Marcel Iureș a fost distribuit alături de Bruce Willis, Antonio Banderas, Colin Farrell, Tom Crusie, Nicole Kidman și George Clooney, dar a jucat și alături de fotbaliștii Zinédine Zidane, Raúl González și David Beckham. Este cel mai apreciat actor român la Hollywood.
Asta deși nu se gândea că actoria va fi drumul său în viață, după cum mărturisește în interviul acordat în exclusivitate pentru Europa Liberă România, cu ocazia festivalului Serile Filmului Românesc, la Iași, într-o ediție care-i este dedicată și care-i celebrează cariera.
Marcel Iureș spune că arta este „programată cumva să trăiască” și privește cu tristețe spre filmele românești care au căutat prea puțin să arate frumusețea din societate.
„Se vorbește despre marea victorie a omului modern, libertate, înfrățire, pace, generozitate și de fapt lumea se înarmează până-n dinți. O fază schizofrenică. Sper că-i trecătoare!”, constată Marcel Iureș.
În interviul pentru Europa Liberă, Marcel Iureș se întoarce și la Revoluție și constată că „a fost un fel de piesă de teatru, la scară socială - națională, în care, prinși în spaimă și teroare, nu am prins momentul când s-au schimbat măștile”.
Europa Liberă: La Europa Liberă spunem că arta respiră în libertate. Câtă libertate mai are arta astăzi?
Marcel Iureș: E baza artei! Dar e un alt soi de libertate. E libertatea invocată, libertatea pe care o numești tu și trăiești în ea, cum vrei tu. De asta e de necontrolat și de nestăpânit. Arta și instituția care se cheamă în mod fals „instituție culturală”, dar și meseriile, toate sunt incontrolabile. Statul trăiește în iluzia că el controlează, reglează, dă salarii, dă scheme, proceduri. Ele sunt deja în genomul artistului. Când se potrivește, când nu se potrivește… ca viața. Problema este consecvența! Arta este consecventă ca natura…ca omul. Este programată cumva să trăiască, iar statul își închipuie că asta depinde direct de el. Ca și omul care își imaginează că viața depinde de el și vrea să fie cu un pas înainte, ceea ce câteodată este ridicol.
Europa Liberă: Apropo de consecvență și de timp scurt. Ați spus în mai multe interviuri că ați fost un copil timid și totuși ați ajuns pe scenă. Ați fost un om căruia îi era frică de zbor și totuși ați ajuns să zburați în Statele Unite...
Marcel Iureș: Am tot zburat, dar până la urmă spaima de zbor a învins…
Europa Liberă: Cum este cu învinsul fricilor?
Marcel Iureș: Nu! Trebuie să trăiești cu ele, nu se pot învinge, după părerea mea. Te prefaci! Faci tot felul de figuri, ascunzi, simulezi… a ajuns aproape o specialitate să pretinzi că nu îți este frică. Nu, e baza vieții spaima care construiește. Ea nu deconstruiește! Când e în exces sau este amplificată imaginar sau social, interacționând cu ea și ca parte și ca întreg, atunci ea provoacă lucruri care sunt mai mult halucinații.
Europa Liberă: Care e cea mai mare frică atunci când urcați pe o scenă sau când începe o filmare?
Marcel Iureș: Să se potrivească cu ce zice povestea și cu ce vrea regizorul, ce vrea autorul! Dar nu este o frică! Mai mult o grijă care construiește. Spaima este, după părerea mea, o însoțire bună. Și regulile sociale ar trebui să provoace și provoacă spaime. Codul Penal are la bază spaima – spaima să nu greșești, să nu omori pe cineva, să-ți plătești impozitele, să fii drăguț (râde). Da, spaima în interacțiunea socială a ajuns destul de departe, prin disimulare. E ca o farsă continuă. Ne prefacem că suntem eleganți, când noi de fapt în interior înjurăm.
„Farsa” schimbării de regim
Europa Liberă: Ne-ați dus în direcția asta a spaimelor. Trăim spaima unei pandemii, spaima unui război... Cum le priviți?
Marcel Iureș: Aici este aprope comic, pentru că spaimele astea toate îngrămădite care spun despre un exces aproape dizgrațios, se anihilează singure. Există și situații din acestea. Situațiile și lucrurile astea vin din atitudinea pe care o avem față de noi.
