A găsit în schimb o piață reglementată legal printr-un sistem de puncte. Fundații și agenții private de adopție finanțau renovarea caselor de copii, formarea angajaților sau distribuiau ajutoare umanitare - haine, jucării, alimente.
Primeau în schimbul banilor investiți un număr de copii adoptabili pe care apoi îi ofertau miilor de cetățeni străini dornici să-i salveze pe „orfanii lui Ceaușescu”, așa cum îi numea presa internațională pe cei peste 100.000 de copii abandonați care trăiau în instituții de protecție.
Dar majoritatea copiilor din aceste instituții înghețate și abuzive nu erau orfani. Aveau familii biologice de care fuseseră separați din varii motive– cel mai adesea sărăcie sau probleme de sănătate. Unii dintre ei erau și vizitați de rude.
Și totuși, imediat după revoluție, mii de copii români au primit noi certificate de naștere în care figurau părinți din Franța, Italia, Spania, SUA, Canada, Cipru, Andorra.
În încercarea de a contracara exportul miilor de copii peste hotare, Uniunea Europeană a finanțat campania „Casa de copii nu e acasă”, implementată de Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopții.
Parte din campanie a fost și un documentar în limba engleză care spune ferm că „majoritatea acestor copii nu sunt abandonați și nici adoptabili, chiar dacă părinții lor nu pot încă să-i îngrijească”, amintind și faptul că adopția internațională este stipulată în Convenția Europeană a Drepturilor Copilului, doar ca măsură excepțională, în cazul în care nicio altă soluție nu funcționează în țara de origine.
Post a ținut un jurnal al muncii ei pentru dosarul României începând cu 1999 și până în 2005, când a fost mutată din această funcție. L-a publicat în februarie 2007, cu titlul Romania for export only. Pe baza cărții ei, o televiziune germană a realizat documentarul Caută un copil, plătește cash- Suche Kind, Zahle Bar.
Pentru că a vorbit public despre toate neregulile din afacerea adopțiilor internaționale, funcționara olandeză spune că a fost constant amenințată, urmărită și supusă unor presiuni uriașe care o fac și acum să se teamă pentru viața ei. Lucrează la o a doua carte pentru că în ultimii ani a fost căutată de un val de români care i-au cerut să le explice dosarele lor de adopție internațională. Încă-i tremură geamurile de la pietre aruncate ocazional, încă primește plicuri misterioase la ușă, deși adresa ei este protejată.
Pentru că în ultimii ani, la nivel internațional, tot mai multe comunități ale adoptaților își caută identitatea și cer să se facă lumină asupra felului în care și-au părăsit țările de origine, am stat de vorbă cu Roelie Post într-un interviu online în limba engleză despre de ce este important să cunoaștem această istorie.
Europa Liberă: În general, narațiunea cu care suntem confortabili este cea în care copiii din instituții au primit șansa unei vieți mult mai bune decât a celor care au rămas în țară. De ce credeți că vorbim puțin și anecdotic despre anii în care mii de copii români au fost adoptați internațional?
Roelie Post: Este important ca istoria să fie scrisă corect. România, UE și toate statele implicate în această poveste trebuie să recunoască colectiv lucrurile. Nu neapărat într-un demers rușinos, de căutare a vinovaților și de răscolire a trecutului, dar într-un demers onest de asumare a responsabilității pe care îl datorează miilor de tineri care astăzi se simt bântuiți de golul identitar cu care trăiesc.
Chiar și când narațiunea aceasta este corectă și copiii români au avut norocul de a ajunge într-o familie drăguță care i-a iubit și i-a îngrijit, fantoma identității lăsate în România apare invariabil la un moment dat. Tinerii care îmi scriu se simt bântuiți de ceea ce nu știu. A avea o casă frumoasă, o piscină, acces la educație de calitate, nu înseamnă neapărat că ești fericit, împăcat cu realitatea.
În plus, consider că întregul sistem nu vrea să înțelegem această istorie. Tinerii, care nici nu erau născuți în acea perioadă, nu cuprind că așa au stat lucrurile. Pe când mulți dintre românii care erau la vârsta maturității atunci și vorbeau limbi străine erau implicați în adopții ca traducători, șoferi, angajați la hoteluri, ambasade. Sigur că pentru ei nu este o conversație publică confortabilă. Pentru că au fost implicați.
