La început de decembrie, Lucian Schepers și-a luat din nou dosarul de adopție la periat. A piedut șirul dăților în care a trecut prin snopul de hârtii îngălbenite și le-a tradus cu Google, în încercarea de a înțelege cum au arătat primii lui ani de viață în sistemul de protecție comunist și în primii ani de democrație.

Aproape de fiecare dată când își recitește istoricul recompus din hârtii, observă un detaliu nou.

De data aceasta e șocat să descopere că într-una dintre hârtii, Tribunalul Constanța solicită un certificat medical care să ateste că minorul e clinic sănătos pentru adopție, menționând că e născut în 1985, nu cu un an mai târziu așa cum reflectă CNP-ul lui.

Când tot ce ai la dispoziție ca să înțelegi cine ești este un dosar cu hârtii într-o limbă străină, e greu să crezi că identitatea ta poate fi construită dintr-un lung șir de erori. Un detaliu atât de banal, cum ar fi data certă a nașterii, devine o ceață. „Probabil am între 35 și 40 de ani”, e gluma amară pe care o spune la petreceri. „Nu știu care e hârtia pe care ar trebui să o cred”.

Lucian are 36 de ani și a fost adoptat la 7 ani de o familie de belgieni. Pe atunci locuia într-o casă de copii preșcolari din Constanța și visa, ca mulți alții care creșteau în grija sistemului de protecție, că o să ajungă în Statele Unite ale Americii.

De mai bine de un an, s-a mutat în București și lucrează în domeniul IT. Își folosește timpul liber pentru a încerca să-și înțeleagă mai bine identitatea românească și istoricul adopției.

În ultimele luni, a făcut turul maternităților din județul Constanța, în încercarea de a-și găsi certificatul constatator al nașterii. Toate cererile pe care le-a depus au primit răspunsul că nu figurează în arhiva spitalului, deși actele lui de la casa de copii spun că a fost abandonat la naștere în Spitalul Județean Constanța.

S-a adresat Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopții (ANPDCA), instituție care gestionează reconectarea cu familia biologică, dar după mai multe luni a primit un răspuns scris prin care a fost informat că mama lui neagă că este fiul ei, oferă răspunsuri incoerente și refuză să fie contactată.

A purtat conversații lungi și greoaie din cauza barierei de limbă cu Direcția pentru Protecția Copilului, în încercarea de a-și găsi dosarul personal în care ar trebui să figureze informații despre anii pe care actele spun că i-ar fi petrecut la Leagănul Cernavodă. Leagănul e astăzi o ruină și niciun funcționar n-a reușit să-i spună unde ar putea fi arhiva acestei instituții.

Lucian speră că va putea să dea în judecată statul român și statul belgian pentru traumele pe care i le-a adus adopția și într-un final să-și schimbe numele înapoi în cel românesc.

„Cu siguranță am fost traficat. Nu sunt un produs și refuz să le port numele!”, mi-a spus după ce l-am întâlnit într-un grup de Facebook unde mulți români adoptați internațional își caută rădăcinile.

Estimările vorbesc despre aproximativ 30.000 de copii români adoptați în intervalul 1990- 2004, dar ANPDCA spune că nu are date exacte pentru numărul ante 1994, perioadă când România nu avea un sistem de monitorizare al adopțiilor încuviințate de instanțele judecătorești.

Datele organizațiilor neguvernamentale spun că doar în primii doi ani de democrație, 10.000 de copii au fost adoptați de cetățeni străini. Anecdotele voluntarilor care ofereau asistență umanitară în acei ani, ale jurnaliștilor sau ale cuplurilor sosite în România în căutarea unui copil, vorbesc despre cât de comun era scenariul în care intermediarii îți arătau fotografii cu bebeluși și cereau mii de dolari în schimbul lor, într-o piață neagră care a implicat falsuri identitare.

ANPDCA primește constant cereri de informații despre adopții. În ultimii doi ani, 755 de români adoptați național sau internațional și 149 de rude biologice s-au adresat instituției în încercarea de a se reconecta.

Într-un răspuns oficial, reprezentanții instituției nu recomandă niciunei persoane să întreprindă aceste căutări pe cont propriu. „Dreptul persoanelor adoptate la cunoașterea originilor și propriului trecut este reglementat explicit în legislația românească prin prevederile din Legea 273/2004. Nu există nicio situație în care să fie nevoie ca astfel de cercetări să fie făcute pe cont propriu de persoana adoptată sau de membrii familiei biologice. Singura condiție este ca aceștia să se adreseze ANPDCA”.

