Ce înseamnă patriotismul în secolul al XXI-lea și ce îl desparte de naționalism? Cum și când „ne iubim țara”? Răspunsurile pe care le-am primit pe străzile Bucureștiului par simple: patriotismul înseamnă valori și toleranță, naționalismul e exploatarea valorilor și duce la ură și discriminare.

În opinia experților, confiscarea simbolurilor naționale de către politicieni și extremiști rămâne un pericol constant. Patriotismul și naționalismul au trecut prin mai multe etape de manifestare după Revoluția din 1989, spun ei, iar acum, România se află într-o nouă fază, marcată de restricții, angoase și distribuirea masivă a informațiilor false și conspirațiilor.

„Naționalismul promovat de AUR sau de aripile populiste – tot mai extinse – ale PSD și PNL invocă și confiscă adesea simboluri naționale și/sau ale statului”, atrage atenția istoricul Dorin Dobrincu.

Patriotismul înseamnă un viitor comun și a cunoaște istoria țării tale. Mai e, spun oameni cu care am vorbit pe străzile Bucureștiului, implicare și sacrificiu.

În spațiul cultural românesc există de multă vreme o suprapunere a înțelesurilor celor două concepte: patriotism și naționalism, spune istoricul Dorin Dobrincu, cercetător al Institutului de Istorie al Academiei Române „A.D. Xenopol” din Iași.

Cei doi termeni s-au impus în limba și în cultura română în secolul al XIX-lea. Patriotismul a intrat în limbă pe filieră greacă și franceză puțin mai devreme decât naționalismul, intrat pe filieră franceză.

„Într-o epocă a construcției națiunilor și statelor naționale, accentul a căzut mai degrabă pe naționalism”, explică Dobrincu.

„În cazul românilor, ca la toate popoarele din Europa Centrală și de Est, naționalismul a avut o bază etnică. De aceea istoricii liberali preocupați de fenomen precizează că este vorba de etnonaționalism, unul în care mulți sunt incluși, în vreme ce alții – 'străini' din punct de vedere etnic și/sau religios – sunt excluși, discriminați. În a doua jumătate a secolului XIX și în secolul XX, naționalismul românesc a fost „o ideologie a integrării și a mobilizării, după cum spunea James P. Niessen.”

Între 1960-1989, naționalismul românesc avea un fond și forme național-comuniste, prin amestecarea de elemente inclusiv staliniste, cu cele etnonaționaliste, „recuperate selectiv și promovate prin instituțiile partidului-stat, propagandă, presă, școală, inclusiv prin universități și academii, armată”, explică istoricul Dorin Dobrincu.

„După 1990, noi am trecut printr-un ciclu optimist, în care patriotismul însemna respectul față de tine și ai tăi, față de țara ta, dar nu neapărat îndreptat împotriva cuiva, pentru că în momentul în care te plasezi împotriva cuiva începe naționalismul”, explică istoricul Adrian Cioroianu, fost ministru al Culturii.

Schimbările politice, economice, sociale și culturale de după prăbușirea regimului comunist au diluat într-o oarecare măsură influența etnonaționalismului în societatea românească, spune și Dorin Dobrincu.

„Au început să apară referiri mai mult sau mai puțin articulate la naționalismul civic, văzut de unii ca opus etnonaționalismului, și la patriotismul constituțional. Ambele sunt considerate incluzive, cuprinzându-i pe toți cei care dețin cetățenia română, indiferent de identitatea lor etnică, de religie, de simpatiile politice”.

Anii 2000 au fost apogeul patriotismului elevat, pe fondul temelor mari care priveau democratizarea țării și intrarea în NATO și Uniunea Europeană, iar asta a dus la relaxarea reperelor identitare șlefuite în timpul național-comunismului.

„România Mare, partidul extremist prin excelență în postcomunism, a dispărut în 2008, însă filonul naționalist avea numeroși adepți mai ales în PSD, dar și în PNL”, e de părere Dorin Dobrincu.

Perioada boemă nu a durat foarte mult, iar România se confruntă de câțiva ani cu o creștere constantă a naționalismului, nu doar la nivel declarativ. Adrian Cioroianu crede că istoria a intrat într-un alt ciclu, iar asta o demonstrează apariția curentului naționalist chiar și în democrații consolidate.

„'America first', 'Make America Great Again' reprezintă forme de naționalism. Ce să mai spunem de Ucraina, ce să mai spunem de Rusia? Este evident că o explicație pentru rezistența ucraineană este naționalismul de acolo. Nu numai patriotism, este și un naționalism propriu statelor tinere. La fel în Europa, la fel în Franța. Cei care votează, unii dintre francezi care votează mai spre extrema dreaptă nu sunt numai patrioți, mulți dintre ei sunt naționaliști”, explică Cioroianu.