Am scris pentru cei care nu cunosc deloc aceste aspecte, dar din păcate nu este de ajuns. Toate părțile implicate trebuie să recunoască ce s-a întâmplat, altfel oamenii nici măcar nu știu despre ce e vorba.
Europa Liberă: Și totuși, de câțiva ani, pentru că social media aduce și acces la informații și posibilitatea de a-ți căuta rădăcinile, pentru că numeroase studii despre adopțiile internaționale au evidențiat și efectele potențial negative asupra construcției sinelui și echilibrului emoțional la maturitate, pare că începem și o altfel de conversație?
Roelie Post: Generațiile noi, cele care nu au trăit în mijlocul acelor afaceri, sunt libere să sape în această istorie și să o restabilească. Nu ați fost implicați, deci sunteți liberi să căutați și să înțelegeți.
Este însă nedrept că deseori un tânăr care începe pentru prima dată să-și pună întrebări despre România și să caute informații, ajunge să fie ghidat de jurnaliști, de voluntari sau chiar de intermediari care pretind bani pentru acest serviciu – fix ca în anii 90 când asistau familiile care doreau să adopte. Nu toată lumea are luxul sau norocul de a găsi pe cineva de încredere în acest demers.
Trebuie să spunem lucrurile până la capăt, altfel istoria se rescrie pas cu pas. Articolele de presă tipărită din acea perioadă nu au fost scanate și nu sunt indexate online. Cei implicați își rescriu CV-urile…
Apelezi astăzi la un avocat, fără să știi cât de implicat a fost în povestea adopțiilor de acum zeci de ani. Elena Bustea, pe care o menționez și în carte pentru că înființase împreună cu sora ei o fundație care intermedia adopții, nu menționează acest trecut în CV-ul ei care e public online.
Europa Liberă: Scrieți în cartea dumneavoastră că României i s-a făcut un imens deserviciu de imagine în toți anii în care lumea întreagă vedea imaginile alb-negru șocante cu copii cu dizabilități severe, izolați și malnutriți. În același timp, aceea era realitatea descoperită după Revoluție. Una în care sute de copii au murit în căminele pentru cei considerați „irecuperabili” de către sistemul comunist.
Roelie Post: Eu vin dintr-un mic orășel din Olanda. În anii 70 aveam în proximitate un orfelinat pentru 400 de copii cu dizabilități. Aveam prieteni care lucrau acolo. Nu era personal suficient, nu erau instruiți să lucreze cu acești copii. Apoi au apărut știri despre cât de prost sunt tratați copiii în acele instituții. Imagini șocante cu copii legați de paturi, care semănau foarte mult cu ce a văzut vestul despre România anilor 90.
Sigur că era îngrozitor, ce vreau să spun este că nicio țară nu este perfectă iar acest mod de a trata copiii a fost comun în multe dintre țările care câteva zeci de ani mai târziu erau îngrozite și dornice să salveze orfanii români.
Situația era similară în toate țările vecine și ex-comuniste și totuși, mediatic, povestea pe care o consumam cu toții era aceea a României, un stat îngrozitor care își abuzează copiii și e incapabilă să-i îngrijească. Soluția salvatoare? Adopția internațională.
Ani la rând Comisia Europeană și numeroase fundații - practic toată lumea strângea bani pentru copiii din România- au pompat sute de milioane pentru a ameliora situația copiilor. Și totuși, când am ajuns eu în țară, copiii nu aveau nici jucării și haine frumoase, nici meniuri nutritive adecvate. De ce nu se schimba nimic și continua urgența de a trimite tiruri cu ajutoare ca într-o plină criză umanitară, în timp ce copiii primeau pașapoarte străine?
Leagănul Ecaterina din București ajunsese un supermarket de copii, îmi cer scuze pentru cinism. Era aproape de aeroport, avea sute de copii, foarte convenabil. Mă speria ideea de a-l vizita. Treceam pe lângă el de fiecare dată când intram în București și evitam. Era un loc oribil, atât de atractiv pentru agențiile de adopție care plăteau pentru renovări și jucării.
