Aproape că nu este zi în care să nu apară cazuri de minori bătuți în familie sau de violență în școli. ONG-urile atrag atenția că fenomenul violenței asupra copiilor, în România, rămâne ascuns și subraportat.
Anul trecut, potrivit Organizației Salvați Copiii, peste 20% dintre părinți erau de acord să-și bată copilul pentru a sancționa comportamentele nedorite. 28% dintre părinții români au spus că s-a întâmplat să-și bată copiii în ultimul an, asta în timp ce 46% dintre copii spun că au fost loviți în familie.
Sunt și situatii în care părinții invită cadrele didactice să recurgă la acte de violență. Potrivit World Vision România, peste 70% dintre copii susțin că violența este prezentă în școlile lor, iar Organizația Mondială a Sănătății plasează România pe locul 3 în Europa în clasamentul celor 42 de țări în care a fost investigat fenomenul de bullying.
Psihologul Otilia Mantelers spune că trauma este uriașă pentru un copil bătut: „Copilul se simte mic, crede că nu valorează nimic, crede că e zero, că nu trebuia să se nască, se simte singur”.
Principalele declarații, pe scurt:
- Despre ce trăiește copilul lovit de părinți: „Copilul devine terorizat de părinte. Ajunge să fie speriat, să fie îngrozit și intră pe un mod de supraviețuire. În acele momente, părintele transmite ură, dispreț, dezgust față de copil. Există frica de a nu i se distruge și sparge corpul, de a nu i se rupe oasele. Se naște în el dorința de a fi pe placul tuturor, devine un adult care va dori mereu să facă pe plac, ca să nu se mai simtă ca un zero barat”;
- Despre ce trăiesc părinții care își bat copiii: „Este copleșitor pentru ei și trăiesc multă vinovăție. Dacă îți pare rău, dacă nu îți dorești să-ți lovești copilul și cu toate asta îl lovești pentru că nu te poți abține, sentimentul de vinovăție este foarte mare. Cei mai mulți au fost loviți, la rândul lor, în copilărie. Uneori lovesc și din neputință, din faptul că nu le merge bine în viață sau pentru că au nevoi de adult neîmplinite. Le-aș spune să-și amintească un pic cum era atunci când erau loviți ei înșiși, să se conecteze cu partea din ei care e îndurerată și, pornind de acolo, să ia o altă hotărâre pentru copiii lor”;
- Despre ce e de făcut înainte de a ridica palma: „Dacă văd că pleacă palma, o opresc imediat și zic: ‘Copilul meu drag, ce era să fac? M-am oprit. Îmi pare rău că am făcut asta’. Nu pun presiune pe copil să mă ierte. Mă uit la viața mea. Dacă nu am relații bune în jurul meu, cu prietenii, cu colegii, cu șefii, cu partenerul de cuplu, atunci e bine să încerc să le rezolv. Dacă am traume din propria mea relație cu părinții, atunci cer ajutor. E ok să ceri ajutor ca să te oprești”;
- Despre profilul părintelui care își bate copilul: „Sunt părinți care își lovesc copiii pentru că nu se pot abține și apoi le pare rău, dar nu își doresc asta, e pur și simplu din neputință. Și sunt părinți care decid să-și bată copiii, crezând că doar așa învață, și asta din cauza propriei traume din copilărie. Părintele e absolut convins că a supraviețuit și îi merge bine în viață din cauză că a fost lovit. Agresivitatea asupra copilului este o perpetuare a durerii pe care a avut-o el, ca părinte, când era mic”;
- Despre mesajul către părinți și copii: „Nu există niciun argument pentru bătaie. Dacă vreau să am un copil care se place, care are stimă de sine, că tot vorbim foarte mult în ziua de azi despre stimă de sine, atunci ar trebui să nu îl bat. Putem opri violența de la o zi la alta. Totul e să vrem. I-aș spune copilului bătut să încerce să se bucure de viață și să nu creadă despre sine că nu valorează nimic sau că nu e de iubit sau că e un copil de aruncat la gunoi. Să știe că e o neputință a noastră, a adulților”;
Europa Liberă: Doamna Mantelers, potrivit organizației Salvați Copiii, fenomenul violenței asupra copiilor, în România, rămâne ascuns și subraportat. 46% dintre copii spun că au fost loviți în familie. Explicați când și cum decide un părinte că ar fi bine să-și bată copilul, că o să îi prindă bine în viață, căci și el, părintele, a luat bătaie și a ajuns bine. De ce cred asta unii părinți?
