A împlinit acum trei ani un secol de viață. Este o filă de istorie vie. A luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial, atât de partea nemților, cât și de partea rușilor. A trăit sub ocupația sovietică a României (1944-1958) și a îndurat ce a îndurat majoritatea românilor în comunism. A fost nevoit să facă scrum multe dintre dovezile care îl legau de trecut. Și-a văzut camarazii morți pe front sau trimiși la închisoare pentru că luptaseră să-și apere țara.
Colonelul în retragere Ion Măntescu este unul dintre puținii supraviețuitori ai luptei de la Stalingrad – cea mai grea din istoria Armatei Române – care pot depune și astăzi mărturie despre bătălia care a schimbat nu doar soarta celei mai mari conflagrații a secolului al XX-lea, dar și destinul a milioane de europeni.
Odată cu victoria de la Stalingrad, trupele sovietice și-au luat revanșa ocupând țară după țară, până la Berlin, unde anglo-americanii au spus în sfârșit stop. Conferințele de la Ialta și Postdam au confirmat apoi principiul lui Stalin: URSS se va întinde până unde îi înaintează tancurile. Un principiu de care Vladimir Putin nu e deloc străin.
În ciuda vicisitudinilor unei vieți la marginea lumilor, colonelul (r) Măntescu, vibrează încă de mândrie la fiecare 1 Decembrie și e fericit când ascultă „Deșteaptă-te, române!”. E convins că războiul e cea mai groaznică invenție a omenirii, dar spune că țara tot trebuie apărată.
Într-o lume în care memoria războiului se stinge treptat, vocea colonelului în retragere Ion Măntescu străbate timpul cu o sinceritate plină de umor. Povestea sa, marcată de lupte, degerături, foame, camaraderie și doliu, sintetizează zbaterile unei generații pe care destinul a trimis-o direct pe front, la vârsta la care viața abia începea.
„Cel mai greu moment a fost momentul când m-am prezentat, după ce am terminat școala militară, direct pe front, la Divizia Blindată, Regimentul 4 Vânători de Munte”, își amintește Ion Măntescu, colonel în retragere, ajuns la 103 ani de viață. Era 1943.
În ciuda lipsurilor reale, înaintea bătăliei de la Stalingrad, Armata Română avea deja în spate bătălii câștigate, eliberarea Chișinăului și a Basarabiei, dar și masacrul de la Odesa unde, pentru că nu reușise să îi găsească pe autorii unui atentat terorist, căsăpise – drept represalii – peste 5.000 de oameni. Majoritatea, evrei.
Decizia mareșalului Ion Antonescu – conducător al statului după abdicarea Regelui Carol II pe fondul pierderilor teritoriale (Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord) din 1940 – de a ordona trupelor să treacă de Nistru, în Ucraina, ieșind de pe teritoriul României unite, a fost aspru criticată de liderii opoziției politice. Mareșalul nu a trecut la arestarea lor, cum se întâmpla în alte state militarizate din Europa, dar nici nu le-a dat ascultare.
Ion Antonescu a preferat să meargă pe mâna lui Hitler, sperând să recupereze în acest fel teritoriile pierdute. Iar asocierea cu Hitler a însemnat inclusiv pătarea obrazului României prin participarea la Holocaust: Institutul Yad Vashem de la Ierusalim și Institutul Elie Wiesel estimează că 300.000 de evrei de limbă română, germană, ucraineană sau rusă au pierit deportați, brutalizați sau executați de reprezentanți ai statului român – fie ei politruci extremiști, funcționari, jandarmi sau soldați.
Militarii care trecuseră Prutul în iunie 1941 prin celebrul ordin „Ostași, vă ordon, treceți Prutul!” aveau puține opțiuni. Mulți ofițeri erau militari de carieră, bine instruiți. Așa că puteau aprecia rapid că armata română, spre deosebire de cea germană, avea multe lipsuri. Tinerii lor subalterni nu aveau decât o vagă idee despre grovăziile ce aveau să urmeze.
