Elevi violați în toaletele școlilor, profesori bătuți măr de elevi sub ochii părinților, preșcolari disciplinați prin țipetele educatoarei sau studente molestate sexual de profesori universitari.
Acestea sunt doar o parte dintre scandalurile din școli care au fost mediatizate în ultima vreme.
Atât copiii, cât și profesorii sunt victimele propriilor colegi sau a partenerilor educaționali cu care intră în contact, spun psihologii. În plus, nicio categorie nu are pregătirea necesară să se apere și nici nu reușește să gestioneze conflictul.
Consilierul școlar, cel care ar trebui să fie mediator și soluție în toate cazurile de violență din școli, este văzut ca persona non grata, spune psihologul Cecilia Moței.
„Asta se transmite în clasă: dacă ajungi la consilierul școlar înseamnă că ai făcut ceva rău, înseamnă că ești nebun, sunt tot felul de etichete de genul acesta”, exemplifică ea.
Asta în timp ce „școala înseamnă în primul și în primul rând relație”, crede psihologul. „Copilul învață când are un atașament sigur legat de școală, nu când îi este frică să vină la școală”, adaugă ea.
1. Europa Liberă: Ne-am confruntat, în ultima perioadă, cu o serie de agresiuni în școală și din partea elevilor, și din partea profesorilor. Care este fondul psihologic pe care vin astfel de manifestări din partea copiilor, învățătorilor, profesorilor, educatorilor?
Cecilia Moței: La baza tuturor acestor comportamente, indiferent că sunt de la cadrele didactice sau de la copii, este frica.
La copii e frica de «nu sunt suficient de bun la școală» indiferent ce ar însemna asta: că nu pot să-mi fac prieteni, că nu pot să învăț suficient de bine, că nu pot să mă concentrez. Frica poate apărea de fiecare dată când i se face observație sau este certat pentru că a deranjat orele.
Pentru cadrele didactice, această frică intervine pentru că, în viziunea lor, acești copii sunt diferiți de cum îi știau ei, pentru că ei nu mai răspund la rușine și vinovăție, cum răspundeau generațiile anterioare, de exemplu.
Exista, în trecut, această această unealtă pe care profesorii o foloseau. Și rușinea, și vinovăția erau cele mai la îndemână și cumva corectau, disciplinau, cu ghilimelele de rigoare, astfel încât copiii să aibă mai puține comportamente nepotrivite.
Limitele impuse copiilor au fost confundate cu autoritatea agresivă
2. Europa Liberă: Este reală lipsa rușinii din comportamentul copiilor din generațiile actuale?
Cecilia Moței: Este reală. Copiii născuți după 2000 au avut parte de acest parenting modern.
În mod real copilul are nevoie să i se modeleze comportamentele, astfel încât el să știe ce face bine celorlalți, când este nevoie să se apere și care sunt limitele acestei apărări.Cecilia Moței, psiholog școlar
Acest parenting a însemnat să nu-i punem copilului limite, pentru că limitele au fost confundate cu autoritatea agresivă. Pentru că s-a produs această confuzie, copiii nu au mai avut un ghidaj.
Sunt copii cărora nu li s-a spus „nu”, sunt copiii care, dacă au primit totul acasă, nu au fost niciodată nevoiți să facă un efort în a primi atenție, de exemplu, sau ca să fie ascultați. Ei au așteptarea ca la școală - în relația cu ceilalți copii de vârsta lor sau poate un pic mai mari - să primească același tip de atenție pe care îl primesc de la adulții de acasă.
De exemplu, un copil va vrea să spună totul despre jocurile pe care le face, dar nu va mai avea rezistență să-l asculte pe celălalt. «Vreau să mă asculți doar tu pe mine și am terminat, vreau să plec.» Nu există un astfel schimb de idei și informații și așa apare bullyingul.
Bullyingul apare pentru că eu mă simt diferit și, dacă eu mă simt diferit, înseamnă că eu nu fac parte dintr-un grup. Ca să-mi construiesc propriul grup, încep să folosesc frica în relația cu ceilalți copii, indiferent că sunt la școală, în afara școlii sau în parc.