Omul e din ce în ce mai neîmpăcat. Vorbește din ce în ce mai des despre această neîmpăcare și această suferință continuă, dar nu se poate stăpâni.
Nu se poate stăpâni să nu se înspăimânte și să nu-i înspăimânte pe alții, să șocheze prin ceva. Bineînțeles că acumulările astea și tehnologice, și religioase, acumulările de bani – care sunt forma supremă a unor iluzii a puterii - se răzbună. Ele coagulează sau se precipită și dau un om înspăimântat, terifiat de orice. Acum totul este înspăimântător: de la climă, la animalele sălbatice, viruși, microbi. Se vorbește despre marea victorie a omului modern, libertate, înfrățire, pace, generozitate și de fapt lumea se înarmează până-n dinți. O fază schizofrenică. Sper că-i trecătoare!
Europa Liberă: Am trăit și spaimele și schimbările de regim politic, cumva alimentate de niște spaime…
Marcel Iureș: O farsă, da! Vorbim de o farsă, o păcăleală. A fost o păcăleală! Păcat că au murit oameni…
Europa Liberă: Ce vreți să spuneți prin păcăleală?
Marcel Iureș: A fost un fel de piesă de teatru, la scară socială - națională, în care, prinși în spaimă și teroare, nu am prins momentul când s-au schimbat măștile. Oamenii sunt aceiași. Și-au schimbat masca! Asta a fost tot! Au dat jos salopetă, uniformă sau ce purtau ei și au pus Armani, costume Brioni, ceasuri Rolex și coboară din Mercedes Benz sau BMW. Asta e tot.
Europa Liberă: Credeți că au trecut suficient de mulți ani cât să mai cadă din acele măști?
Marcel Iureș: Ele au tot căzut, doar că noi ne ocupam cu altceva. Nici nu mai contează măștile alea. Jocul nu mai are foc în el, nu mai are energie. E ca la teatru, dacă îți spune dinainte că a fost o păcăleală, trebuie să trăiești păcăleala.
Europa Liberă: Teatrul și filmul înseamnă un joc asumat, cu măști la vedere, un joc în care intră toată lumea. Cât de greu este pentru un actor să scape de aceste măști după ce coboară de pe scenă?
Marcel Iureș: După ce coboară, nu știu dacă e o ladă în care le aruncăm. Le punem deoparte, nu poți să trăiești așa. Avem exercițiul. E ca o poveste care începe, durează și nu se termină.
Europa Liberă: Nu lasă niște urme fiecare rol?
Marcel Iureș: Asta ar trebui să spună cineva… E un nonsens. Dacă ești de meserie, nici nu are importanță dacă îți mai rămâne o urmă de roșu pe față sau de negru sub ochi, te ștergi pentru că tu devii altceva.
„Avem o limbă colosală, formidabilă pentru teatru”
Europa Liberă: A simțit Marcel Iureș că a venit mai multă atenție din țară abia după recunoașterea din afară?
Marcel Iureș: Cred că e ceva care seamănă cu făcutul unei pâini. La început trebuie să pui făină, apă, drojdie și apoi trebuie să o frămânți. O lași la dospit, o mai frămânți un pic, după care o aranjezi. Ori o bagi într-un țest, ori într-un cuptor și iese o pâine. Și aia durează! Nu știu în ce situație mă aflu?! Eu cred că pâinea e gata! Dacă oamenii mănâncă din ea și mai vor, înseamnă că e bine!
Europa Liberă: Ce vă mai alimentează acum?
Marcel Iureș: În general spunem cam aceleași lucruri. Suma acestor lucruri este poate o propoziție, nici măcar o frază. Suntem vii. Datorăm totul celorlalți. Așa trăiește, la modul profund, orice om. Restul e literatură. Închipuire. Cât suntem împreună, totul e perfect!
Europa Liberă: Simțiți că obosiți?
Marcel Iureș: Abia am intrat în a doua parte a vieții. 71 de ani. Am făcut acum două zile (n.r. 2 august). Mă aștep - că nu am mai făcut 71 de ani - mă aștept să mă doară genunchii și umerii, să aud din ce în ce mai prost, să mănânc din ce în ce mai greu. Omul rămâne fără dinți... Așa e (râde). Așa e drumul. Așa e drumul!
