Alesia Rak a așteptat mai bine de trei ani ca soțul ei, jurnalistul RFE/RL Andrei Kuzneciuc, să se întoarcă de la plimbarea lui obișnuită cu bicicleta. La fel au așteptat și copiii lor, Mațvei, care are cinci ani, și Ianina, de 11 ani.
Familia s-a reunit, într-un final, pe 12 februarie 2025, la eliberarea lui Andrei, după trei ani și trei luni petrecute în spatele gratiilor. Fusese închis după ce i s-au adus acuzații de extremism, pe care atât susținătorii lui, cât și RFE/RL, le-au respins și le-au etichetat drept motivate politic.
Alesia Rak povestește acum chinul pe care l-a trăit. Familia încearcă să se redreseze – cei patru s-au reunit în capitala Lituaniei, Vilnius.
„Mi-au spus că va fi plecat câteva zile”
Totul a început în 2021, pe 25 noiembrie.
Pe la 5 după amiază, Andrei a plecat să facă o plimbare scurtă cu bicicleta. În fața blocului în care locuia, îl așteptau patru ofițeri în civil. I-au ordonat să se întoarcă în casă.
„Ianina, care avea opt ani la acel moment, s-a speriat și a început să plângă”, își amintește Alesia, care a făcut pentru Serviciul Belarus al RFE/RL primele declarații publice de la eliberarea lui Andrei.
„Mațvei nu avea nici măcar doi ani – habar nu avea ce se întâmplă. Mi s-a spus să mă duc în camera celalaltă și să am grijă de copii cât timp ei perecheziționează casa”.
Ofițerii au făcut o așa numită percheziție „politicoasă”, au confiscat toate dispozitivele electronice, inclusiv telefonul lui Andrei, tableta și niște bani.
„Eram șocată, dar nu am intrat în panică. I-am împachetat câteva haine groase, dar nu a apucat să le ia”, spune ea.
Înainte să plece, au asigurat-o că e temporar – doar câteva zile. În sinea ei, Alesia se temea de ce e mai rău.
Premoniții negre
Cu doar câteva zile înainte de arestare, Andrei a scris un articol în care explica de ce a ales să rămână în Belarus în ciuda unei represiuni continue a jurnaliștilor, care a fost însoțită de reprimarea uneori mortală a celor care respinseseră rezultatele controversatelor alegeri prezidențiale din august 2020, prin care Alexandr Lukașenko a câștigat al șaselea mandat.
„Am trăit cu cultura belarusă de când aveam 13 ani, am studiat-o la universitate și mi-au construit viața în jurul ei”, spunea el.
„Sunt în a patra decadă a vieții. Nu vreau să abandonez acest drum. În climatul actual, suferința adusă de o pedeapsă cu închisoarea pare mai mică decât cea adusă de părăsirea, pe termen nedefinit, a patriei mele – deși s-ar putea să fac o greșeală fatală în ceea ce privește cât de departe poate ajunge represiunea”.
Alesia a avut senzația că se va întâmpla ceva rău chiar înainte de ziua aceea.
Cu două zile înainte de arestare, contul ei de mesagerie pe social media fusese atacat.
Apoi, când îl plimba în parc pe fiul ei, gândul i s-a dus deodată la stră-străbunicul ei Paval, care a suferit enorm sub Stalin.
„A fost exilat în Siberia, abia a supraviețuit și, apoi, când s-a întors, a aflat că vecinii îi dezmembraseră casa și o folosiseră pe post de lemn de foc”, spune Alesia. Și, adaugă ea, povestea stră-străbunicului mi-a venit în minte de nicărieri, „ca un semn”.
„Mi-au luat tatăl... și tableta”
Prima lună după arestul lui Andrei a fost cea mai dificilă. Nu putea comunica cu el și își imagina tot ce poate fi mai rău. Era îngrijorată de starea lui de sănătate, de iarna grea – îl luaseră în haine de toamnă, iar vremea era din ce e în ce mai rea.
„Mai apoi, am aflat că dormea pe podeaua de beton, doar în tricou. Imaginea m-a bântuit”.
Ianina suferea și ea.
„Venea de la grădiniță, ne îmbrățișam și plângeam împreună. Mai mult de o lună, s-a văicărit: «mi-au luat tatăl... și tableta”.
Prietenii le-au adus mâncare, dulciuri pentru copii și i-au oferit sprijinul emoțional pe care Alesia îl descrie ca fiind raza de speranță în cele mai negre zile.
„Toți îmi spuneau: «ar trebui să fii mândră de el». Și eram. Dar asta nu ușura situația”, povestește ea.
Viața fără Andrei
În timpul în care soțul ei a lipsit, viața a continuat. Alesia a trebuit să plătească facturile, să facă reparații în casa și la mașină, să cumpere mâncare, să le citească povești copiilor, să-i ajute la teme.
