În martie 2021, Rusia a început mobilizarea trupelor la granița cu Ucraina, la scurt timp după ce președintele ucrainean, Volodimir Zelenski, a impus sancțiuni împotriva lui Viktor Medvenchuk, liderul opoziției și cel mai proeminent aliat al Moscovei din țară.
Mobilizarea din primăvară a cauzat tensiuni în statele din Occident. Președintele american, Joe Biden, s-a întâlnit de urgență la începutul verii la Geneva cu președintele rus, Vladimir Putin, pentru a discuta, printre altele, despre situația dintre cele două foste state sovietice.
De atunci și până în prezent, Rusia a continuat mobilizarea tot mai multor trupe în apropierea Ucrainei. Pe 17 decembrie, Moscova le-a cerut liderilor din Vest să renunțe la extinderea NATO în estul Europei și Ucraina, iar, în 2022, cele două părți s-au întâlnit la Geneva, Bruxelles și Viena pentru a găsi o soluție diplomatică.
Formatul Normandia, principalul grup de discuții politice din care face parte și Ucraina, alături de Germania, Franța și Rusia, s-a reunit pe 26 ianuarie pentru a relua discuțiile asupra acordului de la Minsk – încălcat în mod repetat de ambele părți de la semnarea acestuia, în 2015.
Ucraina are puține șanse să schimbe termenii din acord impuși de Kremlin cu privire la recunoașterea autonomiei regiunilor Donețk și Luhansk, ocupate de separaștii proruși din 2014 încoace.
De altfel, orice recunoaștere a autonomiei acestor regiuni nu ar face decât să federalizeze Ucraina, oferindu-le locuitorilor din cele două state auto-proclamate capacitatea de a decide viitorul țării – inclusiv apartenența acesteia la NATO și Uniunea Europeană.
De ce neutralitatea nu este o opțiune pentru Ucraina
Uniunea Europeană are, în momentul de față, 27 de state membre, dintre care un număr limitat de țări care nu sunt membre NATO. Printre acestea se numără Austria și Finlanda, cea din urmă având o graniță lungă de 1.340 de kilometri cu Rusia.
Ambele state și-au declarat neutralitatea față de Rusia, iar una din ideile vehiculate în spațiul public ar fi ca Ucraina să urmeze un model similar.
Gustav Gressel, Senior Fellow la Consiliul European de Relații Externe (ECFR) punctează că situația celor două state membre UE este, însă, diferită față de cea a Ucrainei.
În aprilie 1955, Austria, aflată sub ocupația puterilor aliate, a fost invitată de către Moscova să negocieze independența acesteia.
În schimbul retragerii trupelor sovietice, Uniunea Sovietică i-a cerut Austriei să-și declare neutralitatea. Tratatul de Stat – semnat la Viena în mai 1955 – i-a interzis Austriei realipirea cu Germania și a salvat în mod oficial țara de la un regim socialist, similar regimurilor impuse în Ungaria, România și Cehia. Neutralitatea, însă, nu a ajuns să facă parte din tratat – a fost declarată abia în octombrie 1955.
„Austria a declarat în mod unilateral neutralitatea, iar marile puteri au fost înștiințate ulterior de aceasta”, a explicat Gressel pentru Europa Liberă.
Potrivit expertului, austriecii nu și-au dorit includerea neutralității în Tratatul de Stat, de teamă că Uniunea Sovietică ar fi putut, în continuare, influența politicile Austriei pe partea de securitate.
„Kievul gândește la fel acum”, a continuat Geissel, făcând referire la includerea garanțiilor de securitate, cerute de Moscova, într-un tratat scris și semnat de toate părțile implicate.
Fotogalerie | Noi imagini din satelit arată mobilizarea masivă a Rusiei la granița cu Ucraina
În cazul Finlandei, aceasta a pierdut războiul cu Rusia la începutul anilor ’40. Imediat după, spune Gressel, Stalin a încercat semnarea unui acord de cooperare între Uniunea Sovietică și Finlanda pe modelul celui cehoslovac – cel din urmă ducând la instaurarea conducerii comuniste în Cehoslovacia.
Finlandezii, temători de un rezultat asemănător, au reușit, în final, să evite instaurarea unui regim comunist în urma negocierilor și și-au declarat neutralitatea. Acest lucru a fost posibil, însă, atâta timp cât și Suedia rămânea neutră – totul, pentru a menține distanța geopolitică dintre NATO și U.R.S.S.
„Ucraina nu are un echivalent al Suediei la Vest. Aceasta se află la granița dintre NATO (România, Polonia, Slovacia și Ungaria) la vest și Rusia la est”, a afirmat expertul. „Nu există o astfel de dinamică a securității scandinave ce i-ar permite Ucrainei să devină neutră”.
Ucraina, doar stat membru UE
În contextul în care acordul de la Minsk le garantează Republicilor Populare Donețk și Luhansk un drept de veto în aderarea la UE și NATO, se pune problema ca Ucraina să ocolească acordul și să adere indiferent.
Potrivit liderilor europeni, Uniunea Europeană preferă admiterea de noi membri ai căror democrații sunt câtuși de puțin consolidate și lipsite de conflicte teritoriale majore. Cu toate acestea, discuțiile legate de aderarea Ucrainei la vreuna din cele două alianțe Occidentale s-a axat mereu pe implementarea acordului de la Minsk.
În urma tensiunilor de la graniță, prea puține discuții s-au concentrat pe problemele reale ale Ucrainei – de la birocrația excesivă a statului, până la corupția de rang înalt și răspândită la scară largă în țară.
În condițiile în care Ucraina și-ar putea rezolva aceste probleme, Gustav Gressel e de părere că nu ar trebui să existe vreun motiv pentru care Ucraina să nu se poată alătura Uniunii Europene.
„Uniunea Europeană a acceptat Ciprul ca stat membru în 2004. Iar Ciprul încă nu și-a rezolvat problema teritorială cu Turcia. Nu cred că vreunul din astfel de argumente sunt serioase. Sunt mai degrabă pretexte pentru a nu permite Ucrainei să se alăture din considerente domestice și diferite față de percepțiile de securitate a anumitor state membre din Europa de Vest”, a concluzionat acesta.