Pe site-ul ANPDCA există formulare și explicații ale procedurilor prin care poți afla informații despre o adopție, dar în lipsa traducerii lor în limba engleză, pot fi dificil de navigat pentru un străin care nu știe nimic despre România și instituțiile sau legislația ei.

Calea internetului pare una înțesată de promisiunile unei reconectări, pentru că mai mulți voluntari caută informații pentru cei care le solicită ajutorul. Grupurile precum The never forgotten Romanian children au zeci de postări săptămânale ale tinerilor care își caută familiile și, mai nou, ale părinților sau fraților și surorilor care-i caută pe cei plecați din țară în intervalul 1990 și 2004, când România avea peste 100.000 de copii instituționalizați și permitea adopțiile internaționale, ca o formă de a depopula sistemul de protecție lipsit de resurse umane și materiale.

Dincolo de o micro-radiografie a sistemului de protecție din care au fost adoptați cei mai mulți copii în acei ani, grupurile de Facebook conțin și fragmente de istorii de viață ale familiilor biologice: femei cărora li s-a spus la naștere că le-au murit copiii și care acum au o bănuială că ei trăiesc în altă țară; mame sărace, care au fost presate de intermediari să renunțe la copii; frați și surori care au aflat că părinții au vândut copiii mai mici, într-un moment de cumpănă financiară.

„Mi l-au luat. Mi s-au trimis fotografii de două ori și apoi gata”; „Nu vreau nimic de la ea. Vreau doar s-o văd și să știu că e bine”; „Dacă vrea să-și cunoască originile noi suntem disponibili și e binevenită în familia noastră frumoasă”, sunt doar câteva exemple postate în ultima lună cu speranța unei reuniuni.

Narațiunea familiilor îndepărtate de copiii lor este una care nu a văzut încă suficientă lumină.

Acesta este unul dintre aspectele care-i frământă mult pe membrii comunității Racines & Dignité, fondată de Marion le Roy Dagen și de alte victime. Grupul încearcă să-i unească pe românii adoptați în țări francofone și să obțină anchete judiciare și comisii oficiale care să-i investigheze pe îmbogățiții pieței adopțiilor, scuze din partea statelor implicate, ușurarea accesului la informații și consiliere juridică și psihologică pentru cei care vor să-și exploreze rădăcinile.

De la înființare, mai mulți voluntari implicați în acțiunile umanitare de după revoluție le-au scris că doresc să depună mărturii ca martori ai adopțiilor corupte.

Autoarea a fost adoptată de o familie franceză în ultimii ani de comunism, după șase ani petrecuți într-un orfelinat. Până la 20 ani a crezut că părinții ei au murit, pentru că așa i s-a explicat motivul abandonului. După căderea comunismului, Dagen și-a pus tot mai multe întrebări despre identitatea ei și s-a întors în România, unde a descoperit că mama trăia și credea la rândul ei că fiica a decedat.

Pe atunci, Dagen nu știa nimic despre amploarea fenomenului adopțiilor internaționale din România, care ajunsese în anii '90 să fie furnizorul a cel puțin o treime din totalul copiilor adoptați anual la nivel global.

După ce și-a publicat volumul de memorii, Dagen a început să primească mesaje de la sute de români adoptați care-i cereau sprijinul pentru a-și cunoaște rădăcinile. Atunci a început să citească mai mult despre acest fenomen, să descopere acuzațiile de corupție și trafic de persoane și mai ales, să o frământe nedreptatea.

„Sistemul regăsirii rădăcinilor era greu de descifrat”, spune Dagen. „Am citit cartea lui Roelie Post (n.r. Romania for export only), și mi-am dat seama cât de complex este subiectul și că adoptații nu primesc consilierea juridică și psihologică de care au nevoie pentru că poveștile lor sunt ținute sub preș”.

Roelie Post, funcționarul desemnat de Comisia Europeană să se asigure de bunul mers al reformei sistemului de protecție între 1999 și 2005, a ținut un jurnal al anilor petrecuți monitorizând România și a tras numeroase semnale de alarmă cu privire la corupția care angrena presiunea internațională pentru adopții.

„Copiii erau oferiți pe un platou de argint”, scrie Post. „Cataloage cu fotografii, data nașterii și scurte descrieri precum: sănătos, drăguț, inteligent, ușor handicap, gata să ajute în gospodărie. Agenția americană United Families oferea și cea mai detaliată indicație a costurilor: între 20.000 de dolari și 40.000 de dolari.”