Otilia Mantelers: Sunt, într-adevăr, două categorii de părinți care își lovesc copiii. Unii care își lovesc copiii pentru că nu se pot abține și apoi le pare rău, dar nu își doresc, deci nu decid asta, e pur și simplu din neputință.
Și există această categorie de părinți care decid să își bată copiii, să-i lovească, crezând că doar așa învață. Decizia nu este una rațională, pentru că în firea noastră umană violența, agresivitatea, sunt utile doar ca să ne apărăm. Doar atât.
Pe vremea peșterii, când oamenii trăiau în peșteri, erau agresivi în momentul în care percepeau un pericol. Trebuia să ne luptăm cu tigrul, cu alte triburi, cu forțele naturii. Deci, atunci aveam nevoie de agresivitate.
Dar, ea nu face parte din natura noastră umană, din interacțiunea unii cu ceilalți, mai ales când ne iubim. În schimb, din cauza traumelor, noi ajungem să ne lovim copiii.
Când eu, ca părinte, decid că e bine să-mi lovesc copilul, înseamnă că trauma mea din propria mea copilărie a făcut ca sufletul meu să se rupă în mai multe bucăți, iar una din aceste bucăți este absolut convinsă că a supraviețuit și îi merge bine în viață din cauză că a fost lovită și a ajuns la concluzia că, uite, pentru că am fost lovit, trebuie să dau asta mai departe sau, pentru că am fost lovit, ca părinte, în propria mea copilărie, o să fac și eu la fel din răzbunare, dar, sigur, argumentul nu va fi niciodată că eu vreau să mă răzbun pe copilul meu pentru că propriul meu părinte m-a lovit.
Argumentul va fi: ‘așa e bine’, dar va fi dintr-o perpetuare a durerii. Agresivitatea mea asupra copilului este o perpetuare a durerii pe care am avut-o eu, ca părinte, când eram mic.
Europa Liberă: În momentul în care copilul este lovit frecvent de părinte, în ce se transformă relația părinte-copil?
Otilia Mantelers: Relația părinte-copil devine o relație disfuncțională, toxică. Da, o relație toxică. Copilul devine terorizat, practic, de părinte, adică, în loc să înflorească în relația parentală, în dragostea părintelui, într-o dragoste manifestată intenționat cu vorbe și gesturi frumoase, în loc să se bucure de treaba asta și să aibă cât mai multe nevoi îndeplinite de către părintele său, copilul ajunge să fie speriat, să fie îngrozit și intră pe un mod de supraviețuire, ca să poată să facă față urii părintelui, disprețului părintelui.
Pentru că, în acele momente, părintele transmite ură, transmite dispreț, transmite dezgust față de copil. Și sunt niște sentimente foarte grele. Sunt niște trăiri copleșitoare pentru copil, să vadă că părintele nutrește astfel de sentimente.
Poate că lucrurile nu stau așa. Poate că părintele e pur și simplu copleșit de furie, de cât de grea e viața, dar copilul percepe ură și se simte mic, se simte ca un... nimic, se simte singur, mai ales, și se sperie de destrucție fizică.
Copilul începe să dezvolte tot felul de mecanisme ca să facă față agresivității părintelui. Spre exemplu, poate să înceapă să mintă sau poate să fie un copil foarte cuminte, să își facă toate lecțiile, să facă curat în cameră, să aibă grijă de părinte, să aibă grijă de casă. Poate, la un moment dat, să fugă de acasă. Deci, copilul își dezvoltă tot felul de mecanisme ca să poată să rămână în relația parentală, așa disfuncțională cum e ea.
Europa Liberă: Practic, copilul se transformă din cauza fricii.
