Mihai Șora (n. 7 noiembrie 1916) este un filosof de înalt calibru moral, gânditor al politicului, implicat personal în ceea ce Hannah Arendt a numit „furtunile ideologice ale secolului XX”. Domnul Șora simbolizează o deschidere culturală profund benefică în aceste timpuri, când totul pare a fi efemer, disputabil și relativ.
Adversar hotărât al oricărui iacobinism, Mihai Șora este expresia însăși a înțelepciunii tolerante. Dl. Șora știe mai bine decât oricine ce a însemnat barbaria totalitară, de stânga și de dreapta. Tocmai de aceea, se opune oricărei demagogii populiste. Știe că o democrație fără memorie este una grav bolnavă.
Nu l-am cunoscut personal pe Mihai Șora înainte de 1990. Îmi vorbiseră, de asemenea, despre opera sa prieteni comuni, în primul rând matematicianul disident Mihai Botez, după sosirea sa la Washington, în toamna anului 1987.
Când, împreună cu alți distinși intelectuali, Mihai Șora a semnat un apel care, prin implicație, sfida dictatura totalitară comunistă, am înțeles că, iată, se petrecea ceva fundamental în rândurile intelectualității românești.
Multe din aceste teme—relația dintre intelectual și politică, tradiția stângii anticomuniste și antifasciste, rolul disidenței în distrugerea monismului ideocratic leninist, necesitatea vitală a pluralismului—se regăsesc în volumul Firul ierbii, apărut în anul 1998 în colecția Polis, pe care am coordonat-o la Editura Scrisului Românesc.
În dedicația pe care cu generozitate mi-a oferit-o pe amintitul volum, domnul Șora se definea drept „un simplu amator în zona politicului”, un gânditor „impresionat (în rău și bine) de faptul politic și impulsionat mereu de ceea ce li se întâmplă semenilor săi de pe urma Istoriei (cu majusculă), pe care îndeobște o îndură, nepricepându-se s-o facă ei înșiși, împreună, sub forma unei istorii cotidiene, cu i mic”.
Nu cred că aș fi reușit să surprind mai precis natura demersului intelectual propus și practicat consecvent de Mihai Șora: o continuă rezistență față de o Istorie sanctificată de urmașii hegeliano-marxismului (fie ei Brecht, Sartre, Aragon sau Lukács), o respingere a miturilor utopic-salvaționiste de dreapta ori de stânga, deci un refuz al patologiilor politice care au marcat traumatic teribilul secol XX.
Când l-am întâlnit pentru prima dată personal, în februarie 1990, am mers în biroul său de la Ministerul Educației (vă mai amintiți de acel guvern în care Mihai Șora era ministrul educației, un guvern pe care l-a părăsit în urma mineriadei din iunie). I-am spus că urma să scriu un text pentru The New Republic, celebrul săptămânal de opinie care apare la Washington. Eseul a fost publicat sub titlul „Between Revolutions” („Între revoluții”) câteva săptămâni mai târziu. Întâlnirea din acel februarie 1990 cu Mihai Șora face parte din momentele-cheie ale experienței mele morale și intelectuale.
Cu un calm admirabil, fără urmă de partizanat politic ori ideologic, deci practicând suprema valoare a decenței, domnul Șora mi-a spus că principala problemă a României postdictatoriale era (și aș spune că este) absența unei viziuni comune asupra binelui public. Rămân convins și astăzi că acest diagnostic al unei condiții morale și culturale sfâșiate de animozități, competiții neloiale, ambiții nesatisfăcute și o lamentabilă lipsă de seriozitate în rândurile unei mari părți a elitelor exprimă cauza profundă a crizei continue traversate de România în anii de după 1989.
Mihai Șora nu este un naiv. El știe prea bine că drumul spre această viziune comună asupra binelui public trece prin asumarea, onestă și onorabilă, a trecutului, cu părțile sale convenabile, dar și cu acelea stingheritoare ori chiar detestabile. Pentru mine, Mihai Șora este un camusian rătăcit în labirintul tranzițiilor postcomuniste, un spirit eminamente moral, drept, calm, îngăduitor, însă niciodată dispus să consimtă la injustiție.
Asemenea unor Furet, Koestler, Tibor Déry, Ágnes Heller sau Kołakowski, Mihai Șora ilustrează, cu o superbă noblețe, tradiția apostaziei, a acelei iluminări care i-a făcut pe atâția intelectuali din veacul douăzeci să-și depășească limitările doctrinare și să pășească demn în imperiul adevărului. În cultura românească de astăzi, domnul Mihai Șora este simbolul și încarnarea eticii responsabilității.
Facebook Forum