Ruxandra Vasile, parent coach și psiholog, instructor certificat hand in hand parenting, vorbește despre tendința părinților de a se arăta perfecți într-o societate care nu-i susține și nu-i înțelege.
„Ține și de trauma noastră colectivă, ca popor. Am crescut cu ce arătăm în afară, atenți să dăm bine în ochii celorlalți și de multe ori înăuntrul vieților noastre nu e tocmai ok, e multă rușine, multă deconectare de ceilalți, durere, tristețe și multă singurătate”, spune aceasta.
Admite că părinții nu pot face munca asta singuri, întrucât efortul parental este uriaș, atât fizic, cât și psihic, iar aceștia au nevoie de ‘sătuc’, au nevoie de susținere.
„Munca de a crește un copil e privită cu scepticism, cu lipsă de valorizare. Nu oferim, ca societate, susținere financiară, emoțională, instituționalizată familiilor. Ce se întâmplă cu ce aflăm din presă, momentele de agresivitate din școli, sunt semnale de alarmă care ne vor forța să punem o lupă pe cum facem lucrurile”, crede Ruxandra Vasile.
Frica de emoții: „Îi învățăm pe copii să nu le arate”
„Îi negăm copilului de multe ori dreptul de a simți ceva. Chiar sunt fraze de genul: Îți dau eu motiv să plângi? N-ai niciun motiv să plângi!”, spune Ruxandra Vasile.
Părinții ajung în terapie cu o lipsă de recunoaștere a propriilor lor nevoi: „Se uită pe sine până la momentul la care le cedează fie nervii, fie corpurile. Au dorința de a oferi copiilor lor ceea ce nu au primit și se duc în extrema cealaltă.”
Cât privește poverile copiilor, ei nu sunt lăsați să fie în contact cu ce simt și sunt învățați de mici să se disocieze.
„Să respingă emoțiile pe care le au, să le împingă undeva, să le pună un căpăcel. Ele, din păcate, nu dispar, rămân acolo și cauzează probleme în diverse alte moduri, prin comportamente dificile, prin ritualuri, anxietăți.”
Furia este una dintre cele mai nedorite emoții de către părinți, dar și tristețea, nemulțumirea sau senzația de plictiseală a copiilor.
„Dacă eu, ca părinte, vin dintr-un mediu familial în care părinții se enervau des, țipau, trânteau, se supărau pe mine, îmi negau nevoile, atunci când copilul meu începe să trântească, poate să mă arunce direct acolo și să redevin copilul speriat, lipsit de control. Simt neputință, iar următoarea stație este furia, căci ea vrea să mă protejeze de neputința și lipsa de control din copilărie. Mai bine simt vinovăție pentru furie, decât să simt neputința veche din copilăria proprie”, explică psiholoaga.
„Școala nu înțelege nevoia de conectare a copiilor”
Ruxandra Vasile spune că adulții vor ca elevii să aibă progres academic, dar acesta depinde foarte mult de echilibrul emoțional: „În momentul în care copiii se simt văzuți, auziți, apreciați, prețuiți pentru ceea ce sunt, atunci au cele mai mari progrese și pe partea academică.”
Aceasta explică cum elevii au nevoie de exprimare altfel decât prin matematică și compuneri.
„Au nevoie de exprimare artistică, creativă, au nevoie de dans, de muzică, de cor, de tobe, de tot felul de lucruri care sunt trecute pe linie moartă de școala românească. Copiii au nevoie de mișcare. Este un mod de a-și regla starea psihică.”
Cât privește incidentul violent de la Colegiul Ion Creangă din Capitală, în care un elev de 16 ani și-a înjunghiat profesoara în zona gâtului, Ruxandra Vasile spune că trebuie privit ca un semnal de alarmă.
„Cine știe, poate exact în mod inconștient sau conștient, acesta a fost și mesajul pe care a vrut să-l transmită acest tânăr, pentru că un asemenea gest vine probabil pe fondul unei lipse cronice de control, a unei senzații de neputință pe care acest copil poate o are și care nu este de ieri, de azi.”
Ruxandra Vasile nu vrea să vorbim în termeni de vinovați în legătură cu ce s-a întâmplat acolo, dar spune că e nevoie să ne uităm mult mai atent la ce înseamnă familie, parentaj, sistem școlar în România.
Explică la SmartJob cum cel mai protector element pentru adolescent, care îl va proteja de la a accesa comportamente nedorite, dependențe, delincvență juvenilă, sarcină nedorită, este calitatea relației și a apropierii cu părinții sau cu un părinte.
Nici măcar nu contează dacă e vorba de familii monoparentale sau biparentale, susține aceasta, dacă e vorba de părinte biologic sau adoptiv.
„Existența unui adult important în viața unui copil care să îl vadă și să-l audă, să-l prețuiască, pentru care soarele răsare și apune cu acest copil, este vitală. În momentul în care totul se prăbușește, rămâne legătura asta.”