Alături de încă 17 elevi repartizați într-o companie instruită de germani, Măntescu a simțit la început frica și naivitatea tipice tinereții: „Eram cam speriat, deși aveam un pluton foarte bine instruit și bine înarmat... dar habar nu aveam... Eram speriat”.
Infernul de la Stalingrad
Participarea la luptele de la Cotul Donului – Stalingrad – cea mai mare înfrângere din istoria Armatei Române, rămâne pentru Ion Măntescu un coșmar viu:
„Am mers kilometri pe cadavre. Ninsese pe ei, pe oamenii care muriseră acolo”.
Rezistența fizică și psihică era dusă la limită: „Vă dau cuvântul meu de onoare că trei zile n-am mâncat și n-am dormit. Aveam în raniță pâinea ostașului, o pâiniță mică, care înghețase... băgam în gură și era rece, dar avea un gust plăcut, ca pâinea făcută...”.
Condițiile de front erau de o duritate greu de închipuit: „Armata noastră română era foarte bine pregătită militar și patriotic, dar... prost îmbrăcată și prost hrănită. Noi nu mâncam decât seara, la ora 10, când veneau bucătarii de la 20 de kilometri cu mâncarea în niște blide din care ne împărțeau fiecăruia. Pleca caldă de acolo, dar până când ajungea la noi... era cleioasă”.
Ger, boală, foamete: testul supraviețuirii
Izolarea și iarna rusească s-au transformat rapid în dușmani mortali: „Am suportat ger de 42 de grade sub zero, eram în bocanci şi mortiere. A doua zi, 60% din armată era degerată, moartă”.
Povestea războiului, însă, nu e doar a morții de pe front, ci și a resursei umane și camaraderiei: „Plutonul meu era format din mai multe... companii... Ce am avut, am predat și soldații s-au dus fiecare la compania lui. Niciunul nu mi-a murit, doamnă. Absolut toți au scăpat, vă dau cuvântul meu”.
Întoarcerea și pierderea
Drumul către casă a fost o saga de boală, foamete și rătăciri. Mulți au murit sau au rămas prizonieri la ruși. Condițiile de igienă erau inumane: „de la soldat până la general eram plini de păduchi... credeam că mor de râie, scăpam de încercuire, dar muream de râie”.
Întoarcerea în țară a fost marcată de momente tulburătoare, descrise cu luciditate: „Părinții auziseră că toți care au fost la Stalingrad muriseră și au zis că am murit și eu... Mama, săraca, nu mai pleca de la biserică, să facă pomeni”.
Despre prietenie, supraviețuire și morală
Din toate episoadele dure, umanitatea nu l-a părăsit. Măntescu povestește despre cum încerca să-i protejeze pe cei cu familie: „Aveam un soldat concentrat, de vreo 40 și ceva de ani, care avea trei copii acasă... l-am ocolit eu cât am putut, până când pierdeam moralul oamenilor care ziceau «Pe ăsta nu-l mai trimite?» și le explicam: «Uite, e tată a trei copii». Și omul acela s-a întors sănătos acasă”.
Războiul nu doar că a lăsat răni fizice și sufletești, ci a modificat destinul întregii sale generații: „O săptămână întreagă aproape tot satul a trecut pe la mine, că eram singurul care a scăpat. Pe monumentul care există acolo la mine, dacă nu mă înșel, ar vrea să găsiți nu știu câți Măntești și colegi de-ai mei, e plin de oameni care au murit pe front. Dar eu am fost unul care a scăpat”.
După un nou stagiu în Germania, Măntescu s-a întors de urgență în țară unde, din 27 august 1944, a luptat în Ardeal pentru recucerirea teritoriului.
La 23 august 1944, regele Mihai l-a destituit și arestat pe mareșalul Ion Antonescu, a anunțat ieșirea României din alianța cu Hitler și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații.
În aceeași seară, proclamația către țară a Regelui, difuzată la radio, așa-numita „întoarcere a armelor” a transformat, peste noapte, soldații germani din camarazi de tranșee în inamici.