Otilia Mantelers: Exact, copilul se transformă din cauza fricii.
Europa Liberă: Iar durerea fizică e cea mai mică dintre dureri?
Otilia Mantelers: Da, durerea fizică devine secundară. Durerea fizică este complicată, este greu de dus la început, pentru că, totuși, există o frică că ni se distruge corpul, că ni se sparge corpul, că ni se rup oasele.
Există realmente o frică de destrucție fizică, dar, la un moment dat, după ce am luat mai multe bătăi, nu mai simțim, pentru că o parte din noi se rupe.
Foarte mulți adulți spun că ei nu-și mai amintesc pentru că ieșeau din corpul lor, nu-i mai durea. Deci, ca să nu mă mai doară, ar trebui să ies din corpul meu, să mă gândesc la altceva și atunci nu mai simt durerea.
În schimb, asta nu înseamnă că nu îmi mai e teamă de durerea fizică. Deci, cumva, poate, într-o terapie, trebuie să-mi recuperez până și frica că mă atinge pe osul mâinii, de exemplu. Și apoi frica se duce pe ‘mă mai iubește, nu mă mai iubește’.
Și copiii se gândesc ce trebuie să facă pentru a fi liniștiți. Apoi, preocuparea nu mai devine aceea de a se dezvolta armonios, de a se bucra de viață, de a crește, de a înflori. Preocuparea devine ‘cum să fac să am liniște’. Deci, liniștea devine un nou obiectiv al persoanei, al copilului.
Europa Liberă: Cei mai mulți părinți care lovesc au fost loviți, la rândul lor, de adulții care i-au crescut?
Otilia Mantelers: Majoritatea da, majoritatea lovesc pentru că au fost loviți. Cu siguranță, cei care decid să lovească au fost loviți, au fost agresați într-un mod crunt, aș spune, dar nu e neapărat.
Adică, noi uneori lovim și din neputință, lovim și din faptul că nu ne merge bine în viață, lovim pentru că avem nevoi de adult neîmplinite. Nu lovim mereu din traumă, că avem noi propria traumă.
Uneori, pur și simplu, ai o săptămână grea sau treci printr-o perioadă complicată la serviciu, poate probleme personale, treci printr-un divorț, printr-un deces în familie, treci printr-o perioadă grea și atunci copilul vine cu cerințele lui, cu nevoile lui, iar eu nu le am pe ale mele îndeplinite, simt că am rezervorul gol și nu am de unde să ofer. Și atunci, uneori, îmi fuge palma, ca părinte.
Când se întâmplă treaba asta, e important să notez, dacă se mai întâmplă, să notez încă o dată, poate că data următoare nu mai lovesc, dar poate țip. Și, atunci, vreau să am grijă de relația cu copilul.
Dacă sunt un părinte conștient, vreau să am grijă de copilul meu, de relația mea cu el, a lui cu mine, și să caut ajutor, să caut ajutor specializat, să mă duc la un terapeut, la un psiholog, la un consilier parental. Să zic: ‘uite, am început să-mi lovesc copilul, ce mă fac acum? Ce să fac?’.
Parcă nu aș vrea să continue așa, nu? Că se întâmplă o dată și apoi vine o perioadă bună, îmi cer scuze și îmi redresez comportamentul, asta e una, dar, dacă văd că persistă, mă duc să cer ajutor.
Europa Liberă: Să ne imaginăm un moment tensionat între un părinte, mamă, tată, și copilul lor, când palma e deja ridicată, e prea târziu să o poți lăsa jos? Furia e la cote maxime. De la ce moment ar fi bine să poți realiza că ești pe punctul de a-ți lovi copilul? Cum să faci pași înapoi?
Otilia Mantelers: De-asta nu funcționează cărțile care ne spun: ‘respiră’ sau ‘oprește-te în momentul acela’, pentru că depinde foarte mult de gradul meu de control și gradul de control depinde de alte lucruri.