„Le spun altor mame: vegheați-vă copiii cu atenție. Mențineți-le rutina. Oferiți-le câtă normalitate puteți”, subliniază Alesia și amintește de dorința familiei de a menține cât de cât stabilitatea în mijlocul furtunii.
Mațvei a fost și el afectat.
„Obiceiurile alimentare i s-au modificat. Eram îngrijorată că începuse să mănânce mai multe dulciuri și mâncare nesănătoasă. Chiar și acum, e greu să repar, după ce ne-am mutat într-un loc nou. Schimbarea – chiar și cea bună – e, totuși, un stres”.
După o lună de incertitudine, Andrei a fost acuzat oficial. A fost acuzat de „conducerea unei organizații extremiste”. Câteva săptămâni mai târziu, a fost transferat din arestul poliției într-un centru de detenție, în așteptarea procesului.
„În comparație cu necunoscutul, faptul că stăteam la coadă ca să-i duc mâncare și haine a părut deja o ușurare”, spune Alesia.
Andrei a găsit o cale să-și țină familia aproape, din spatele zidurilor închisorii. Le trimitea copiilor poezii scrise pe cărți poștale, transformând chiar și cele mai grele momente în dragoste și căldură.
O reuniune neașteptată
În septembrie 2022, Andrei a fost transferat într-o colonie corecțională. Viața a căpătat alt ritm: monitorizarea grupurilor de chat ale prizonierilor, trimiterea pachetelor și îngrijirea copiilor.
„Într-un fel ciudat, grupurile de sprijin din închisoare au fost cea mai mare sursă de pozitivitate pentru mine”, spune Alesia. „Toată lumea a fost de ajutor, împărtășind sfaturi cu privire la obiectele permise, de unde să cumpăr haine călduroase, cum să trec scrisorile.”
În trei ani, Andrei și Alesia au avut numai trei întâlniri mai lungi, fiecare dintre ele de 24 de ore. La prima, fiica, Ianina, și-a văzut tatăl, slab, îmbrăcat în negru, cu capul ras. A șoptit „arăți înfricoșător, nici nu te recunosc”.
Mațvei nu și-a recunoscut deloc tatăl. La un moment dat, în timpul acelei zile, l-a atins cu grijă pe Andrei și l-a mângâiat pe cap – a fost singurul lui semn de afecțiune. Întristat profund, Andrei a zis „Ei bine, va trebui să ne cunoaștem din nou”.
După acea întâlnire, Andrei a scris o poezie în care erau și versurile:
Câte cântece de leagăn au rămas necântate,
Câte săruturi, câte îmbrățisări,
Câte zâmbete, câte brațe întinse,
De când ori el nu a zis „Tată”?
Două zile pentru a împacheta
Pe 7 februarie 2025, Alesia a primit un apel telefonic de la un oficial: avea două zile să se pregătească, trebuiau să plece până pe 10 februarie. „Mi s-a dus tot somnul. A trebuit să iau ceva numai ca să fiu funcțională cât împachetam. Dar cât de multe pot lua? Două valize. Le-am spus copiilor că plecăm luni. La început, Ianina s-a bucurat – nu mai trebuia să meargă la grădiniță. Apoi s-a întristat: «Prietenilor mei o să le fie dor de mine». I-am spus: « Tatăl tău se va revanșa pentru asta»”.
Călătoria spre Vilnius a decurs bine, dar Ianina era nervoasă. Se temea că tatăl ei nu se va întoarce niciodată și că au fost păcăliți iar.
În seara zilei de 12 februarie, diplomații l-au adus pe Andrei. În acel moment, Ianina, care tocmai primise o cutie nouă de creioane colorate, desena. Mațvei se juca cu mașinuțele. Alesia își amintește clar acea zi.
„Nu dormisem de câteva zile”, spun ea. „Era nervoasă și epuizată emoțional – nici lacrimi nu mai aveam. Când am văzut mașina parcând, eram goală pe dinăutru. Dar când Andrei a intrat pe ușă, am fost mai mult decât fericiți””.
„Chiar și acum, când Andrei iese din casă cu treburi, Ianina se îngrijorează – îi e teamă că nu se va întoarce”.
Copiii nu înțeleg, încă, pe deplin că va trece mult timp până când își vor revedea bunicile și toată familia.
Pentru moment, tatăl și fiul își refac încet legătura. Mațvev a început deja să aibă încredere în Andrei – chiar l-a lăsat pe tatăl său să-l care pe umeri.
Iar când tatăl ei s-a întors, Ianina a spus pur și simplu: „Acum acest loc se simte ca acasă”.
„Acasă e acolo unde sunt cei pe care îi iubești”, spune Alesia.
„Fiecare vorbă de sprijin pe care am primit-o în această perioadă a însemnat uriaș de mult pentru noi. Le mulțimesc din inimă celor care ne-au ajutat”.
Articol publicat inițial pe rferl.org
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