Grupul care se va alia cu mine va fi mai degrabă cu copiii care vor să știe și ei cum să facă să nu fie următoarea victimă a agresorului.
Sunt și copii care se vor alia tocmai ca să învețe cum să se protejeze de agresor, pentru că vor ști exact care sunt situațiile care pe ei îi deranjează și, dacă eu devin prieten cu agresorul, cu siguranță nu voi păți nimic.
3. Europa Liberă: Ce se întâmplă atunci când bullyingul vine de la învățător, educator? Sunt nenumărate situații în care există o astfel de coaliție între învățător și o parte dintre copiii din clasă, împotriva unor copii mai slabi.
Cecilia Moței: Ideea de la care pleacă această formă de bullying e că copiii au nevoie de modele.
«Uite celălalt coleg al tău ce bine s-a pregătit» sau «Ce bine a făcut el, tu n-o să faci asta niciodată» sau «Ia spuneți-i, copii, de ce faceți asta?» sunt câteva exemple de comportament la adresa copiilor. Profesorii nu-și dau seama de efecte, nu oferă copilului soluții.
I se spune elevului doar că nu a făcut ceva bine sau că mai are de învățat la anumite lucruri. Nu i se dă nicio unealtă. Așa doar îl rușinăm și îi arătăm cât de inadecvat este.
Iar aici se ajunge pentru că, din nefericire, cadrele didactice nu au o formare psihologică în ceea ce privește relaționarea cu copiii și cum să ofere aceste motivații copiilor - despre starea de bine în învățare și despre bucuria de a învăța.
Copiii mai degrabă învață de frică: să nu ia o notă mică, sau să nu se vorbească urât despre ei, sau să nu facă pe cineva de râs.Cecilia Moței, psiholog școlar
Copiii arareori se întâmplă să învețe de bucurie și doar atunci când au un profesor care vine către ei, care vine la ei cu bucurie, iar bucuria asta înseamnă să le dea feedback copiilor și să le spună ce cred ei că ar fi bine de spus despre subiect, fără să aibă neapărat o miză legată de ce scrie negru pe alb în curiculă.
Pentru că, uneori, cadrele didactice se axează doar pe curriculă, iar copiii aceștia au nevoie de un alt tip de abordare, care înseamnă să fie și ei implicați și auziți.
Un învățător care creează la ora lui o comunitate cu copiii este așteptat cu bucurie la ore. Chiar și acei copii care au comportamente indezirabile se bucură că vine acel profesor care este interesat și de cum se simt sau despre cum ar dori ei să se desfășoare ora.
Rareori se întâmplă să existe un copil care are probleme din perspectivă psihiatrică și are nevoie de un ajutor individualizat.
Mi-ar plăcea ca, mai ales în momente ca acestea, să nu căutăm vinovați nici către copii, nici către cadrele didactice sau către părinți și să vedem ce putem să facem împreună ca situația să fie ameliorată.
Au fost aceste trei tabere cam de fiecare dată și pare că niciodată nu ne-a unit același gând, gândul că noi avem un impact asupra copiilor atât de important încât ei vor deveni adulții care cu siguranță ne dorim să fie modele.
Iar, dacă noi ne dorim ca ei să fie modele, avem nevoie să le securizăm toate relațiile din clasă, să-i ascultăm și să fim acolo lângă ei, dar fără să le ținem predici, astfel încât noi nu mai ajungem să-i ascultăm pe copii și să observăm exact care este problema.
Noi le spunem că asta nu este bine și trebuie să te oprești din asta, dar nu le spunem și cum să facă asta.
4. Europa Liberă: Care este rolul consilierului școlar în povestea asta?
Cecilia Moței: Consilierul școlar este văzut ca persona non grata. Asta se transmite în clasă: dacă ajungi la consilierul școlar înseamnă că ai făcut ceva rău, înseamnă că ești nebun, sunt tot felul de etichete de genul acesta.
E adevărat că există situații când și consilierului școlar i-a fost reproșat că contribuie la anumite atitudini în interiorul școlii. Și asta se întâmplă pentru că, din nefericire, nu au o formare adecvată, pentru că și ei la rândul lor trebuie să să urmeze o programă și o curriculă.
