Un discurs al deputatului UDMR Csoma Botond a aprins spiritele în ședința solemnă a Parlamentul României, dedicată zilei de 1 Decembrie și a stârnit reacții din partea unor politicieni români.
„Liderii politici și religioși ai românilor ardeleni știau foarte bine că Ardealul nu era numai românesc, ci și unguresc, săsesc și evreiesc”, este afirmația care a stârnit reacții live, or ulterioare, din partea unor miniștri.
În timp ce senatorul neafiliat Diana Șoșoacă a încercat să întrerupă, fără succes, discursul, fiind necesară intervenția președintelui de ședință Marcel Ciolacu.
Ministrul Culturii, Lucian Romașcanu, și ministrul Familiei și Egalității de Șanse, Gabriela Firea, au avut reacții în mediul online, catalogând discursul drept discordant or nefericit, mai ales în contextul sărbătoririi Zilei Naționale a României.
„Transilvania este istoric a românilor, unde, într-adevăr, au trăit și trăiesc și unguri și sași și evrei. Declarația de la Alba Iulia a fost și este o promisiune respectată a statului român”, a scris ministrul Lucian Romașcanu pe Facebook, postarea sa stârnind peste 2.000 de comentarii.
„Nu cred că era locul sau momentul pentru declarații care să dezbine, ci era un moment pentru unire. Tocmai evocarea unui fapt istoric unic pentru țara noastră, Marea Unire, era prilejul care ne adusese pe toți, laolaltă, în Parlamentul României”, a scris și Gabriela Firea, considerând declarația deputatului UDMR „nefericită, chiar dureroasă pentru contextul în care ne aflam”.
Europa Liberă l-a provocat pe istoricul Sorin Mitu, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai și specializat în istoria naționalismului, la un dialog pe tema interpretării istorice a momentului 1 Decembrie 1918, rădăcinile etnice ale Transilvaniei, neliniștile românilor legate de gesturi interpretate dret „revizioniste” ale oficialilor de la Budapesta și cum poate dialogul să apropie cele două comunități.
Principalele declarații ale lui Sorin Mitu:
- Provincia (transilvană) nu a fost românească decât pe vremea ducelui Gelu, care nu știm exact cât a domnit. Pe urmă, timp de aproape o mie de ani, a făcut parte din Regatul Ungariei, a fost apoi un principat condus de nobili maghiari etc. etc. De o sută de ani am putea spune că este, „istoric” vorbind, a românilor.
- Este foarte trist că în anul 2022 se mai poate afirma că o bucată de pământ, în ipostaza ei de țară sau de patrie, poate fi doar a unui singur popor.
- Românii erau majoritari în teritoriile care s-au unit cu Vechiul Regat. Este un aspect foarte important, dar cei care cred că totul se reduce la el se înșală.
- 1918 a fost marele triumf al românilor sau marea dramă a maghiarilor? Dacă vrem să abandonăm vreodată această coridă națională, să ne gândim dacă ea nu a fost cumva un episod din istoria noastră comună europeană.
- Era normal ca reprezentanții maghiarilor să nu fie prezenți la Alba-Iulia. Remarcabil e că în deceniile următoare nu a izbucnit un război civil, așa după cum nici românii din Transilvania nu au luptat cu arma în mână împotriva maghiarilor, din 1849 și până la 1918.
- Rezoluțiunea de la Alba-Iulia a avut un caracter democratic, dar ulterior, în epoca de aur interbelică, democrația, votul universal, drepturile și libertățile cetățenești, ca să ajungem până la drepturile minorităților au șchiopătat rău de tot.
- Există percepția că „ungurii de ieri erau răi și naționaliști ca și cei de astăzi, iar românii sunt în principiu cam tot aceeași de la cultura Cucuteni încoace”. Orice analiză sociologică sau istorică ne arată însă că românii de astăzi seamănă de fapt mult mai bine cu maghiarii de astăzi, decât cu strămoșii lor de ieri.
- Chiar dacă folosesc informații istorice corecte, politicienii urmăresc atragerea de voturi
- Unii spun că românii s-au bătut cu ungurii dintotdeauna, timp de o mie de ani. În total nu adunăm însă nici zece ani de conflict național violent. O mie de ani, în schimb, românii și maghiarii au trăit alături, de bine, de rău, și nu s-au exterminat sau alungat în mod reciproc, așa cum au făcut-o alte popoare europene.