Europa Liberă: V-ați propus să rămâneți mereu pe scenă?
Marcel Iureș: Nu! Nu, în niciun caz! Sunt atent la momentul în care nu trebuie să mai fiu pe scenă. E important să știi asta!
Europa Liberă: Ce simțiți mai aproape de suflet: scena unui teatru sau platoul unui film?
Marcel Iureș: Sunt cam același lucru, minus componenta tehnologică din film. Filmul e cam ca „mațele” unui om – mai scurtezi intestine, faci inima mai mare, pui ochii mai strălucitori… În teatru nu poți face asta! În teatru, ce vezi, aia este! Ai șansa, în schimb – ceea ce în film e refuzat -, să faci mâine seară sau peste trei seri la fel și totuși altceva. Să fii din nou, dar altfel.
Europa Liberă: V-ați gândit vreodată, când ați început să faceți această meserie, că veți ajunge aici?
Marcel Iureș: Nu m-am gândit niciodată că o să fiu actor. Voiam să mă fac cu totul altceva. Actoria a fost pur și simplu o întâmplare. Am descoperit că sunt o fire ne- eschibiționista (sic!). Presupune îndrăzneli, nerușinări, ipocrizii, prefăcătorie. Le-am învățat pe toate. Nu sunt în mine.
Europa Liberă: Ce sfat ați da cuiva care vrea să facă actorie?
Marcel Iureș: Să aibă grijă!
Europa Liberă: La ce ar trebui să aibă grijă?
Marcel Iureș: În primul rând, avem o limbă colosală, formidabilă pentru teatru, pentru scris. Una dintre puținele de pe Pământ care urmează îndeaproape limba engleză, limba zeului teatrului, Shakespeare.
Trebuie să citească tot legat de teatru. Tot ce e teatru românesc, dacă se poate integral - Caragiale integral, Anton Pann, Camel Petrescu, și nu-i mai spun, că îi știți.
Apoi trebuie să aibă grijă la sănătate! Mașinăria asta care se cheamă corpul uman este și instrumentul prin care există și exiști tu pentru teatru.
Europa Liberă: V-am simțit și pe scenă la Serile Filmului Românesc, și la Cluj, dar și la UNITER sau în emisiunea „Nocturne” cu emoții și oarecum stingher în momentul în care primeați complimente…
Marcel Iureș: Da! E ceva normal asta. Sunt un om care a plecat dintr-un sat. De acolo pornește măsurătoarea. Dar nivelul există, nu pot să mă prefac că el nu există. Măsori, cu o minima inteligență, distanța de acolo până la ce ți se întâmplă în momentul următor, în prezent, și te sfiești. Suntem oameni! Toți avem două picioare, două mâini, doi ochi, două urechi, un cap, o inimă.
Faptul că aceeași vietate cu tine, desi seamănă, e diferită și poate e chiar mai bună decât tine, te admiră și îți dă importanță, asta te încarcă cu ceva. Nu poți să belferești pe sentimentele oamenilor și să crezi că nu-i altul mai mândru ca tine și mai deștept și mai frumos. Atunci iei seama! Sigur că nu dispare nici bucuria, nici fericirea de a fi în grațiile oamenilor, dar e bine să iei o bucățică din asta. Nu poți să te îndopi cu așa ceva, pentru că devii altceva!
Europa Liberă: Există vreun rol pe care vi l-ați dorit și încă nu ați apucat să îl să-l jucați?
Marcel Iureș: N-am avut niciodată obsesia asta! E adevărat, am jucat cred că exclusiv, aproape exclusiv, ce am vrut. Am avut și am în continuare noroc. Am făcut pereche cu Mihai Măniuțiu, din Institut, din anul II. Apoi cu domnul Alexandru Dabija. Iarăși suntem o generație care are o lume în care trăim de o viață. Asta este rar. E ca și când ai fi o planetă care are doi sori care sar de pe o orbită pe alta și totul e continuu și se tot înalță. E din ce în ce mai bine. Asta e rar. Și cosmic e rar!