Armata Română a primit ordin să oprească trupele germane și să colaboreze cu sovieticii. Între 1944-1945, pe teritoriul României s-au aflat între 800.000 și 1.000.000 de sovietici, la o populație de circa 17 milioane de locuitori.
Trupele Moscovei s-au retras definitiv din România abia în 1958, după ce regimul dictatorial instaurat cu ajutorul lor la București instituise o asemenea teroare încât liderul comunist, Gheorghe Gheorghiu Dej, era sigur că el și colegii lui se vor putea menține la putere și fără ajutorul Armatei Roșii.
După cum se știe, istoria nu l-a contrazis.
România între Puterile Axei, Aliați și regimul comunist
România alături de Puterile Axei
După pierderea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, din cauza pactului Ribbentrop-Molotov prin care Hitler și Stalin își împărțiseră Europa, și după ce Ungaria fascistului Horthy căpăta Ardealul de Nord în urma Dictatului de la Viena, un aranjament la care a luat parte și Italia lui Mussolini, Regele Carol al II-lea este nevoit să abdice. Ca și reprezentanții Poloniei, el ceruse insistent care ceruse insistent garanții de securitate de la francezi și anglo-americani, dar fără succes.
Or, desfigurarea României Mari (iunie-septembrie 1940) și ocuparea Poloniei (a fost atacată și de Germania nazistă, și de URSS, pe 1 septembrie 1939) sugera că partida câștigătoare în estul Europei nu este Occidentul. Prin urmare, Mișcarea Legionară, adică fasciștii români, stipendiați de la Berlin, au avut câștig de cauză. Imediat după abdicarea lui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940, la București a fost instalat „statul național legionar”. Era un regim militarizat de tip fascist în care tânărul rege Mihai (19 ani) juca un rol decorativ, iar cel principal i-a revenit generalului Ion Antonescu.
Acesta este contextul în care la 23 noiembrie 1940, România a aderat oficial la Pactul Tripartit, devenind aliat al Germaniei, Italiei și Japoniei. Această alianță a fost motivată de dorința de a recupera, cu ajutorul mașinii de război germane, teritoriile pierdute și de a proteja suveranitatea țării în fața presiunii sovietice.
Devenită aliat al lui Hitler, România ia parte la atacarea Uniunii Sovietice prin marea operațiune Barbarosa, declanșată de liderul nazist în 21/22 iunie 1941, după ce înfrângerea în bătălia Angliei (care rezista în războiul aviatic și blocada navală) îl obliga să își redirecționeze planurile megalomanice de dominație a Europei. Propagandistic, era prea puțin important că Hitler & Stalin își arondaseră Europa pe bucăți, cu nici doi ani înainte.
Celebrul ordin „Soldați, vă ordon, treceți Prutul!”, justificat de nevoia de a recupera Basarabia avea să ducă Armata Română mult peste granițele României unite. Vreme de trei ani 91941-1943), soldații români au luptat contra sovieticilor care își apărau țara, alături de militari germani, italiani și maghiari, până la Stalingrad.
La Stalingrad, după luni de război și moartea unui milion de oameni în încleștare, a început contraofensiva sovietică. Armatele atacatoare s-au prăbușit în iarna rusească și s-au retras în condiții inimaginabil de grele spre sud și vest. În aprilie, sovieticii trecuseră nu numai Nistrul, în România, ci și Prutul, oprindu-se cu puțin înainte de linia Galați-Nămoloasa.
Este momentul în care alianța cu Puterile Axei se încheie dramatic. La 23 august 1944, regele Mihai îl somează pe mareșalul Ion Antonescu să îl părăsească pe Hitler. Refuzul duce la arestarea lui, numirea unui nou premier - gen. Alexandru Sănătescu, anunțul ieșirii din război și a începurii negocierilr pentru armistițiu. România se alătura luptei duse de Națiunile Unite contra nazismului, sperând în continuare să poată recupera Transilvania.
Basarabia și Bucovina de Nord erau deja pierdute.
România alături de Aliați
România a schimbat tabăra la 23 august 1944, când regele Mihai I a hotărât, prin arestarea mareșalului Ion Antonescu, ieșirea României din alianța cu Germania nazistă.