1.Europa Liberă: Dacă ar fi să relatați, pentru presa vremii, ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918, ce ați scoate în evidență? Câștigul României, sau pierderea Ungariei și de ce?
Sorin Mitu: Dacă ar fi să călătoresc înapoi în timp și să relatez pentru presa vremii, mă gândesc că ar trebui să scriu la un ziar anume, în funcție de identitatea care mi-ar fi conferită în urma procesului de „teleportare”.
Aș putea să ajung, de pildă, în redacția gazetei „Românul”, din Aradul meu natal, situație în care aș scrie, fără îndoială, cu entuziasm, că s-a împlinit visul de veacuri al națiunii române, că suferințele românilor au luat sfârșit, iar cauza noastră dreaptă a triumfat în cele din urmă! Trăiască România Mare!
Dar ar fi șanse ca portalul temporal să mă recompună, să zicem, la „Budapesti Hírlap”, și atunci mi-aș exprima durerea și consternarea pentru sfârșitul nefericit al războiului, îndemnându-mi totuși cititorii să nu-și piardă niciodată speranța. Cauza dreaptă a neamului nostru nu poate fi îngenuncheată! Nu, niciodată!
Aceasta este problema cu scoaterea în evidență. Depinde de pe care versant privești același vârf de munte.
2. Europa Liberă: Câtă relevanță are, din punct de vedere istoric, faptul că Ardealul era și al maghiarilor (ca populație semnificativă a regiunii dar și ca putere administrativă, existând de asemenea și alte minorități importante, săsească, evreiască, asta ca să îl parafrazez pe domnul Csoma Botond) chiar dacă populația românească era majoritară și chiar dacă Unirea de la 1 Decembrie s-a realizat?
Sorin Mitu: Dacă abordăm problema din punct de vedere istoric (așa cum ne propune domnul Romașcanu, în replica pe care i-a dat-o domnului Csoma, spunând că „Transilvania este istoric a românilor”), provincia nu a fost românească decât pe vremea ducelui Gelu, care nu știm exact cât a domnit.
Pe urmă, timp de aproape o mie de ani, a făcut parte din Regatul Ungariei, a fost apoi un principat condus de nobili maghiari etc. etc. De o sută de ani am putea spune că este, „istoric” vorbind, a românilor.
Pământul Ardealului, pe de altă parte, dacă ne referim la compoziția lui sub raport pedologic, nu este nici românesc, nici unguresc. Iar morții care s-au amestecat de-a lungul vremii în brazdele lui au fost și români, și maghiari, și de alte naționalități. Mi se pare evident că Ardealul este al tuturor locuitorilor săi care trăiesc astăzi aici, ba au avut în plus și strămoși care l-au populat, de sute de ani.
A fost și al dacilor, dar și al celților, al romanilor, dar și al gepizilor, iar mai aproape de noi este al românilor și maghiarilor, dar și al sașilor, romilor sau evreilor. Mi se pare foarte trist că în anul 2022 se mai poate afirma că o bucată de pământ, în ipostaza ei de țară sau de patrie, poate fi doar a unui singur popor.
3. Care sunt factorii-cheie care au făcut posibilă unirea Transilvaniei cu România și în ce măsură era inevitabil acest pas, mai devreme sau mai târziu, în contextul socio-politic al epocii?
Sorin Mitu: Toate fenomenele majore din istorie se explică printr-un ansamblu complicat de cauze, din care nu lipsește nici întâmplarea. Românii erau majoritari în teritoriile care s-au unit cu Vechiul Regat. Acesta este un aspect foarte important. Dar cei care cred că totul se reduce la el se înșală.
Și kurzii erau majoritari la 1918 pe întinse teritorii compacte, dar nu au o țară nici până astăzi. În al doilea rând, proiectul național al elitelor, difuzat apoi pe verticala societății românești, a fost un factor indispensabil. Dar dacă americanii nu trimiteau un milion de soldați în Europa, pentru ca Antanta să câștige războiul, nu ar fi existat 1 decembrie 1918, tot așa cum dacă Franța nu declara război Marii Britanii în 1778, Statele Unite nu și-ar fi putut câștiga independența.