Apariția și ofensiva ideologică și politică a mișcărilor care contestau ordinea liberală, la nivel european și global, au încurajat și resurecția etnonaționalismului în România, consideră Dorin Dobrincu.

De-a lungul anilor 1990-2000 au existat mai multe grupări care combinau idei legionare, național-comuniste sau unioniste.

În 2020 s-a intrat într-o nouă fază, într-un context pandemic „marcat de pandemie, restricții, angoase, fake news-uri.” Dorin Dobrincu se referă la AUR, „partid cu o retorică și o practică politică provocatoare, violentă chiar, cu lideri preocupați doar de creșterea în sondaje și a scorului electoral la viitoarele alegeri.”

„Naționalismul promovat de AUR sau de aripile populiste – tot mai extinse – ale PSD și PNL invocă și confiscă adesea simboluri naționale și/sau ale statului, decupează fragmente din trecut, susține centralismul, identifică și demonizează dușmani interni și externi, adesea promovează falsuri utile propriei cauze. Mai grav este că întâlnim asemenea derapaje în instituții sau grupuri socio-profesionale care ar trebui, în virtutea fișei postului și a funcției sociale, să fie ceva mai responsabile”, atrage atenția istoricul Dorin Dobrincu.

Strategiile populiste nu sunt străine celor cu care am vorbit despre naționalism în București. Ei spun că acesta reprezintă tocmai manipularea valorilor patriotice autentice și că duce la ură și discriminare:

Patriotismul este o noțiune neîmpărtășită în mod egal de toată lumea, este de părere istoricul Cosmin Popa, cercetător la Institutul Nicolae Iorga din București.

Va lua naționalismul locul patriotismului?

„Pentru unii dintre noi, patriotismul se referă strict la ceea ce ar putea fi mai degrabă calificat drept patriotism local. Pentru alții, patriotismul înseamnă mai degrabă libertate și, pentru cei mai mulți dintre noi, patriotismul este o noțiune din ce în ce mai greu de digerat și de interpretat, care le conține pe toate.”

Cosmin Popa e de părere că naționalismul nu va reuși să înlocuiască patriotismul. Cel puțin nu în societatea prezentă.

„Pentru cei mai mulți dintre acești oameni(naționaliștii - n.r), patriotismul nu este decât o înșiruire de cuvinte cheie pe care le înțeleg greu, de foarte multe ori deficitar, dar pe care le manipulează în contexte politice. Deci nu reușește să fure patriotismul, dar reușește să abuzeze de formulele pe care în general le evocă orice sentiment patriotic”, explică Popa.

Cosmin Popa precizează că ce ca politologii numesc „mobilizarea etnică” reprezintă o trăsătură a vremurilor noastre, dar insuficientă pentru a înlocui patriotismul cu naționalismul.

Pentru cei cu care am stat de vorbă în Parcul Cișmigiu din București și în centrul Capitalei, exemplele de patrioți români îi includ pe Regina Maria și Regele Mihai, pe Corneliu Coposu și luptătoarea anticomunistă Elisabeta Rizea, dar și pe Gheorghe Hagi și Henri Coandă. „Ceaușescu era comunist, într-o parte total diferită de Iuliu Maniu /.../, dar ambii erau patrioți”, ne-a spus unul dintre ei.

„În momentul de față cred că valorile care aduc mai multe nume în jurul unui obiectiv comun sunt cele care țin în principal de democrație. Uitați-vă la acest război din Ucraina el este un război între dictatură și democrație, un război între sclavie și libertate, între bine și rău, nu este doar un război între ucraineni, oricine ar fi ei și ruși.

Nu cred că trăim într-un moment în care mobilizarea etnică să joace cel mai important rol, trăim într-un moment în care joacă un rol important mobilizarea pe baza unei platforme de valori ideologice”, spune Cosmin Popa.

Cosmin Popa spune că politicienii români care abuzează de naționalism își trag sevele politice organizaționale tocmai din acest curent politic pe care a dorit Rusia lui Putin să-l încadreze, un tip de antiglobalism bazat pe așa-zisele valori tradiționale.

„În realitate acest antiglobalism pune în mijlocul său ideea de dictatură, ideea de opresiune a statului împotriva individului și împotriva diverselor comunități. Aici avem de-a face cu un război al unei pretinse majorități împotriva tuturor celor care deviază de la normă.”

Actorii politici care folosesc acest tip de naționalism au mai degrabă un interes politic decât dorința de a confisca pretinse valori naționale. Societatea mai are însă anticorpi împotriva exceselor, spune istoricul Dorin Dobrincu.

Potrivit acestuia, efectele pe care grupările care promovează naționalismul le produc asupra societății sunt îngrijorătoare „cu atât mai mult în contextul actual marcat de război în proximitatea granițelor României, de criza economică și de neîncrederea în clasa politică și în instituțiile democratice”.