Când Post a încercat să urmărească traseul banilor pe care Comisia Europeană îi dădea României pentru reformă, a descoperit un sistem de puncte prin care ONG-urile care derulau proiecte de renovare a centrelor de tip vechi sau de instruire a personalului, erau în același timp implicate și în business-ul adopțiilor, fie ca partenere cu agențiile internaționale de adopție, fie furnizând chiar ele acest serviciu.

În funcție de cât investeau în reforma sistemului, primeau la schimb din partea statului român un anumit număr de copii adoptabili pe care-i puteau oferta internațional.

Citind despre toate astea, Dagen s-a simțit păcălită și șocată. „Sistemul formatează generații și susține această narațiune de basm în care copiii au fost salvați și capitolul trebuie închis. E ca și cum se luptă din răsputeri să nu înțelegem de fapt despre ce a fost vorba”, spune autoarea.

„Niște actori au făcut tot posibilul ca lumea largă să urască România pentru felul în care își trata copiii în orfelinatele comuniste. Consider că este o violență împotriva poporului român, aplicată doar pentru a se îmbogăți agențiile de adopție și intermediarii care plasau aceste generații peste hotare”, explică Dagen, cu referire directă la imaginile cu un puternic impact emoțional care expuneau identitatea și intimitatea copiilor români din sistemul de protecție.

Pentru că piața adopțiilor era atât de profitabilă, dincolo de condițiile crunte în care trăiau copiii instituționalizați, imaginea lor a devenit una cu care lumea întreagă a asociat România- „țara orfanilor lui Ceaușescu”, țara în care dictatura, sărăcia și interzicerea avorturilor au dezumanizat mamele și le-au determinat să-și abandoneze copiii.

„Narativul acesta al mamelor biologice care sunt niște personaje sinistre și al țării din care trebuie să fii recunoscător că ai scăpat”, spune Dagen, „ne-a spălat pe creier să credem că trebuie să ne urâm mamele care ne-au adus pe lume. Totul era vina lor. Iar durerea pe care o simțeam, veșnic pusă pe seama abandonului biologic pe care l-am trăit și a vieții din sistemul de protecție – niciodată pentru pierderile pe care le aduce o adopție internațională, niciodată o narațiune a celor care ne-au presat familiile să renunțe la noi.”

Elena, o tânără membră a grupului Racines & Dignité, adoptată de un medic francez, a descoperit din poveștile mai multor adoptați un tipar pe care l-a urmat și povestea ei. Ea și fratele au fost mutați din casa de copii unde-i lăsase mama temporar. Când mama s-a întors să-i viziteze, angajații au refuzat să-i spună unde sunt copiii pentru că aveau un interes: legislația de atunci prevedea că părinții care nu și-au vizitat copiii timp de șase luni pot fi decăzuți din drepturi în instanță. Nevizitați și deci abandonați oficial, deveneau adoptabili.

„Legiferarea abandonului prin nevizitare și lipsa de cunoștințe juridice ale familiilor vulnerabile care se aflau în aceste situații au determinat legalizarea traficului de copii. Este criminal”, crede Dagen.

„Mama mea și-a pierdut copiii și nu a știut niciodată ce s-a întâmplat”, spune Elena. „Erau oameni în jurul ei care aveau interesul să-i ia copiii. A fost o ușurare să aflu asta și să găsesc atâtea confirmări ale acestei practici. Îmi este mult mai ușor să o înțeleg și să mă simt conectată cu ea. Acest detaliu rescrie practic narațiunea abandonului, a mamei care nu te-a dorit și te-a lăsat. E o cu totul altă poveste despre care nu vorbește nimeni”.

Tocmai de aceea, Dagen își dorește ca dreptul adoptaților de a-și cunoaște originile să fie unul susținut și gestionat cu multă grijă de statele implicate, fără prejudecăți.

„Profesioniștii din sistem nu prea înțeleg greutatea emoțională a unei adopții și ancorează întreaga traumă în abandonul trăit în copilărie. Aruncăm vina pe un traumatism al adoptatului, pe originea sa biologică, presupus vulnerabilă. Ești tratat ca și cum tu ai o problemă că răscolești trecutul, că îl chestionezi. În niciun caz ca o victimă a unor sisteme care au profitat de vulnerabilitatea familiei tale și care și-a pierdut limba, cultura, rudele extinse, sinele. Cine erai înainte de adopție, a dispărut.”

