cererea de emitere a ordinului de protecție. Este, oricum, mai bine decât să meargă singure acolo, nu se vor descurca singure într-un proces. Și eu, după atâția ani de practică, mai am câte o strângere de inimă în fața instanței că nu știu cum interpretează câte o probă.”
6. Ce poate face o victimă a violenței domestice după ce expiră ordinul de protecție?
Giulia Crișan: „Chiar dacă ordinul de protecție emis de instanță poate fi de până la șase luni, instanța poate emite unul pe o durată mai scurtă, de două luni, de trei luni, după intervalul de timp pe care judecătorul îl consideră suficient ca să se diminueze riscul.
După ce expiră acest ordin de protecție, indiferent de durata pentru care a fost emis, victima poate solicita un nou ordin de protecție, să se reia procedura într-un nou proces, în care se va lua totul de la capăt dacă starea de pericol subzistă. Sunt foarte mulți agresori care încalcă ordinul de protecție, nu-și bagă mințile în cap după ce li s-a comunicat ordinul de protecție și atunci, evident, că dacă el nu respectă nici hotărârea judecătorească pe care i-a adus-o la cunoștință un polițist, pericolul față de victimă persistă și trebuie să se dispună un nou ordin de protecție.”
7. Oferă statul servicii pentru victimele violenței domestice?
Giulia Crișan: „La nivel cantitativ și calitativ, statul nu oferă servicii pentru victimele violenței domestice.
Dacă vorbim, de exemplu de un centru de găzduire a victimelor violenței domestice existent în București, care anul trecut, an de pandemie greu, în care nu știai unde să fugi mai repede, a avut cinci victime găzduite într-un an de zile. La capitolul statistici stăm foarte bine. Să ne înțelegem, locuri au avut mai mult de cinci. Și victime au fost mai mult de cinci.
Întrebarea este de ce o victimă pleacă dintr-un centru care aparține statului după câteva zile. Oferă statul servicii cu adevărat pentru găzduirea victimelor violenței domestice?”
8. De ce merg victimele la ONG-uri dacă statul le oferă servicii de protecție?
Giulia Crișan: „Eu nu vă spun cum este la stat, vă spun cum este la noi. ANAIS a avut centru de găzduire în regim de urgență: Casa Invicta cu 16 locuri. Într-un an și jumătate, pentru că atât am avut finanțare și l-am putut ține functional, am avut 360 de victime.
La noi, când venea victima găsea centrul funcțional 24 de ore din 24. Un asistent social răspundea la orice oră la telefon și putea face la orice oră o primire a victimei. Nu ne interesa dacă are act de identitate, dacă e blondă sau brunetă, dacă aparține vreunei etnii, dacă avea sau nu școala terminată. Ea avea nevoie de ajutor și noi trebuia să o primim. Cele mai multe erau aduse de poliție pentru că noi aveam campanii, întruniri cu poliția, distribuiam mii de flyere în secțiile de poliție, pentru ca ei să știe ce au de făcut.
Am avut cazul unei victime cu un copil mic cu intoleranță la anumite produse, noi având hrana în regim de catering, adică ne-o aduceau de la un restaurant, pe lângă cei 11 lei pe zi alocați zilnic de stat. Iar femeia ne-a spus că are nevoie de un anumit tip de brânză de la magazinul cutare. Un asistent social a mers la supermarketul respectiv și i-a cumpărat tipul de brânză pe care-l tolera copilul. Iar la schimbul de experiență aud întrebări de genul: „dar, ce, noi suntem restaurant?”
Sau, când a venit decontul de cheltuieli, sunt întrebată dacă noi avem femeie de serviciu în centru. Cum nu fac victimele cu rândul curățenie? Păi, femeia aia a fugit de-acasă în toiul nopții ca să vină să spele toaletele la noi în centru? Pentru asta o primesc în centru? Dacă eu nu-i ofer o perspectivă mai bună, că viața ei i se poate schimba, de ce să stea la mine și să nu se întoarcă la agresor? Că ăla o bate dar o mai și lasă, câteodată îi mai face și cadouri. Păi, dacă eu o aduc în centru ca să o umilesc sau să o întreb dacă se crede la hotel… Da, la mine în centru trebuie să fie tot pachetul de servicii. Dacă voia să vorbească cu avocatul la ora 22.00, atunci avocatul trebuia să fie disponibil ca să vorbească cu ea. Dacă voia să vorbească cu psihologul la 8.00 dimineață, atunci el era acolo. Nu pentru că noi îi facem pe plac victimei sau pentru că victima este fițoasă, ci pentru că noi suntem profesioniști iar eu trebuie să fiu lângă ea când are nevoie de mine, ca să aibă încredere în mine că o pot ajuta. Nu pot să îi ofer doar perspective sumbre: ‘doamnă, eu îți obțin ordinul de protecție, dar, știți, nu vă ajută. El vine, poate să vă și omoare, că ați văzut și la televizor că poate să vă omoare și că vă omoară și cu ordin de protecție’. Și ea mă întreabă ‘ce fac după ce obțin ordinul de protecție? Eu am doi copii, trebuie să-i mut cu școala, trebuie să mă mut la mama, nu am serviciu, n-am muncit niciodată, nu am nicio pregătire, ce fac?’ Și, atunci, vine asistentul social care-i face evaluarea și spune ‘uite, noi te putem ajuta să faci un curs, te ținem la noi două săptămâni – că eram centru de urgență – după care te transferăm într-un centrul partener de la alt ONG, care te poate ține până la doi ani, timp în care noi te ajutăm să faci un curs de calificare, prin cunoștințele noastre să obții și un loc de muncă, noi vorbim și îți mutăm copilul la altă școală’ și tot așa.
