Unele dintre aceste victime, multe minore, sunt parțial salvate și apoi ajung din nou într-un mediu abuziv din cauza lipsei unor măsuri de protecție.
România are o singură organizație neguvernamentală și o singură direcție județeană specializată care pot oferi protecție victimelor la standarde care sporesc șansele prevenirii unui eventual nou abuz.
„De ce sunt atât de puține, adică doar una [o singură organizație n.r.], și eu mă întreb. Chiar îmi doresc ca mai multe organizații să se licențieze și să putem forma o rețea să putem să ajutăm mai mulți copii”, spune pentru Europa Liberă fondatoarea Reaching Out Romania, Iana Matei, singurul ONG licențiat.
Standardele pentru serviciile acordate minorilor victime ale traficului de persoane presupun asigurarea unui spațiu pentru minor (cameră proprie) și a hranei și a școlarizării, dar și mai multe măsuri de protecție:
- gratii la geamuri,
- camere de luat vederi în interiorul și exteriorul centrului,
- un buton de panică prin care poate fi contactată firma de pază în cazul în care traficantul se întoarce după victimă.
Centrele de stat și ONG-urile care îndeplinesc aceste standarde primesc licențierea.
Din 2021 și până în prezent o singură organizație - Reaching Out România, anunță că a primit licențierea pentru serviciile acordate minorilor victime ale traficului de persoane.
Într-un răspuns trimis Europei Libere, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA), cea care oferă licențierea, arată că pe lângă singurul ONG mai există și o singură DGASPC (Direcţie Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului) care este licențiată.
În același răspuns, ANPDCA susține că licențierea e dată pentru 5 ani, iar explicația pentru un număr atât de mic de astfel de servicii trebuie căutată la autoritățile locale.
„Identificarea nevoilor și stabilirea serviciilor se află în sarcina exclusivă a autorităților locale care au obligația să colaboreze cu organizațiile și asociațiile acreditate ca furnizori de servicii sociale”, arată ANPDCA.
Numărul real al persoanelor traficate nu e cunoscut
Pentru anul 2021, Autoritatea Națională Împotriva Traficului de Persoane a publicat un raport prin care au fost identificate 505 victime ale traficului de persoane, intern sau extern.
În 2022, datele Agenției pentru perioada ianuarie - iunie (primele șase luni) înregistrează doar 181 de victime.
Europa Liberă a relatat despre câteva astfel de cazuri. Unul dintre ele este al unei tinere care a ajuns în 2021 într-un bordel din Germania, după două luni de relație cu un bărbat care s-a dovedit a fi proxenet.
Metoda prin care cad victime mai ales minorele este cunoscută sub numele de „Loverboy” - fetele sunt ademenite în relații de iubire, care se dovedesc până la urmă înșelăciuni.
Iana Matei spune că pentru protejarea în continuare a victimelor după ce sunt salvate sau scapă este nevoie de finanțări pe care autoritățile din România nu le alocă.
„Aspectul financiar este cel mai important. Nu este ușor să faci strângere de fonduri pentru un centru rezidențial. Anual e nevoie de 150.000 de euro pentru un centru rezidențial, bani în care sunt și resursele de care ai nevoie, dar și salariile minime pe economie cu care plătim angajații”, completează Iana Matei.
Birocrația finanțărilor „de la stat”
Atingerea standardelor optime înseamnă investiții, iar potrivit Ianei Matei, ONG-urile se descurcă cum pot, pentru că Guvernul României nu alocă fonduri de proiecte sociale pentru traficul de persoane, cu toate că s-a angajat că va continua lupta pentru îmbunătățirea situației ca țară.
„Din ce am înțeles de la colegi de-ai mei care au aplicat pe alte fonduri de la Guvern, birocrația este atât de mare încât mai bine te lipsești. Sunt lucruri absurde care se cer și nu mă mir. Astea le-am văzut în cadrul procesului de licențiere. Deci cred că birocrația este un un motiv, dar și lipsa fondurilor din partea statului în ceea ce privește societatea civilă”, a mai spus Iana Matei.
„În ce privește centrele DGASPC [direcțiile pentru de asistenţă socială], acestea sunt finanțate de la Consiliul Local. Și dacă vorbești de centrul DGASPC din fiecare județ din România, numărul victimelor minore raportat din județul respectiv nu este suficient cât să justifice investiția”, a completat Iana Matei, care consideră că se pot găsi soluții precum înființarea unor centre regionale.
Aceasta susține că minorii victime ale traficului de persoane sunt de multe ori copii cu probleme psihice precum depresia, care au nevoie de tratament.
„Și aici avem o altă problemă, că sănătatea mintală nu este discutată și nu este prezentă în România. Pentru copiii e ca și cum am fi singura țară din lume care nu are copii cu probleme de sănătate mentală”, arată Iana Matei motivul pentru care minorii au nevoie de protecție specială.
Directoarea de la Reaching Out arată că măsurile pe care trebuie să le iei atunci când ai în grijă un minor victimă ale traficului de persoane sunt mai multe.