Oare cu cine ar mai fi rivalizat astăzi China? Este adevărat că istoria s-a întâmplat numai așa cum s-a întâmplat, dar tocmai de aceea trebuie să luăm în calcul toți factorii implicați (eu am menționat doi dintr-o sută), dacă vrem
să înțelegem ce s-a întâmplat cu adevărat. Altfel, rămânem la versiunea din cântecele patriotice ori din discursurile politicienilor, care nu este nici ea una falsă, ci doar parțială și unilaterală.
4. Europa Liberă: Care vi se pare cea mai echilibrată interpretare, din partea românilor, respectiv a maghiarilor, a momentului 1 Decembrie 1918?
Când fiecare e convins că adevărul e numai de partea sa, precum jurnaliștii în care m-am reîncarnat mai înainte, e greu să găsești o intrepretare echilibrată. O idee bună ar fi să lărgim puțin cadrul, ca să avem o perspectivă mai largă.
De exemplu, putem interpreta 1918 ca un moment în istoria conflictelor naționale care au bulversat istoria Europei în secolele XIX-XX, așa cum au fost cele dintre francezi și germani, englezi și irlandezi, germani și polonezi. Faptul că popoarele respective trăiesc astăzi în relativă armonie, în orice caz în pace și destulă prosperitate, este un rezultat al acestei istorii.
Împinsă înainte de niște idealuri, ea a fost de fapt imperfectă, plină de suferințe și rateuri, ca orice întreprindere omenească, dar asta este ceea am reușit să facem împreună noi, europenii. Nici alții nu s-au descurcat mai bine.
1918 a fost marele triumf al românilor sau marea dramă a maghiarilor? Dacă vrem să abandonăm vreodată această coridă națională, să ne gândim dacă ea nu a fost cumva un episod din istoria noastră comună europeană.
5. Are vreo relevanță faptul că în Transilvania, spre deosebire de Basarabia - Sfatul Țării, Bucovina - Congresul General, la Adunarea Națională de la Alba-Iulia (desigur, una a românilor) nu au fost prezenți și reprezentanți ai minorităților etnice?
Are și nu are. Poziția celor două comunități naționale în această chestiune era prea diferită pentru ca să se poată dialoga. Tratative între reprezentanți ai celor două părți au existat și înainte de 1914, și în noiembrie 1918. Iar rezultatul lor a fost nul. Ideea unei federări, a unei forme oarecare de partajare a puterii în Transilvania nu a fost susținută, în general, decât ca o formulă de avarie, când una dintre părți era prea slabă ca să pretindă ceea ce își dorea cu adevărat, adică totul.
Așadar, ce ar fi putut susține reprezentanții maghiarilor la Alba Iulia? Că nu vor în ruptul capului să facă parte din România? Era normal ca ei să nu fie prezenți acolo. Remarcabil e însă faptul că în deceniile următoare nu a izbucnit totuși un război civil, așa după cum nici românii din Transilvania nu au luptat cu arma în mână împotriva maghiarilor, din 1849 și până la 1918.
Iar cedarea Ardealului de Nord, întâmpinată, firește, cu bucurie de populația maghiară, nu a fost nici ea rezultatul vreunei răzmerițe interne ungurești, ci a fost impusă dinafară. Această abținere de la utilizarea violenței, cu excepția unor episoade foarte scurte la scară istorică, spune multe despre conviețuirea dintre cele două comunități din Transilvania, chiar și în condițiile conflictului politico-național care le opunea.
6. Europa Liberă: Pe de altă parte, s-a afirmat adeseori că prevederile Proclamației de la Alba-Iulia au avut un puternic caracter democratic - enunțat și textual, în privința minorităților. Ilustrau acestea deschiderea reală a elitelor românești din Transilvania față de minorități, în special cea maghiară, sau reprezentau o modalitate prin care se asigurau că Unirea nu va fi periclitată ulterior?
Sorin Mitu: Liderii românilor din Transilvania doreau să arate că noua stăpânire românească era mai bună și mai dreaptă, în comparație cu regimul politic din Ungaria dualistă. Fuseseră minoritari și știau ce înseamnă acest lucru.
Pe de altă parte, regimul românesc trebuia să țină cont de noile standarde în materie, iar tratatele de pace impuneau acest lucru. „Vă dăm Ardealul, pentru că este de drept al vostru, dar cu condiția să respectați drepturile minorităților”.