Colegiul Psihologilor are un set de bune practici pentru consilierii școlari care sunt în sistemul de stat și care sunt valoroase.
Important ar fi ca diriginții, învățătorii și educatorii să integreze vizitele consilierului școlar cu bucurie și cu ideea că ne ajută să fim împreună, nu cu frică.Cecilia Moței, psiholog
Pentru că copiii ajung la consilierul școlar pentru că au greșit ceva, nu pentru că există prevenție. Și atunci, dacă eu de fiecare dată sunt sancționat și nu mi se spune niciodată ce trebuie să fac, nu o să-mi doresc să discut absolut nimic sau să fac ceva diferit pentru că nu sunt ajutat.
5. Europa Liberă: Avem exemplul școlii din București, unde un băiat ar fi fost agresat sexual de două ori la un interval destul de mare de timp. Prima dată școala a acoperit cumva, ceea ce se întâmplase. Cum a fost posibil să se întâmple a doua oară?
Cecilia Moței: O să o va sune cinic, însă să spunem că este din fericire că s-a aflat, pentru că eu știu că sunt și alte situații în care au existat abuzuri sexuale și nu au fost spuse de către copii de frica unor cadre didactice ori a părinților.
De fiecare dată, noi ne uităm către victimă, așa cum s-a spus și în acest caz: oare de ce acest copil a reușit să fie în această situație de două ori? Oare n-o fi ceva la el? De fiecare dată acuzăm victima.
Niciodată nu evaluăm și nu observăm care a fost mediul, care au fost circumstanțele, iar această situație nu s-a rezolvat, nu s-a investigat așa cum ar fi trebuit și cum ar fi fost sănătos să se întâmple.
Pentru că, din nou, a fost frica - de a ne pierde locul de muncă, de a se spune ceva despre liceul nostru care are o etichetă ca fiind din liceele cele mai bune din oraș,â ș.a.m.d..
Frica, de fiecare dată, ne face să ne spunem și să fim și noi la rândul nostru agresori, în a fi doar martori, fără să avem niciun impact sănătos asupra acestei situații.
Sunt din ce în ce mai puține modele în școală
6. Europa Liberă: Avem un set de valori stricat?
Cecilia Moței: N-aș spune că este stricat, aș spune că are nevoie de restructurare și rearanjare. Și cred că, pentru noi, abuzul are alte valențe.
Noi, cel puțin în România, vorbim foarte puțin despre abuz. Nouă ne este frică să vorbim despre orice tip de abuz, că e fizic, este sexual, că este verbal, că este un abuz de grup.Cecilia Moței
Și profesorii în cancelarii ajung să se abuzeze între ei, pentru că nu mai știu cum să se apere.
De exemplu, se duc la dirigintele clasei unde poate sunt mai multe dificultăți comportamentale de la copii și îi spun «copilul în clasa ta face asta, nu are o atitudine bună, o să renunț la clasa ta».
Sunt diriginți în situația în care trebuie să găsească soluții și singura soluție este să se ducă să îi certe pe copii. Nu s-a putut găsi soluția ca să participe și cadrul didactic la ora de dirigenție și să găsească un numitor comun.
Eu știu că școala înseamnă în mare parte informație, însă în perioada pe care noi o trăim în epoca modernă, școala înseamnă și relație. Eu, ca elev, am avut profesori, învățători, atât în gimnaziu cât și la liceu, pe care i-am avut ca modele, i-am avut repere. Știam de fiecare dată că sunt profesori care ne vor lua apărarea indiferent ce glume nepotrivite am face noi. Pentru că copiii au nevoie de aliat care să ghideze sănătos, nu de cineva care să-i pedepsească.
7. Europa Liberă: Faptul că apar tot mai multe incidente are în spate tocmai lipsa unor astfel de modele?
Cecilia Moței: Cu siguranță sunt din ce în ce mai puține modele în școală. Dar, în același timp, putem pune apariția numeroaselor cazuri și pe distribuirea masivă în social media.