„În primul rând îi iei telefonul mobil și îl pui într-o pungă, iar minora are acces la telefonul centrului. Dacă este recrutată pe metoda 'loverboy', este clar că la o zi sau două după ce a intrat în centru, va vrea să îl sune pe iubit. Pentru fiecare caz stabilești un grad de risc în funcție de care iei măsurile necesare. Noi trimitem fetele la școală, dar la școală merg însoțite”, a spus Iana Matei.
Aceasta arată că dacă România nu îi va proteja pe acești copii acum, peste 4-5 ani, atunci când ei vor ajunge adulți, ei vor fi următoarele victime.
„E clar că traficantul le mută pe aceste minore în țările europene unde se fac mai mulți bani, cum e Germania și țările nordice, unde prostituția este legală. Acolo îi controlează dacă au plătit impozitele, dar nu știi cum au ajuns fetele acolo”, a mai spus Iana Matei.
Condițiile pentru licențiere: „Aberant de multe”
Monica Boseff, director executiv al Fundației Ușa Deschisă, care are un adăpost în București pentru femei traficate, spune că standardele pentru licențierea pentru servicii de îngrijire a minorilor sunt „aberant” de multe.
Ți se cere să ai trei frigidere.Monica Boseff
„Condițiile de licențiere sunt literalmente de noaptea minții. Sunt făcute de oameni care nu au nici în clin nici în mânecă cu desfășurarea activității într-un centru. De exemplu, ți se cere să ai trei frigidere, dacă se gătește acolo. Păi, tu, acasă dacă ai 10 copii ai trei frigidere? Sau trei chiuvete? Că altfel trebuie catering”, se întreabă Monica Boseff. Aceasta arată că astfel minorele nu au cum să învețe aptitudini de viață, ca să se poate descurca ulterior în viață.
„La noi în centru luăm numai minore de peste 14 ani, pentru că altfel necesită alt cumul de resurse. Există problema acestor resurse care sunt o nevoie permanentă pentru care tu, ca ONG, trebuie să te zbați continuu și pentru care pe statul român îl doare la bască”, a spus Monica Boseff.
Ea mai spune că o soluție pentru ca ONG-urile să aibă mai multe resurse este ca Guvernul să facă o masă rotundă în care să aducă diversele camere de comerț și să le explice că prin CSR (n.r. programe de responsabilitatea socială) pot să ajute mult mai mult la conștientizarea pericolului traficului de persoane minore.
„Sunt lucruri pentru care ONG-urile care fac lucruri de excelență nu ar trebui să dea bani, precum detergentul de vase sau rufe. Știm cu toții că sunt marile companii care au exces de produse. Aici ar trebui ca statul să intervină și să facă un mecanism bine pus la punct și doar să îl accesăm, nu să umblăm noi din poartă în poartă”, mai arată Monica Boseff.
Directorul executiv al organizației eLiberare, Loredana Urzică, care se ocupă și ea de victimele traficului de persoane, susține că licențierea pentru servicii acordate minorilor este complicată din cauza „hârțogăraiei”.
„Se cer foarte multe documente, de la asigurarea mâncării, până la protecție, chestiuni de terapie, integrarea în școală. Din punctul meu de vedere standardul e bine făcut, însă problema lui este că e stufos și plin de hârtii. A doua problemă este lipsa fondurilor pentru astfel de servicii. ONG-urile care lucrează cu victime se finanțează, în general, din fonduri private sau europene și atunci nu sunt foarte multe în această zonă”, a spus Loredana Urzică.
Aceasta mai spune că e nevoie de personal specializat care să lucreze cu copiii, personal care trebuie format în ani.
Urzică spune că ONG-ul eLiberare a colaborat cu un centru de stat care avea grijă de minori victime ale traficului de persoane prin susținerea financiară a unui terapeut pentru minore. „Pentru că nu există o finanțare clară și un astfel de centru costă mult, inclusiv cu spațiu de recreere, este greu de susținut”, a mai spus Loredana Urzică.
George Roman, director programe de la Salvați Copiii, spune că numărul de câteva sute de cazuri pe an de persoane înregistrate ca victime ale traficului de persoane nu are cum să corespundă realității.
Salvați Copiii a fost printre primele organizații care a creat în urmă cu 15 ani centre pentru îngrijirea minorilor victime ale traficului de persoane, pe care le-a dat autorităților locale.
Dintre acestea mai sunt numai două, în București și în Suceava, iar restul au fost transformate în altceva. „Problema este de finanțare și de interesul autorităților”, a spus George Roman.
Anul trecut, Departamentul de Stat al SUA arăta că „România rămâne o țară sursă primară pentru traficul de persoane exploatate sexual și pentru persoanele exploatate prin muncă în Europa”.
Cu toate că a adoptat o Strategie pentru combaterea traficul de persoane în 2004, în perioada de preaderare la Uniunea Europeană, care impunea aplicarea unor standarde pentru serviciile pentru minorii victime ale traficului de persoane, România a aprobat aceste standarde abia în 2021. Aceasta la insistența unor oamenii din organizațiile neguvernamentale.
Și până atunci, toți minorii care erau victime ale traficului de persoane mergeau în centre de stat sau ale unor ONG-uri care erau licențiate, dar din 2021 acestea trebuie să se asigure că minorii nu intră din nou în contact cu traficanții și nu se întorc din nou într-un mediu din care pot redeveni victime.