Sper că asta se înțelege din cartea mea. Când am ajuns în România, Comisia Europeană cheltuise peste o sută de milioane de euro. Ne-am întrebat ce s-a întâmplat cu acești bani și ce putem să facem diferit? Turnăm la nesfârșit și au loc aceleași scandaluri despre corupție? Trebuia să ne îndepărtăm de asistența umanitară și să începem schimbări structurale.
Cum putea să înceapă o reformă structurală profundă, care să însemne instruirea personalului pentru a lucra demn și corect cu acești copiii și dezvoltarea de soluții alternative pentru a închide acele instituții care nu puteau fi niciodată un mediu bun, de vreme ce întreaga lume trata România ca un stat incapabil să facă asta?
Organizațiile care colaborau cu agențiile de adopție sau care chiar ofereau ele însele acest serviciu, aveau tot interesul să mențină instituțiile într-o stare oribilă, ca să justifice urgența și nevoia de a le găsi familii acestor copii.
Când am vizitat căminul-spital de la Sighet am întrebat șocată de ce mai funcționează acest loc sinistru. Era clar că fusese complet nesănătos pentru copii, România își asumase misiunea de a închide aceste instituții mamut și totuși era funcțional în anul 2000. De ce? Pentru că aveau nevoie de locul acela ca să spună că nimic nu s-a schimbat și să continue să împânzească lumea cu lucruri șocante și urâte despre România.
Europa Liberă: Cum vă amintiți că se raportau copiii din instituțiile pe care le-ați vizitat la ideea de a fi „aleși pentru adopție internațională?
Roelie Post: Fenomenul categoric îi influența. Vizitam des casele de copii și invariabil era câte un copilaș care „te alegea”. Te urmărea peste tot, te ruga să îl iei cu tine. Era evident că sunt obișnuiți să vadă străini în instituție și să spere că și-au găsit o familie. Visul acesta de a fi ales și de a aștepta este răvășitor.
Dar pentru cei mai mari era și înfricoșător. Niște adolescente mi-au povestit că în mod constant erau puse să se alinieze, să se dezbrace în lenjerie intimă, li se făceau fotografii și la câteva zile distanță unele dintre ele dispăreau. Gluma lor era că „s-au transformat în salam”. Mi-au povestit despre cum își promiteau seara că o să-și trimită scrisori și după despărțirea de a doua zi nu mai auzeau niciodată nimic despre colegele sau colegii plecați.
Așa cum tot pentru cei mari era și durerea că străinii vor copii mici, iar pentru ei este prea târziu să mai fie aleși. Trăiau cu senzația că viața lor și șansele lor s-au terminat, deși nici nu își începuseră încă parcursul.
Iar dacă erau aleși, dincolo de iubire sau recunoștință pentru familia adoptivă - dacă au fost într-o situație fericită - invariabil la maturitate apare dorința de a ști, confuzia căutatului prin documente și impactul emoțional puternic pe care îl are tot acest demers. Cred că a nu ști pe de-a întregul cine ești, te poate răvăși. E un drept atât de esențial și e un element atât de important pentru a te ancora în realitate.
Europa Liberă: Menționați de asemenea în carte și rasismul care otrăvea întregul sistem al adopțiilor și ați scris despre asta în niște ani în care aproape nimeni nu chestiona supra-reprezentarea copiilor romi în sistemul de protecție, sau chiar o adresa ca o formă de blamare asupra comunității rome. Precizați faptul că agențiile de adopție internaționale pretindeau un preț mai mic pentru copiii romi, comparativ cu cei majoritari. Povestiți chiar și o petrecere de Crăciun la care angajații delegației europene spuneau că poate e mai bine pentru copiii romi să crească într-o familie adoptivă pentru că altfel „ar crește romi”. Care au fost lucrurile care v-au dat gândit pe aceste teme când ați început să vizitați casele de copii și comunitățile din care proveneau?
Roelie Post: Exista o supra-reprezentare a copiilor romi în sistem și era foarte dificil să purtăm această conversație. Erau acolo pentru că proveneau din familii vulnerabile, cu educație precară. Familiile nu aveau condiții de îngrijire, nu aveau resurse pentru a se deplasa și a-și vizita copiii, iar sistemul abia aștepta să-i declare oficial abandonați și deci adoptabili.