Aceste deziderate erau logice și frumoase, puteau fi enunțate chiar cu sinceritate; numai aplicarea lor va lăsa de dorit! Toate țările din Europa de Est, cu excepția Cehoslovaciei eventual, aveau orice fel de caracter, numai unul „puternic democratic” nu.
Democrația, votul universal, drepturile și libertățile cetățenești, ca să ajungem până la drepturile minorităților au șchiopătat rău de tot în epoca de aur interbelică, în toate țările din regiune. Atâta puteau niște societăți țărănești, dominate încă de elite tradiționale, confruntate cu provocările modernității. În cele din urmă, aproape toate au virat spre regimuri autoritare și semi-fasciste, în timp ce frații mai civilizați din Italia și din Germania trecuseră direct la fascismul vero și la nazismul echtes (real).
7. Europa Liberă: S-a dovedit integrarea populației maghiare din Transilvania în România mai tolerantă pentru comunitatea maghiară decât integrarea populației române în structura imperiului austro-ungar?
Multor români le place să răspundă „daaa” la această întrebare, după cum maghiarii spun „nuuu”, dar nu au nici unii, nici alții dreptate, deoarece compară mere cu pere. Politicile naționale ale regimului românesc interbelic au fost mai tolerante în raport cu cele practicate în Ungaria dualistă, din simplul motiv că lumea a evoluat enorm după Primul Război Mondial, în acest sens.
Este ca și cum românii de astăzi ar spune că noi suntem mai buni decât ungurii, deoarece noi nu-i ținem pe țăranii maghiari în iobăgie, așa cum au făcut-o ei cu noi pe timpul lui Horea. Adevărul este că lipsa de cultură istorică din zilele noastre face ca asemenea anacronisme să aibă tot mai mult succes, deoarece mulți cred că trecutul este „o chestie” aidoma prezentului.
„Ungurii de ieri erau răi și naționaliști ca și cei de astăzi, iar românii sunt în principiu cam tot aceeeași de la cultura Cucuteni încoace”. Orice analiză sociologică sau istorică ne arată însă că românii de astăzi seamănă de fapt mult mai bine cu maghiarii de astăzi, decât cu strămoșii lor de ieri.
8. Europa Liberă: Cum ar trebui / merita privite declarațiile din partea unor oficiali maghiari care vorbesc, periodic, despre rana generată de pierderea Transilvaniei, respectiv gesturile precum cel recent al premierului maghiar Viktor Orbán, care s-a afișat cu acel fular cu harta Ungariei Mari?
La fel cum privim declarațiile d-nei Șoșoacă, dar și ale multor politicieni români care pretind că fac parte din partide mai respectabile. Putem fi de acord, cel puțin unii dintre noi, că pierderea a două treimi din teritoriul țării a fost o rană națională, așa cum spune d-nul Orbán, sau că noi suntem români și trebuie să iubim România, așa cum ne invită d-na Șoșoacă.
Problema este că aceste afirmații corecte din multe puncte de vedere sunt folosite de liderii politici pentru a aduna voturi, pentru a câștiga simpatie și pentru a distrage atenția de la alte probleme. În popor, se spunea mai demult că politica este o femeie de moravuri ușoare (înțelegeți cum vreau să spun de fapt, pe românește). Este mizerabil să câștigi voturi și să acumulezi putere politică speculând sentimentele naționale ale oamenilor.
9. Europa Liberă: Au vreun temei astăzi neliniștile unor români iscate de astfel de declarații / gesturi, ca și cum am vorbi de politici „revizioniste” cu șanse de realizare? Sau acestea s-au epuizat odată cu „recuperarea" Ardealului de către România în 1944, consființită de Conferința de Pace din 1947?
Invitația de a ignora discursurile naționaliste radicale a fost folosită multă vreme ca o metodă de combatere a acestora. Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu ne chemau de strajă la hotare, în timp ce vocile lucide și moderate spuneau „hai să fim serioși, cine ne mai ia astăzi Ardealul?”.
Dar după ce am văzut Brexitul, pe Donald Trump la Casa Albă și pe adepții lui intrând pe fereastră în Capitoliu, în vreme ce Rusia a pornit un război pe urmele lui Nicolae I și Ecaterina a II-a, deși au trecut sute de ani de când au domnit aceștia, nu știu ce să mai spun.