Spre exemplu, dacă mi-a plecat palma, înseamnă că eu deja sunt într-un punct în care furia s-a ridicat. Poate că sunt așa din cauză că nu prea am dormit. Poate că mi-a plecat palma pentru că nu mi-e bine în relația de cuplu, la serviciu, undeva nu mi-e bine. Și atunci a plecat palma.
Dacă o văd aici și îmi dau seama, o opresc imediat și zic: ‘Copilul meu drag, ce era să fac? M-am oprit. Îmi pare rău că am făcut asta’.
Nu pun presiune pe copil să mă ierte, ci îmi văd de treaba mea, ce trebuie să fac să nu mai aduc palma aici. Mă uit la viața mea și fac în așa fel încât viața mea să fie mai bună. Dacă nu am relații bune în jurul meu, cu prietenii, cu colegii la serviciu, cu șefii, cu partenerul de cuplu, atunci e bine să încerc să rezolv acolo, să văd ce se întâmplă cu viața mea.
Dacă, în schimb, am traume din propria mea relație cu părinții, atunci parcă ar fi bine să mă duc acolo să lucrez, pentru că altfel pleacă palma asta mereu.
Sigur că putem să avem în familie niște semnale. Să spunem că uneori ne cuprinde furia și avem nevoie ca bona ori partenerul, oricine e în casă, să mă ajute un pic să mă opresc. Deci, e ok să ceri ajutor ca să te oprești. Pentru că, dacă eu îmi doresc să mă opresc și în momentul acela din zi nu o pot face, măcar să știu că cineva vede și mă oprește să nu fac rău în interior.
Europa Liberă: Cum arată, în interiorul lui, copilul bătut de părinți?
Otilia Mantelers: În interiorul lui, copilul acesta simte un mare gol. Se simte foarte singur, se simte devalorizat. Atunci când noi suntem bătuți, întrebarea care e undeva, acolo, în spatele minții, cum se spune în engleză, ‘in the back of your mind’, este ‘de ce primesc bătaia asta?’.
Și răspunsul pe care mi-l dau singur, pentru că nu mă ajută nimeni, răspunsul este pentru că n-am valoare sau pentru că nu sunt ‘iubibilă’ sau pentru că merit bătaia, pentru că sunt zero, pentru că nu trebuia să mă nasc.
Răspunsurile sunt tot timpul neplăcute pentru noi. Sunt răspunsuri care ne reduc ca persoană. Asta se întâmplă în interiorul nostru.
Eu cred despre mine că nu valorez nimic, pentru că altfel nu m-ar bate, nu? Altfel, m-ar iubi, altfel, s-ar putea frumos cu mine. Asta cred eu, copil fiind, despre mine.
Eu, cumva, trebuie să trăiesc în universul acesta și să umblu pe stradă, dar nu ca un nimeni, ca un zero, trebuie să umblu ca cineva valoros și atunci se va naște o altă parte în mine care să o acopere pe asta care crede că e zero.
Și partea aceasta va fi o parte de supraviețuire și va fi o parte foarte rigidă, care, ori mă face să vreau să mă îmbrac tot timpul foarte frumos, să fac diverse lucruri cu corpul meu, sau va fi o parte care îmi va face rău, îmi voi face singur rău sau mă voi pune în pericol pentru a-mi face rău, pentru că, dacă îmi face rău părintele, îmi fac și eu.
Putem vorbi și de o parte care va face pe plac celorlalți, pentru că, dacă fac pe plac, tu o să mă placi, și atunci nu o să mă mai simt așa, ca un zero barat.
Europa Liberă: Într-un astfel de adult se poate transforma copilul bătut?
Otilia Mantelers: Da, practic, recurgem la această rupere. Psihicul nostru o face. Chiar și în perioada intrauterină, psihicul e foarte flexibil și are două direcții: psihicul nostru vrea să crească și să înflorească, dar la bază e supraviețuirea și, ca să supraviețuiască, face orice.
Europa Liberă: Ce le spuneți adulților care cred că bătaia e eficientă, pentru că, atunci când își bat copiii, aceștia se liniștesc și ascultă de părinți? Sau așa le-au făcut și lor părinții și uite că sunt bine. Sunt eficiente bătăile?
