Numai trei kilometri sunt din satul ucrainean Kozacea Lopan până la granița cu Rusia. Iar de la jumătatea lunii mai, satul e bombardat, și de la nord, și de la sud, la fiecare zece minute.

Clădirile din centrul satului sunt sfărâmate, multe dintre ele sunt cu totul la pământ.

Majoritatea caselor poartă cicatricile bombardamentelor și aproape toate au fost abandonate, de teama unui avans rusesc în partea nordică a regiunii Harkov.

Una dintre case e înconjurată de două grădini de o frumusețe aproape suprarealistă în peisajul acesta de război și distrugere. Printre gardurile vii și statuete, răsar crenguțe de lavandă și frunze de crin-de-toamnă.

Florile nu sunt de bun august, spune Tetiana, care locuiește acolo cu fiica și soțul ei.

„Toate rachetele au dezechilibrat atmosfera”, povestește ea. Mugurii de cireș și de viță de vie s-au dus din cauza înghețului târziu. Și, în ciuda cerului tot timpul înnorat, nu a plouat ca lumea”.

Tetiana împlinește 87 de ani în iunie, așa că își amintește suferințele prin care a trecut pământul și în Al Doilea Război Mondial, sub ocupația nazistă. Atunci era doar un copil.

„La fel a fost și în acel război”, spune ea. „L-am trăit. Nu a fost picătură de ploaie, a fost secetă, iar pământul era crăpat, ca acum”.

Sunt două săptămâni de când Rusia a deschis un nou front în războiul împotriva Ucrainei și a trimis trupe de-a lungul frontierei din nordul regiunii Harkov. De atunci atacă - de pe pământ și din aer - satele și orașele de lângă graniță.

Tetiana a locuit toată viața la Kozacea Lopan. Așezarea e acum împânzită cu afișe prin care locuitorilor li se oferă evacuare gratuită - dar nici ea, nici soțul de 93 de ani, nici fiica lor, Natașa, nu vor să plece.

Vineri dimineață, pe 17 mai, s-au trezit, au ieșit din beciul în care dorm - un adăpost relativ sigur de lângă casă - și, când au ajuns afară, erau înconjurați de fum.

„Câmpurile din spate ardeau. Ne-am gândit că a ars și casa noastră. Slavă Domnului, focul s-a stins de la sine”, povestește Tetiana.

„[Rusia] încearcă să transforme porțiunea asta într-o zonă-tampon, astfel încât toată lumea să plece la Harkov”, spune Natașa. Harkovul, capitala regiunii, este la câteva zeci de kilometri mai la sud și este continuu sub tirurile de rachete și drone rusești.

Grădina de legume din spatele casei e acum plină cu șrapnelul rezultat din bombardarea unui hambar. Resturile celor trei camioane care erau puse la adăpost sunt acum sub cerul liber.

Natașa ne arată „frunzele de oțel” care atârnă din copaci - sunt bucăți din construcția distrusă și din pereții grădinii. În acest timp, căpșunele și-au amintit că e momentul să se coacă.

„Aici sunt cartofi. Mai există încă, până apar gândacii de Colorado”, spune Natașa.

Spusele ei sunt, de fapt, un joc de cuvinte: dungile negre și portocalii ale gândacului seamănă cu Panglica Sfântului Gheorghe, un simbol militar rus - astfel, numele insectei e folosit pentru a-i desemna peiorativ pe pro-ruși și pe cei bănuți că ar fi colaboratori.

După ce s-a trezit săptămâna trecută în norul de fum, familia a apelat la cineva care să-i ducă lucrurile într-un apartament de la Harkov. Dar tot nu vrea să se mute acolo: apartamentul e într-un bloc, la etajul 8, fără protecție contra dronelor sau bombelor ori - dacă forțele rusești avansează - contra artileriei care ar putea lovi de aproape.

„Din cauza asta, suntem la o răscruce”, spune Tetiana. „Nu știm ce să facem”.

Și-au trimis bunurile în eventualitatea unei evacuări obligatorii - de cele mai multe ori, cei care sunt evacuați la ordin își pot lua cu ei doar actele și trebuie să lase totul în urmă.

Pentru moment, cei trei trăiesc în beznă și se descurcă cu ce mai au prin casă și cu cutii de mâncare de la World Food Program. Nu se aventurează dincolo de zidurile care le înconjoară casa, grădinile, șoproanele și anexele, precum și un rezervor de apă care a fost găurit după o explozie.

Câteva case mai încolo, Mikola ne arată craterele noi provocate de bombele care i-au căzut în curte în urmă cu câteva zile. „Au lovit în plină zi”, spune el.

Pentru că și-a pierdut ambele picioare, Mikola nu a plantat nimic în grădină anul acesta. Sub scanul lui cu rotile se pitește Timuha, o pisicuță cu ochi galbeni, care tresare când se aude o explozie.

„Nici nu mai știe unde să se ascundă când încep să tragă”, explică Mikola ce face puiul de pisică.

Mulți dintre vecinii lui, precum și locuitorii din alte sate din regiunea Harkov, au fost izgoniți de avansul rușilor.

Din 10 mai, de când au lansat ofensiva de la frontieră, forțele rusești au ocupat două bucăți din teritoriul ucrainean de la est de Kozacea Lopan. Rușii încearcă să preia Vovceansk, un oraș care avea, înainte de invazie, 17.000 de locuitori, și care e acum aproape în totalitate distrus.

Avansul rușilor în zonă a mai încetinit, după avântul inițial. Pe 24 mai, aramata ucraineană a declarat că „a oprit trupele rusești din sectorul Harkov și au pornit acțiuni contraofensive”.

Oleg Sîniehubov, guvernatorul regiunii Harkov, a scris pe Facebook că peste 11.000 de oameni din zonă fuseseră evacuați până pe 24 mai.

Iar cei evacuați au mers, în principal, la Harkov - în ciuda pericolul din orașul care e la 30 de kilometri de granița cu Rusia - și încearcă să găsească variante pentru a se îndepărta de front. Cei mai mulți dintre cei care rămân sunt oamenii în vârstă, fără perspective de a o putea lua de la capăt într-un oraș nou.

Nina, care e pensionară, a fost evacuată de la Vilcea, de lângă Vovceansk. Iar acum, ea și mama ei, surdă, locuiesc într-un cămin al fostei școli, care a fost transformat în adăpost pentru refugiați, adăpost de care se ocupă International Rescue Committee și ONU.

Le oferă toate cele necesare, spune Nina, dar ea și mama nu știu ce vor face. După o săptămână petrecută la cămin, a găsit un apartament în oraș.

„Dar nu știu cum am să pot trăi acolo”, completează ea. „Nu sunt obișnuită cu acest stil de viață. Eu trebuie să fiu în straturile de legume, să sap iarba, să am flori împrejur”.

Nu e prima dată când Nina e dezrădăcinată de un dezastru: ca mulți alți locuitori din Vilcea, a ajuns aici de la Cernobîl, de unde a trebuit să plece în 1986, după explozia reactorului nuclear.

Înapoi la Kozacea Lopan: mai e ceva care o ține pe Natașa legată de casă: animalele ei și animalele părăsite de care are grijă.

Când se aude o explozie puternică, câinii se ascund în niște cilindri de ciment din curte. Iar Natașa hrănește și câinii ai căror stăpâni au fost evacuați - animalele vin singure la poartă.

Printre ei, e și un cățeluș cu blana de culoarea ciocolatei, care se teme de străini.

„Ei sunt prietenii mei dragi”, spune Natașa. „Cum aș putea să plec și să-i las aici?”

Acest articol a fost publicat inițial pe rferl.org

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.