Pe de altă parte, paranoia este ea însăși periculoasă, deoarece te împiedică să vezi adevăratele probleme. Dacă ungurii ne vor lua totuși Ardealul, depopulat, despădurit și devastat de încălzirea globală, mă tem că nu vor mai avea nicio bucurie de pe urma lui.
10. Europa Liberă: Care sunt lucrurile care pot ajuta realmente la toleranță, cooperare și dialog între cele două comunități - maghiară și română și cum poate fi integrată istorica fiecărei comunități fără a o leza / sau lezând-o cel mai puțin pe a celeilalte?
Sorin Mitu: Oameni lucizi, moderați, cu bun-simț, se găsesc în ambele comunități și națiuni. Trebuie doar să ne căutăm mai des unii pe ceilalți. În mod paradoxal, naționaliștii români îl admiră pe premierul Orbán, cel care vrea să le ia Ardealul.
Poate ar fi bine ca și cei care gândesc în modalități diferite, fie ei români sau maghiari, să se solidarizeze în modalități similare. În privința istoriei, trebuie să înțelegem adevărul atât de simplu că există mai multe perspective de interpretare asupra acelorași evenimente.
Unii spun că românii s-au bătut cu ungurii dintotdeauna, timp de o mie de ani. Eu, ca istoric, nu pot să îi introduc în acest conflict pe voievozii și regii din Evul Mediu, care se luptau zilnic între ei peste tot în Europa, și nici pe iobagii care nu se aveau bine cu nobilii care îi stăpâneau, indiferent de limba pe care o vorbeau unii sau ceilalți.
Rămân atunci, ca episoade de confruntare, perioada octombrie 1848 – august 1849, când a izbucnit o revoluție la scară continentală, care în Ardeal s-a manifestat și ca un conflict interetnic între români și maghiari, precum și cele două războaie mondiale, când am luptat, o vreme, în tabere opuse. În total nu adunăm nici zece ani de conflict național violent.
O mie de ani, în schimb, românii și maghiarii au trăit alături, de bine, de rău, și nu s-au exterminat sau alungat în mod reciproc, așa cum au făcut-o alte popoare europene. Aceleași fapte istorice pe care le-am învățat la școală ne arată că ne-am înțeles în mod acceptabil. Depinde însă din ce perspectivă dorim să le citim.
Ziua când România a devenit Mare
Ziua de 1 Decembrie a devenit Ziua Națională a României în memoria zilei (18 noiembrie în calendarul vechi, 1 decembrie în cel nou) în care la Marea Adunare de la Alba-Iulia, la care au participat pe lângă, cei peste 1.200 de delegați ai românilor transilvăneni au votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.
Pe lângă electorii aleși din toată regiunea, la fața locului au fost prezenți zeci de mii de români.
„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”, este punctul central al Proclamației citite de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu în fața mulțimii adunate pe Câmpul lui Horea, din Alba-Iulia.
Unirea Transilvaniei era punctul culminant al unirii cu România a provinciilor locuite de români, decretată și de Sfatul Țării din Basarabia (9 aprilie / 27 martie) respectiv de Congresul General din Bucovina (28 noiembrie / 15 noiembrie).
Spre deosebire de cele două foruri din Basarabia și Bucovina, la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia nu au participat și reprezentanți ai minorităților, maghiară în acel caz.
A fost însă normal să fie așa, în contextul dat la acel moment, spune Sorin Mitu. Pe de altă parte, Rezoluția Marii Uniri are un caracter pronunțat democratic față de minorități.
„Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”, a fost una din prevederi.
Cine este Sorin Mitu
Sorin Mitu este profesor la Universitatea Babeș-Bolayi din Cluj-Napoca, șef al Departamentului de Istorie modernă, Arhivistică şi Etnologie. Este autor al mai multor volume legate de identitatea națională a românilor, de-a lungul secolelor, dar și pe tema relațiilor comunităților română și maghiară.
Cele mai ilustrative sunt „Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni” (Humanitas, 1997) și mai multe volume apărutie la Polirom, „Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi”, (2006), „Ungurii despre români. Naşterea unei imagini etnice” (2014), „De la Burebista la Iohannis” (2017) sau „Enciclopedia imaginariilor din România, vol. III: Imaginar istoric” (2020).