Iar când rudele încercau să-și viziteze copiii, deseori descopereau că au fost mutați din instituțiile în care-i lăsaseră și nu li se spunea unde. Alteori era vorba despre mame presate de intermediari să scape de o gură de hrănit în plus. Femei care semnau acordul pentru adopție deși nu știau ce semnau.
Am vizitat numeroase comunități rome și am stat de vorbă cu lideri locali. Romii își iubesc enorm copiii și erau șocați când le spuneam că trebuie să se opună adopțiilor internaționale. „Vă fură copiii”, le-am spus. Era într-un fel un genocid, similar cu ce s-a întâmplat în SUA cu copiii nativ-americani. Îi extrăgeau din comunitate, îi plasau în școli speciale și apoi îi dădeau spre adopție în familiile majoritare.
Asta s-a întâmplat și cu copiii romi și trebuie să vorbim despre această asimilare forțată prin separarea de familie și plasarea cu îngrijitori majoritari. Sărăcia nu poate fi un motiv pentru separarea de familie.
În plus, deschiderea pieței adopțiilor internaționale din România însemna că brusc aveai o ofertă uriașă de copii europeni, albi. Potențialii părinți adoptivi întrebau în grupurile de discuții online dedicate dacă copiii din România sunt sănătoși și dacă sunt albi.
Europa Liberă: Lucrați la o a doua carte despre adopțiile din România. De ce?
Roelie Post: Aș fi sperat că această istorie este închisă, dar nu e. Sunt mulți adoptați care au început să vină spre mine în ultimii doi ani. Mereu am spus că trebuie să așteptăm să crească acești copii și să ne spună dacă am făcut o treabă bună sau nu. Ei ne vor fi judecătorii.
Din păcate, primii adoptați care au vorbit public au făcut-o în numele familiilor adoptive, deseori proprietare de agenții de adopție sau lideri de grupuri informale care organizau expediții de „salvare” în casele de copii din România. Au vorbit ca adolescenți sau tineri reprezentanți de succes al acelui sistem. E nevoie de un drum lung ca să poți să vezi despre ce a fost vorba de fapt. La 18 ani nu ai această putere de a te uita adânc în trecut, în special la capitolele negre.
Cei care îmi scriu astăzi fac parte din grupul copiilor adoptați la începutul fenomenului, când eu încă nu eram în România. Așa că sap în arhive după documente din acea perioadă. Mulți mă roagă să mă uit la dosarele lor de adopție, să văd dacă are sens cronologia din acte, dacă observ ceva suspect. Cu cât te uiți mai mult la ceva, cu atât începi să observi dacă cineva a țesut o poveste cu multă grijă, dar are câteva scăpări.
Scriu o a doua carte pentru că mi se pare incredibil de trist că adoptații care m-au căutat au crescut cu povestea faptului că au fost abandonați, că mamele lor nu i-au vrut, că ar fi ajuns prostituate dacă ar fi rămas în țară, că România e o țară oribilă.
Iubesc România. Sigur, am văzut și sărăcie și lucruri oribile în anii petrecuți aici, dar am văzut și oameni buni, muzică, restaurante, munți, mare. Nicio țară nu este perfectă. Nici Olanda mea natală nu este perfectă. Am avut colonii. Trecutul nu poate fi șters.
Dacă nu aș fi scris prima carte, dacă nu aș fi trecut prin atâtea documente și documentare în ultimii ani, dacă aș fi stat cuminte ignorând membrii Comisiei care erau parte din mafia adopției, aș fi putut să-mi iau o casă frumoasă la plajă și să fiu liniștită. Dar eu continui să spun povestea. E nevoie să spunem adevărul. Tot ce vrei să nu repeți, trebuie să îți amintești.
Sunt comunități de adoptați din toată lumea - Chile, Rusia, China - care se unesc și investighează afacerile din spatele adopțiilor lor. Am încredere că acești copii ajunși adulți ne vor presa tot mai mult să nu uităm și să spunem întreaga poveste.