Otilia Mantelers: Pedepsele fizice nu sunt eficiente. Ele nu sunt eficiente decât dacă obiectivul meu este pe termen scurt, ca fetița mea, băiatul meu, să își facă temele, de exemplu, dar ele sunt inumane, adică nici măcar animalele, într-o familie, nu se bat fără motiv.
Nu există niciun argument pentru bătaie. Dacă vreau să am un copil care se place, care are stimă de sine, că tot vorbim foarte mult în ziua de azi despre stimă de sine, atunci ar trebui să nu îl bat.
Europa Liberă: Cu ce să înlocuiască bătaia adultul care obișnuiește să-și bată copilul? Cu discuția onestă, sinceră? Cum anume să-i răspundă copilului într-o criză de furie?
Otilia Mantelers: De exemplu, într-o criză de furie, părintele poate să învețe să citească niște lucruri. De ce fac copiii crize de furie? Unul din motivele pentru care fac crize de furie este că s-au adunat și la ei, în rezervorul lor emoțional, tot felul de dureri de-a lungul zilei, săptămânii, anilor, și așa mai departe.
Criza de furie este, pur și simplu, o manifestare a ceea ce este în interior. Și atunci eu, ca părinte, dacă aflu că o criză de furie nu înseamnă că am un copil răsfățat și rău, atunci pot să nu mai pedepsesc copilul.
Deci, a fi un părinte informat ajută mult pentru că dintr-o dată eu înțeleg că al meu copil nu e rău cu mine, nu vrea să îmi facă nimic, nu vrea să-mi demonstreze nimic. Deci, aș spune să ne informăm.
Putem să înlocuim bătaia cu discuții, cu conversații, să aflăm ce îl înfurie, dacă putem face ceva să-i îndeplinim nevoia pe care o are, pur și simplu pot să stau și să ascult furia, la fel cum ascult bucuria.
Dar, eu știu că nu e ușor și pentru asta trebuie un pic de practică. Trebuie să mai citesc despre de ce e bine să primesc furia unui copil.
Sunt lucruri pe care noi nu le-am învățat din propria noastră existență. Eu am înțelegere pentru părinții care nu știu, de exemplu, că furia e sănătoasă, e normală, și că o putem asculta.
Europa Liberă: Putem rupe ciclul bătăii, ciclul abuzului, de pe o zi pe alta sau e foarte greu pentru părintele care lovește constant?
Otilia Mantelers: Dacă părintele lovește constant copilul, este greu. În schimb, dacă îmi propun să cresc un copil cât mai sănătos emoțional, așa cum îmi propun, de exemplu, să mă uit mai puțin la televizor sau să slăbesc sau să-mi caut alt job, atunci pot să știu ce am de făcut ca să nu mai lovesc.
Doar conștientizând acest lucru, nivelul violenței se reduce de la o zi la alta. După ce am luat această hotărâre, dacă mai rămâne violență în mine, e nevoie de un pic de consiliere, terapie sau ajutor, pur și simplu, ajutor din familie.
‘Uite, eu nu mai vreau să-mi bat copilul de azi înainte. Poți să mă ajuți? Să vii la mine, să mă mângâi pe umăr și să-mi zici oprește-te?’. Putem opri violența de la o zi la alta. Totul e să vrem.
Europa Liberă: Sunt situații în care părinții încurajează și profesorii, cadrele didactice, să facă la fel, să lovească, să țipe. Ce urme lasă și abuzul verbal, emoțional, psihic, asupra copilului? Vorbim de un copil la care se urlă, care este jignit și umilit.
Otilia Mantelers: Practic, urmele sunt aceleași ca și la abuzul fizic. Studiile chiar arată că abuzul emoțional activează aceiași centri din creier ca și abuzul fizic.
Ce se întâmplă este că tot mi se face frică de cel care îmi vorbește urât, tot vreau să mă ascund, vreau să evit, tot îmi este rău fizic. Sunt aceleași trăiri ca și la abuzul fizic.