Europa Liberă: Este cineva cu care v-ați intersectat pe scenă, în viața profesională, și cu care nu ați avut o asemenea chimie, cu care v-a fost greu să lucrați?
Marcel Iureș: Nu, e obligatoriu să o ai și chiar când nu o ai, tot te prefaci că o ai. E mai important spectacolul și ce vrea regizorul de la tine și în general locul pe care urmărești să plasezi ceea ce faci într-o societate, ca a noastră, care are peste 200 de ani de existență. E important – asta înseamnă grijă! Baza este conjugală în teatru. În orice formă de artă. E ca la sporturile gen baschet sau volei. Fiecare om în ecuația asta este extrem de important și atunci grija este încrucișată – de la fiecare și a fiecăruia către toți.
Despre „supărarea” anilor '90
Europa Liberă: Dincolo de modificările tehnologice, simțiți că s-a modificat cinematografia românească?
Marcel Iureș: Am mai zis-o de mai multe ori. Pe unii i-a supărat.
Efortul de până în 1989 - și după aceea siajul acestui efort a durat până prin 98-99 – se referea la un inamic: regimul. Tot comportamentul artei românești era ghidat și avea dimensiunea efortului de împotrivire.
După 89, hai să zicem 92 – 95 - 97, inamicul a părut că nu mai e. În schimb a apărut altul. A fost un fel de mic balaur, care s-a dezvoltat în noi, în societate. Și atunci au apărut lucruri inadmisibile - un fel de mânie care nu venea de la generația mea. O supărare. Venea de la generația tânără. O mână de oameni care au avut aceleași mânii, aceleași supărări, aproape isterice în multe cazuri. Pentru mine a fost uimitor că oameni foarte tineri erau mânioși și pe țară, și pe popor, pe istorie, și pe sistem, pe toată lumea, și învățământ și pe sănătate.
N-am nici acum o explicație și nici n-aș vrea să risc vreo o explicație. Pur și simplu s-a întâmplat lucrul ăsta. Oameni care au fost extrem de mânioși și continuă să fie mânioși și se exprimă cu un tip de încrâncenare care pentru mine nu are obiect. Sau, mă rog, pot accepta că are un obiect cum avem toți mâniile și limitele și formele noastre chiar de isterie.
Dar e cel puțin neașteptat din partea unor oameni tineri de 28, 30, chiar de 40 de ani. Cu atât mai mult cu cât totuși forma asta de libertate, cam cocoșată, plecată cumva chircită după 89, ar fi trebuit să lumineze un pic. Dar să vedem și noi oameni frumoși.
Partea eroică dintr-o anumită zonă a societății. Partea înaltă a învățământului – ieșisem, să zicem așa, dintr-un infern. A fost o noapte destul de lungă. Când se face așa ceva, nu se poate să vezi doar noroiul, doar neputința, mizeria. Înțeleg complexul psihologic și chiar pshiho-social, dar omul tinde spre frumos, un fel de salvare prin ceilalți, prin oamenii rămași care-ți legitimează existența și a ta și a societății. Nu înțeleg de unde a venit toată supărarea asta. Când un om tânăr e supărat, și te uiți la el, te poți gândi în două feluri: ori l-a bătut cineva și e o formă de răzbunare, de compensare, ori o frustrare pe care trebuie să o verse – venin. Ori un om care are 25 sau 30 de ani nu cred că e atât de înveninat.
Europa Liberă: Dacă am înțeles corect, în timp de societatea americană și Hollywoodul hiperbolizează într-o anumită direcție și încearcă să construiască eroi, noi am încercat să ne ducem în direcția total opusă…
Marcel Iureș: Exact! Omul, persoana, nu există. E doar societatea care arată la fel ca la telejurnal. Iar noi suntem niște resturi sociale cu care e bine să nu ai de-a face. Ceea este stupid. E un nonsens! Că nu poți să vezi doar gunoiul dintr-o casă, există măcar o floare sau o lumina care pica pe un tablou sau un petic de verde sau un copil care se joacă undeva sau spune un lucru neașteptat. S-a ajuns la un tip de masochism modern în care toate sculele sunt dălți, rindele, sunt ruginite și se croiește un chip care nu are legătură cu noi.