După această dată, România a intrat în conflict împotriva fostului aliat, Germania, luptând alături de Uniunea Sovietică și Aliați până la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial în mai 1945.
Această întoarcere a armelor a fost dictată de evoluția nefavorabilă a războiului, dar și de sentimentele pro-occidentale ale majorității populației. Românii se temeau de Uniunea Sovietică de multă vreme, iar rapt-ul teritorial din 1940 nu făcuse decât să le confirme temerile. Apropierea de Axă a fost înlesnită de groaza de ruși și de comunism.
Românii ar fi preferat să lupte alături de anglo-americani (familia regală vorbea engleză nativ, regele Mihai era văr primar cu soțul viitoarei Regine Elisabeta a II-a), dar sovieticii erau partenerii imposibil de evitat din cauza geografiei.
Trupele române au participat, în paralel sau alături de sovietici, la campanii militare în Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia, contribuind decisiv la înfrângerea Germaniei.
Acest efort militar masiv și costisitor a cântărit semnificativ la negocierile de pace de la Paris 1946-1947 în favoarea reîntoarcerii Ardealului de Nord la România.
Bucureștiul nu a obținut însă statutul de națiune cobeligerantă. Uniunea Sovietică, care ocupase deja țara, s-a opus. Avea nevoie de statutul de țară înfrântă ca să își mențină trupele de ocupație în România și să justifice înlocuirea regimului democratic, restaurat de Regele Mihai, cu dictatura comunistă.
Instalarea Regimului Comunist
După eliberarea teritoriului românesc de sub controlul german, Partidul Comunist Român și-a consolidat puterea în România cu ajutorul Armatei Roșii. Cu doar câteva sute de membri în 1944, majoritatea agenți sovietici, comuniștii se înmulțesc peste noapte, fie din oportunism, fie de frică.
Începând din 1945, presiunile sovietice, sprijinul și influența politică au facilitat instalarea regimului care a abolit monarhia în 1947. Perioada a marcat începutul unei noi epoci politice în România, cu schimbări brutale și profunde în structura socială și economică a țării.
Statul a devenit singurul angajator, prin controlul draconic asupra tuturor resurselor, al sistemului de educație și al tuturor formelor de sancțiune, coerciție și pedeapsă. Proprietatea privată a fost redusă la minimul posibil, inițiativa individuală descurajată, iar gândirea liberă îngrădită prin cenzură și propagandă, exact ca într-o republică socialistă sovietică.
Revoluția Română din Decembrie 1989 a restabilit pluralismul politic, libertatea de exprimare, libertatea de circulație și libera inițiativă. România a aderat la NATO în 2004 și la Uniunea Europeană în 2007.
După venirea comuniștilor la putere, Ion Măntescu și-a continuat activitatea în Armată, la biroul de documente secrete. Pentru a nu avea probleme ca urmare a colaborării și instruirii de către nemți, și-a ars toate dovezile din acea perioadă a vieții sale.
Alți colegi nu au avut norocul de a scăpa de prigoana comunistă. Unii dintre ei au înfundat pușcăriile ani buni pentru că luptaseră și scăpaseră de la Stalingrad.
Lecția patriotismului
La 80 de ani de la bătălia care a schimbat soarta Europei, Ion Măntescu sintetizează esența patriotismului trăit: „Ca să fii patriot, trebuie să simți treaba asta neapărat. Altfel, degeaba te declari patriot. Trebuie să simți pentru patria ta, pentru poporul tău, pentru tine, pentru țara ta să fii capabil să treci prin foc, prin sabie”.
Spune că nu mai are mult de trăit și că se bucură de fiecare om care îi trece pragul să asculte întâmplările unei vieți desprinse din cartea de istorie. Își dorește ca, la moartea lui, oamenii să nu-i aducă flori rupte fiindcă „și ele au dreptul la viață”.
„Poate doar o coroană – una singură, nu mai mult – în roșu, galben și albastru. Și drapelul României mele”, a mai spus Măntescu la Europa Liberă.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