Europa Liberă: Părinții care vin la dumneavoastră în cabinet și care vă mărturisesc că își lovesc copiii, ce vă spun, ce simt, ce trăiesc?
Otilia Mantelers: Este copleșitor pentru ei și este multă vinovăție. Eu am văzut foarte mulți părinți care, în decurs de câteva săptămâni, se opresc cu totul din a mai lovi.
Dacă îți pare rău, dacă nu îți dorești să-ți lovești copilul și cu toate asta îl lovești pentru că nu te poți abține, sentimentul de vinovăție este foarte mare.
Dar, este o vinovăție sănătoasă, pentru că așa am ajuns la un specialist. Vinovăția m-a adus aici și, datorită faptului că mă simt vinovat sau vinovată, copilul meu va avea o viață mai bună.
Și pentru copil este extraordinar să vadă cum un părinte se schimbă. Este o lecție de viață grozavă să vadă că a fost certat, a fost lovit, s-a simțit rușinată până la vârsta de 5, 7, 8 ani, și, dintr-o dată, mama, tata, s-au dus la consiliere, la terapie, și s-au schimbat, uite ce relație bună e acum. Deci, e extraordinar să vadă asta.
Europa Liberă: E ok, e sănătos ca părintele să îi spună copilului ‘îmi pare rău’, ‘scuză-mă’? Pentru că există și această părere cum că nu e bine să îți ceri scuze în fața copilului pentru că atunci îți pierzi din credibilitate, din autoritate.
Otilia Mantelers: În momentul în care le zicem ‘îmi pare rău pentru ce am făcut’, se mai diminuează în ei sentimentul acela de ‘sunt zero’.
Pentru că, dacă mama și tata își cer scuze de la ei, atunci înseamnă că nu e doar vina lor. Nu mai e vorba doar despre faptul că ei sunt un nimeni sau nu au valoare, e vorba și despre faptul că mama și tata au și ei o problemă.Este uman, este drept ca într-o relație să-mi asum lipsurile, greșelile.
Europa Liberă: Ce le spuneți părinților care obișnuiesc să-și lovească copilul? Ce le spuneți pentru ca ei să realizeze că fac o mare greșeală?
Otilia Mantelers: Le-aș spune să-și amintească un pic cum era atunci când erau loviți ei înșiși, să se conecteze cu partea din ei care e îndurerată și, pornind de acolo, să ia o altă hotărâre pentru copiii lor.
Pentru că, în momentul acesta, ei sunt conectați doar cu partea din ei care zice ‘așa trebuie, trebuie să-l lovesc’. Și atunci le-aș spune așa: ‘ok, ești conectat cu partea asta care crede că trebuie să-ți lovești copilul, dar conectează și cu cealaltă, adică amintește-ți cum era când erai tu lovit’.
Eu știu că nimeni nu face treaba asta pentru că așa vrea, știu că e multă traumă acolo și știu cum am fost crescuți noi și cum eram duși de la o familie la alta, pentru că nu avea cine să stea cu noi acasă.
Dar, cu toate acestea, pe lângă înțelegerea pe care o am față de părinții care își lovesc copiii, îmi vine să zic: ‘hai să schimbăm un pic, hai să ieșim din neputință și să vrem să creștem copii mai buni, hai să ne informăm, hai să citim niște lucruri de bază despre de ce nu e bine să lovim copiii, să vedem ce urme lasă, și apoi, încetul cu încetul, să nu ne fie frică că vom greși dacă nu mai lovim’.
Europa Liberă: Și copilului abuzat ce i-ați spune? Ce i-ați spune unui adolescent care a fost bătut în toți anii pe care îi are el, 13, 14, 15 ani?
Otilia Mantelers: I-aș spune că îmi pare foarte rău că a fost lovit și abuzat. I-aș spune că nu merita, cu siguranță.
I-aș spune să încerce să se bucure de viață de acum încolo și să nu creadă despre sine că nu valorează nimic sau că nu e de iubit sau că e un copil de aruncat la gunoi. Nu.
Să știe că e o neputință a părintelui. Informația asta aș vrea să ajungă la un copil, la un adolescent lovit.