Sunt legendare și frumusețile naturale și un tip de rezistență în timp. Evoluția e adevărat că a fost în salturi sau pe porțiuni mici cât de cât coerente. Dar a fost! Sunt mari biblioteci în țara asta, sunt mari doctori, sunt mari juriști. Eroi din armata română. Nu?! Mergem în niște războaie ca parteneri, nefiind războaiele noastre, doar războaie de idei. Democrația este o idee, nu e un strigăt de luptă. Și totuși se moare și se cheltuiesc enorm de mulți bani pentru această idee. Nu știu, mă gândeam că poate n-au talent, dar nu-i adevărat… au talent, pot să scrie și scenarii și povești. De toate!
„În meseria asta nu poți să faci nazuri”
Europa Liberă: Apărarea într-un asemenea caz este că „asta cere publicul”
Marcel Iureș: Da, celebra chestie! Ăsta-i gustul! Nu-i adevărat. Nu cred deloc! E fals, e o chestie indusă! E o păcăleală pe care o întrețin unii și în baza acestei chestii se produc tot felul de monstruozități, inclusiv milioanele. Se cheltuie enorm de mult pe impresii!
Europa Liberă: Poate un actor să modeleze ceea ce vrea publicul?
Marcel Iureș: Cu asta ne ocupăm, dar neagresiv! E o ofertă în care limba română în expresia ei artistică, în expresia ei poetică, e la locul ei. Bunul simț e la locul lui. Respectul față de minima logică și normalitate a unei întâmplări dramatice e la locul său. Acuma, omul care îndeplinește condițiile astea nu strică ca la tarabă. Măcar atât am reușit să înțelegem, că lucrurile bune, sănătoase, nu au nevoie de strigăte, de zbierete! Dar chiar ele devin atractive prin discreție și normalitate.
În clipa în care te apuci să răcnești, cum face toată mass-media, zbieri la modul isteric… pe mine mă îndepărtează, mă crispez. Mi se pare normal să trăiesc așa cum trăiesc. La urma urmei, e o chestie personală, de atitudine. Sigur că au un preț și discreția și abținerea și ponderea, măsura. Dar… nu avem nimic de reproșat nimănui din cauza asta. Pentru că dacă vreau să fiu și mai notoriu, pe buzele tuturor, trebuie să răcnesc. Asta înseamnă că neg felul în care am trait până acum. E ridicol!
Europa Liberă: Cumva acesta este motivul pentru care ați ales să rămâneți în țară?
Marcel Iureș: Nu! E o limită culturală, de limbă. Plus că nu cred deloc că dacă ai 30 de milioane de dolari ești mai puternic, mai important. E adevărat că poți să faci multe alte lucruri, dar în loc să ai, nu știu, un milion sau 500, depinde de dolar, poți face chiar mult mai bine lucrurile fără bani. E ușor să arunci cu banii și lumea să te urmeze sau să te admire și să trăiești în iluzia asta legănat că înseamnă ceva. Înseamnă ceva făcut de tine împreună cu alții!
Sar acum la o idee mai veche. Cred că uimirea pe care am avut-o față de mânia tinerei generații are legătură cu solidaritatea. Solidaritatea are un mister în ea. Are o bază instinctuală, că sunt agregați într-o societate. Ne dă pe mâna, contractual vorbind, a guvernanților, a statului. În artă nu e așa! E valabilă însă agregația instinctuală, suntem ființe umane, dar care au o emanație. E un fum care ne unește. Îi zici vis, îi spui vocație, carieră, îi zici cum vrei. Când ea e fracturată, solidaritatea asta, dă lucruri din-astea de te îngheață.
Pentru că noi înainte de oameni suntem artiști care trăiesc împreună obligatoriu! E o obligație să trăim împreună! Sigur că poți să faci monodrame, să joci monoloage, dar e greu pentru că e în marginea clinicului. Ce e diferit și înspăimântător pentru mine în viața modernă este că alunecăm ușor-ușor, ne aruncăm, în următoarea realitate care nu mai e nici Parlamentul, nici Guvernul, ci este Spitalul. Cumva ne aruncăm, ne lăsăm, ne abandonăm ideii de pacienți. Am devenit pacienții unei societăți din ce în ce mai bolnave, în care s-ar putea să ajungem la stadiul în care o să fim doctori unii pentru alții.