Așa sună apelul Racines & Dignité: „Ne-am născut în România și am fost adoptați în Franța, Belgia, Elveția și Québec, primii dintre noi încă din anii 1960. Doar că în momentul adopției sau spitalizării de scurtă durată în străinătate nu eram orfani.

Am creat grupul «Racines & Dignité» pentru a denunța atentatul la drepturile copilului al cărui obiect am fost. Vrem să redăm demnitatea familiilor noastre biologice, dintre care unele încă ne caută. Multe dintre rudele noastre nici măcar nu știu dacă mai suntem în viață.”

Iarna aceasta, Dagen și Lucian s-au întâlnit în București pentru a discuta despre plângerile colective pe care vor să le înainteze împotriva României și a statelor adoptive.

Lucian simte că grupul Racines & Dignité pune în cuvinte exact ce a simțit în ultimul an de când încearcă să înțeleagă mai bine cine este: prejudecăți, compătimire, descurajare. Aproape oriunde a încercat să găsească informații i s-a spus că adopția s-a întâmplat de mult, că așa era România atunci și că răscolirea trecutului n-o să-i aducă nimic bun.

Dorința firească de a ști cu exactitate când e ziua lui sau unde a dormit în primele luni de viață pare deseori, în ochii funcționarilor cu care a relaționat, vina lui de a-și accepta realitatea, nu consecința unui sistem care a permis acest vid informațional.

Revendicările Racines & Dignité sunt în linie și cu declarația comună adoptată de experții United Nations toamna aceasta: „Statele trebuie să se asigure că toate victimele, inclusiv cele adoptate în trecut, primesc asistența de care au nevoie pentru a-și cunoaște originile. De exemplu, statele ar trebui să creeze baze comune de date ADN ale celor care au fost în mod greșit îndepărtați de familia biologică sau au trecut prin falsificarea identității, cu scopul ferm de a le restabili identitatea reală. Victimele adopțiilor internaționale ilegale au dreptul să știe adevărul”.

Perspectiva adusă de poveștile celor adoptați este una nouă și diferită de toți anii în care imaginea adopției internaționale a fost una salvatoare, care a eradicat sărăcia pentru mai multe generații de copii instituționalizați și le-a oferit oportunitatea unor vieți mult mai bune decât ar fi putut avea în România.

Dagen crede că „nu trebuie să reducem binele copiilor exclusiv la lucrurile materiale. Noi am pierdut tot ceea ce ne făcea o persoană până în punctul adopției. Credem că lecțiile de pian sau de călărie nu sunt suficiente pentru fericirea unui copil, făcând complet abstracție de dezumanizarea și deconstrucția persoanei sale”.

„Dacă în anii '90 a fost posibil un acord între state pentru toate aceste adopții, avem nevoie de un acord colaborativ între state și pentru căutarea familiilor astăzi. Nu noi trebuie să reparăm problema creată de aceste sisteme politice”, crede Dagen.

Tot despre voință politică vorbește și elvețianul Gudio Fluri, unul dintre fondatorii Justice Initiative – un demers paneuropean de recunoaștere și compensare a victimelor abuzului asupra copiilor din toată Europa. În Elveția, Fluri a reușit să adune 100.000 de semnături într-o inițiativă populară care a determinat parlamentul să instituie un fond compensatoriu pentru victimele fenomenului Verdingkinder – separarea copiilor de mamele lor necăsătorite sau vulnerabile financiar și plasarea lor ca mână de lucru gratuită pentru fermieri sau proprietari de mici fabrici.

11.000 de persoane au primit până acum scuze oficiale și câte 25.000 de franci. Acum Fluri încearcă obținerea de reparații și din partea altor state europene cu istoric de abuz și injustiție împotriva copiilor.

„Avem nevoie de o recunoaștere legislativă a abuzurilor”, crede Fluri, pentru că „doar așa oamenii pot să verbalizeze faptul că li s-a întâmplat o nedreptate”.

„Este nevoie de un proces la nivel politic și social. În interiorul acestui proces pot fi incluse locuri ale memoriei, expoziții itinerante însă cel mai important este să restabilim o părticică de dreptate și să o dăm înapoi oamenilor”, spune Fluri.

„Problema fundamentală este că trebuie să existe un semn al recunoașterii suferinței care să vină de la stat pentru că statul este cel care a provocat această suferință și care trebuie să preia responsabilitatea astăzi. Politicienii trebuie să înțeleagă ce putere au în mâinile lor și ce efecte pot produce prin voința de a presa statul să-și recunoască erorile trecutului”.