Dar asta se face pentru că niște oameni sunt dedicați. Niște oameni care sunt plătiți să plece la ora 16.00 când li se încheie programul de lucru nu vor face asta. Și atunci, de ce se ne mai mirăm că victimele vor să meargă la un ONG și nu vor să meargă într-un centru de stat?
În primul rând, ONG-ul își selectează personalul. Dacă se constată că nu corespunde, pleacă, nu e funcționar public să fiu obligată să-l păstrez pe viață.
Pe de altă parte, să știți că noi, ca ONG, punem la dispoziția asistenților sociali servicii psihologice. Un asistent social se erodează după o perioadă de timp, el se încarcă cu problemele victimelor, este măcinat și atunci are nevoie să stea de vorbă cu un psiholog, un specialist ca și el, pentru că nu putem să-l lăsăm cu povara unei nereușite sau a unui eșec.
Am avut o situație în care o victimă în loc să sune la poliție a sunat la colega noastră avocat să i se plângă că ăla o amenință. Și, în timp ce vorbea cu colega mea, victima a fost înjunghiată mortal de agresor. Vă dați seama că a mea colegă nu a mai fost funcțională o perioadă de timp. Ea a asistat prin telefon la moartea unei cliente de-a ei și nu a putut face mare lucru, că nici nu putea să-i închidă și să sune în locul ei la poliție. De asta spun, problematica aceasta a violenței domestice dacă o tratăm superficial fix asta avem. Spunem că facem campanii și lumea nu înțelege. Nu e adevărat, ce facem noi e apă de ploaie. Nu facem nici pe departe ce ar trebui făcut.
În concluzie, la nivel declarativ, statul oferă servicii. În realitate, statul raportează aceleași servicii pentru mai multe categorii de persoane vulnerabile, lucru pe care l-am constatat din evaluările pe care le face.
Adică, întrebi o primărie dacă are locuri pentru victimele violenței domestice și-ți va spune că are, dacă întrebi de locuri pentru persoane defavorizate, tot pe acelea ți le raportează, dacă întrebi pentru 'mama și copilul ' tot pe acelea ți le raportează.
Au fost cazuri - pentru că agresorul poate fi dus într-un centru de noapte pentru persoanele fără adăpost, dacă nu are unde locui - în care și agresorul și victima au fost duși în același centru, pentru că era unul singur pentru toate. Cam la nivelul acesta se implică statul.”
9. Sunt necesare brățările electronice? Cum le protejează pe victime?
Giulia Crișan: „Nu trebuie să inventăm roata, e suficient să ne uităm la cei mai avansați, ce au făcut, ce au îmbunătățit.
De exemplu, în Spania, ultimele statistici ne spun că victimele care au purtat sistem de supraveghere electronică nu au mai fost ucise, pentru că sistemul de supraveghere se montează pe glezna agresorului, iar victima are un dispozitiv mobil pe care-l ține în permanență asupra ei.
Brățara electronică este monitorizată printr-un sistem gestionat de Serviciul de Telecomunicații Speciale.”
10. În ce condiții se montează brățările electronice și de când se aplică acest sistem de protecție?
Giulia Crișan: „Atunci când dispozitivul persoanei supravegheate se apropie de cel al persoanei protejate, peste limita stabilită de judecător sau de polițist prin ordinul de protecție provizoriu, se va transmite mesaj în sistem iar un agent de supraveghere va contacta imediat agresorul, când constată că el se apropie de victimă, îi va cere să se îndepărteze de locul respectiv și să meargă la cea mai apropiată secție de poliție.
Pe urmă va fi contactată victima și i se aduce la cunoștință că dispozitivul agresorului s-a apropiat de ea, îi va cere coordonatele astfel încât ea să se poată proteja. Dacă agresorul nu se îndreaptă spre secția de poliție, așa cum a primit instrucțiuni, imediat un echipaj de poliție va sosi la fața locului.
Practic, aceste sisteme de supraveghere vor diminua încălcările de ordin de protecție. Încălcarea ordinului de protecție constituie infracțiune și, după noile modificări ale legii, pedeapsa poate fi închisoarea de până la 5 ani. Problema care se pune acum este implementarea acestui sistem.
El va deveni operațional din martie 2022, dar va intra pentru într-o fază pilot. Se va aplica pentru început doar pentru cazurile de violență domestică și doar într-un număr limitat, chiar dacă a fost gândit și pentru arestul la domiciliu și pentru alte situații.
Probabil că pentru început vor fi acordate doar în funcție de gradul de risc, de acoperirea geografică și de acoperirea de semnal, că în creierul munților degeaba pui brățară electronică dacă nu ai semnal GSM.
Important este că trebuie făcuți acești pași pentru că în alte țări au dat roade.”