Avem TikTok sau alte rețele de socializare, cu care putem să facem un filmuleț și să-l lansăm în lume și apoi să nu-l mai putem șterge de acolo sau să fie preluat de altcineva - suntem mult mai în contact.
Realitatea este că situațiile acestea dificile au avut loc cam dintotdeauna, doar că acum sunt mai pregnante, pentru că ele ajung la noi mult mai repede.
În aceeași măsură, trebuie să nu uităm că există o responsabilitate comună. Iar responsabilitatea asta nu înseamnă doar să îmbrăcăm copilul, să-l ducem la școală și să-l lăsăm în fața școlii. Nu înseamnă, pentru profesor, doar să predea ce scrie în curriculă și nu înseamnă pentru copil doar să-și facă temele.
Avem nevoie să înțelegem cum relaționăm între noi și să nu folosim puterea părintelui: faci ca mine. Încă mai sunt părinți care zic «eu te-am făcut, eu te omor», încă mai sunt cadere didactice care amenință «te voi lăsa repetent».
Și încă mai sunt copiii care nu primesc aceste sancțiuni cu bucurie, că nu au cum, și atunci se revoltă. Noi ne uităm mai degrabă la ce trebuie să schimbe copilul, dar noi cerem copilului să facă schimbări fără să uităm că și adulții din jurul lui trebuie să facă niște schimbări.
Și trebuie să ne uităm la perioada aceasta de schimbare ca la un ceas care poate să vină și înainte și înapoi, pentru că etapele schimbării sunt dificile, sunt diferite și au nevoie să fie susținute de toate părțile, și de profesori, și de părinți, și de copii.
Atât timp cât noi ne însingurăm, nu avem cum să facem un un sistem să funcționeze.
8. Europa Liberă: Ar trebui totuși niște reguli mai clare, instituțional vorbind? În cazul școlii din București era obligatorie prezența psihologului?
Cecilia Moței: Există foarte multe reguli, din nefericire, aș zice. Pentru că, în mod real, la începutul fiecărui an școlar, majoritatea copiilor primesc un set de reguli unde trebuie să semneze și acolo totul este despre «nu ai voie să faci».
Există psiholog acolo, nu știu de ce nu a fost implicat. Consilierul școlar are voie să intervină abia după ce primește acordul părinților. În cazul acesta nu știu dacă a existat o cerință de la psihologul școlii, adică nu știu unde s-a rupt firul.
Nu știu dacă psihologul școlii s-a dus către părinți, nu știu dacă părinții s-au dus către psihologul școlii și nu știu cine a întrerupt această conectare.
Regulile sunt cu „trebuie”, de asta am zis că nu știu unde s-a rupt firul, pentru că este responsabilitatea psihologului școlar să analizeze orice eveniment care poate să fie traumatic: că este o ceartă între copii, că este o bătaie între copii, că este o ceartă între profesori și copii.
Faptul că nu există sancțiuni e o problemă, pentru că, din nefericire, noi suntem în continuare un popor care reacționează mai repede la sancțiuni decât la a fi precaut, preventiv și de a ne asuma responsabilitatea de la începutul procesului.
Din nefericire, cred că se mai întâmplă ceva. Partea asta de abuz sexual înseamnă implicarea a trei copii care au ajuns într-un cadru traumatizant, pentru că și cel care a agresat a fost la rândul lui traumatizat poate chiar de un eveniment asemănător.
Agresorul rămâne agresor - i se pune o etichetă și nu-l mai ajutăm sub nicio formă. Acum, consilierilor școlari le este foarte teamă să intervină sau să facă recomandări către părinți, pentru că - din nefericire, din ce știu eu de la colegele mele care lucrează în sistemul de stat - foarte rar reușesc să convingă părinții să vină la acele întâlniri de consiliere, pentru că majoritatea refuză.
Și atunci, dacă eu nu am acordul părintelui, nu am cum să fac intervenție cu copilul în școală.
Mă întorc la responsabilitatea părintelui, pentru că părintele, de frică, spune «copilul meu nu are nicio problemă», deci nu vorbim despre asta la școală și atunci ascundem niște situații care degenerează.