Europa Liberă: Nu am început cumva deja să fim doctori unii pentru ceilalți?
Marcel Iureș: Deocamdată e un joc. Încă ne facem cu ochiul (râde prelung).
Europa Liberă: Să revenim la roluri și carieră. Există un rol de care v-ați îndrăgostit foarte tare, care ar merita pus într-un top?
Marcel Iureș: Au fost câteva. Am jucat mult la Cluj. Mihai Măniuțiu. Am făcut Caligula, Richard al III-lea, Creatorul de teatru, Ivan Turbincă… au fost mai multe.
Europa Liberă: Observ că vă duceți mai mult înspre zona teatrului…
Marcel Iureș: Da, aia sunt! Teatrul e baza!
Europa Liberă: Filmul?
Marcel Iureș: Vorba ciobanului – Ce film? (râde) Componenta asta tehnologică mă îndepărtează un pic. Adică face ce vrea monteur-ul, se mai adaugă muzica, se mai adaugă nu știu ce coloratură, nu mai știu ce montaj – și sigur că e cu tine, dar e altceva, nu mai depinde de tine… deloc.
Europa Liberă: Ajută în vreun fel de recunoașterea pe care o primiți în festivaluri, așa cum este și SFR?
Marcel Iureș: Sigur! Confirmă că nu am trăit chiar degeaba, adică n-am apucat-o pe drumul ăsta rătăcit. Păi numai așa îți dai seama. După o anumită vârstă, o anumită experiență, lucrurile se tezaurizează. Asta înseamnă un efort și mai mare să-ți ții busola. Intervine plăcerea, oboseala, rutina șamd. Când ești într-o situație de asta de exces în admirație, în prețuire, te mai trezești. Dar, în termeni biologici, eu sunt un endo-static – mă mulțumesc cu puțin, chiar dacă nu e ultramodern, cu sclipici, cade toată lumea pe spate. Nu! Cât îmi trebuie! Nu vreau mai mult! De asta mă și sfiește cumva, nu mă crispează, dar… măsură, măsură, măsură!
Europa Liberă: Și ați ajuns la Iași, într-un spațiu care este decorat cu fotografiile dvs., iar prin față trece un tramvai pe care este chipul dvs…
Marcel Iureș: Exact! Pe mașini, pe tricouri, peste tot… E o nebunie! E o formă de examen și asta!
Europa Liberă: E o povară dificilă?
Marcel Iureș: Toate poverile sunt dificile, dacă nu ți se varsă un borcan cu miere în cap… (râde) Dar și dificilul are și el noima și rolul lui.
Europa Liberă: Mă întorc la momentul în care mi-ați spus că sunteți copilul care a venit cumva de la țară la oraș…
Marcel Iureș: Ca majoritatea oamenilor. Nu e nicio virtute în asta! Zicem că invocăm mereu chestia asta… e și o plăcere să te uiți așa, mai de sus, la firul ăla de praf care erai.
Europa Liberă: …mi se pare că ar fi un argument în plus astfel încât să îți pierzi acea busolă și să simți, după ce ai fost Richard al III-lea, că ești acolo mai sus…
Marcel Iureș: Da, așa e! Am învățat de la marii artiști, cu care am avut norocul și ocazia să joc, era obligatoriu să învăț, că nu poți face nazuri în meseria asta. Culmea, e o meserie în care lucrezi cu ipocrizie, simulări, interpretări. Trebuie să fii serios! (râde) E ca și cum ar fi adevărat – ăsta e dictonul meseriei. Formularea e paradoxală.
Europa Liberă: Vă sperie cumva vârsta?
Marcel Iureș: Nu, că nu am mai avut-o niciodată! Nu are de ce să mă sperie! Sunt curios…
Europa Liberă: Mai este ceva despre Marcel Iureș care nu s-a spus și ar merita spus?
Marcel Iureș: Totul e de spus! (…) Am avut obiceiul să umblu prin mațele oamenilor întruchipați de text. În mațele oamenilor reali nu am umblat niciodată. E mai bine să păstrezi misterul… Ca să fac diferența. E un gest simplu. E o atitudine interioară.