9. Europa Liberă: Sunt prevăzute situații în care consilierul școlar să meargă să observe orele fără a fi chemat?
Cecilia Moței: Există un ghid de bune practici pe care Colegiul Psihologilor îl are descris cu pași. Responsabilitatea noastră, ca psihologi educaționali, este să ținem cont de ele.
Chiar dacă colegul de la catedră este colegul nostru, noi ar trebui să fim acolo să-i dăm un feedback sănătos, care să-l facă și pe el să devină mai bun și pe noi să ne facem meseria.
Nu există această reglementare prin care profesorii să poată să fie observați. Consilierul intervine doar atunci când cadrul didactic cere să vină la oră sau să vorbească cu un copil.
Dar, de obicei copilul este scos din clasă, i se spune în gura mare «am vorbit eu cu psihologul școlii, te duci la el să vezi tu ce să pățești» și bineînțeles că copilul se închide: «încă unul care să-mi facă rău?».
10. Europa Liberă: Cum rezolvăm situația la nivel social?
Cecilia Moței: Avem nevoie să cunoaștem ceilalți părinții din clasă, avem nevoie să știm care sunt valorile lor, ce este important pentru ei. Acele întâlniri de ședință de la începutul anului sau de la finalul fiecărui semestru ar trebui să fie mai mult despre ce facem împreună pentru copiii noștri la clasă, decât despre ce note a luat copilul.
Cu siguranță nu-i vom putea opri din a avea experiențe nesănătoase, dar pentru noi, ca părinți, este important să fim acolo cu ei și să știm cât mai multe lucruri despre ce se întâmplă la școală.
Realitatea din piață, să zic așa, este că pe noi nu prea ne interesează cine sunt părinții colegilor copilului.
Zicem că nu ne interesează, dar noi vrem să știm, pentru că copiii aceștia vin cu niște valori, cu niște idei.
Școala înseamnă în primul și în primul rând relație. Copilul învață când are un atașament sigur legat de școală, nu când îi este frică să vină la școală.
Doar că cei de la catedră au nevoie să înțeleagă că ei sunt la școală nu doar ca să predea, ci să reușească să transmită abilități copiilor care sunt acum la școală.
De ce are copilul meu nevoie, în afară de notele acestea excepționale, ca să intre la o universitate de prestigiu? Ca să fie echilibrat, ca să aibă încredere, ca să aibă toleranță crescută și la durere, și la frustrare, și la așteptare, și la faptul că poate să nu iasă din prima.Cecilia Moței, psiholog școlar
Pentru că acești copii au primit o invazie de informații încă de când erau bebeluși. Nu putem să comparăm copiii care s-au născut în '80-'90, care aveau poate un televizor color sau nu acasă, iar prima informație era dacă deschideai o carte.
Copiii aceștia știu să caute informații de mici pentru ei. Nu mai este despre informație în sine, ci despre cum ni se oferă această informație, astfel încât să știu unde este potrivit să o folosesc.
Și cred că este important să ținem cont de programele de prevenție pe care noi le putem face atât cu copiii, cât și părinții, că mi-ar plăcea să văd din ce în ce mai des că la școală sunt invitați părinții, iar ei vin și nu spun că nu pot, pentru că sunt la muncă, și să lucreze lângă copil.
Avem nevoie să ne cunoaștem și din această perspectivă, care este valoroasă și importantă. Nu ne mai putem baza doar pe ce se întâmpla acum 30-40 de ani în școli, pentru că atunci copiii învățau diferit.
Și sunt curioasă când vor apărea acei profesori care maltratează fetițele la meditații, care le ating, care le fac avansuri, care fac lucruri de genul ăsta.
Adolescentelor le este mult prea frică acum, iar în adolescență riscul de suicid este extrem de ridicat, dar nici despre asta nu se vorbește din păcate. Adică noi nu le spunem nimic, doar le luăm hanorace lungi care să ne acopere și degetele și totul e bine.
A început deja nebunia asta cu profesorii universitari și atunci cred că următoarele dezvăluiri vor fi despre meditații și agresiunile de aici.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
