„Apelul către lichele”. Sfârșitul unui ciclu 

Document electrizant ca mesaj și formidabil ca scriitură, „Apelul către lichele”, lansat de către Gabriel Liiceanu pe 30 decembrie 1989, la câteva zile după execuția cuplului Ceaușescu, a fost un manifest pentru claritate morală, un protest împotriva tentativelor, de-acum vizibile, de regrupare a nomenclaturii sub flamura FSN-ului dominat de Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Marțian Dan, Gelu Voican-Voiculescu și Virgil Măgureanu.

Devenea limpede că tovarășii vechi și noi nu erau dispuși să accepte pluralismul, voiau de fapt un fel de perestroika românească. Voiau să rămână la putere. Vorba lui Iliescu: „N-am făcut plăcinta ca s-o mănânce alții”. Adică, de pildă, victimele regimului, foștii deținuți politici, partidele democratice renăscute, intelectualii critici, disidenții, participanții la protestele anticomuniste din Valea Jiului (1977) și de la Brașov (1987).

Lichelele s-au recunoscut atunci în articolul dinamitard al filosofului, au reacționat ca lovite în moalele capului. Gabriel Liiceanu sfida practic pălăvrăgeala iliesciană despre reconciliere și afirma dreptul victimelor de a le cere călăilor, mari și mici, să facă un pas înapoi. În România nu avusese loc o revoluție de catifea, precum în Cehoslovacia; dictatura lui Nicolae Ceaușescu lăsase în urmă teroare, foamete, masacre.

Din acel moment, din clipa apariției Apelului în revista 22, putem spune că a început războiul fățiș al noilor potentați împotriva intelectualilor critici. Este un război care, din păcate, nu s-a încheiat până în ziua de azi. Unul din primele capitole a fost legat de aprobarea de către Petre Roman a apariției fetidei publicații România Mare. A făcut-o pentru că Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor i-au promis că-i vor amuți pe intelectualii rebeli.

Gabriel Liiceanu a formulat atunci, în acea intensă, concisă și impresionantă sinteză, principiile unei revoluții care nu se lasă deturnată. Saga lunilor și anilor ce aveau să urmeze este direct legată de angoasele nomenclaturii, de frica lichelelor că vor trebui să dea socoteală într-o bună zi pentru infamiile pe care le-au comis. Dacă nu în justiție, măcar în fața semenilor.

După - iată- aproape trei decenii de la acele momente, lichelele prosperă, s-au reprodus și luptă cu disperare împotriva statului de drept. Avem azi, ca și ieri, lichele traseiste, experți în contorsiuni biografice, acrobați ai salturilor mortale cameleonice. Să ne aducem aminte că în 1990, oficiosul FSN, ziarul Azi, a condus cele mai infecte campanii împotriva GDS-ului. Acolo lucra pe atunci, ca tânăr jurnalist, și Dan Mihalache, ulterior membru al Partidului Social-Democrat, apoi fruntaș PNL-ist, fost șef de cancelarie al președintelui Klaus Iohannis, astăzi ambasadorul României în Marea Britanie. L-a auzit cineva pe Dan Mihalache regretând public asocierea cu acea imundă fițuică? Și-a cerut vreodată scuze pentru mult mai recentele sale declarații anti-occidentale, pentru susținerea frenetică a loviturii de stat avortate din iulie 2012?

Cum îmi spunea în anii din urmă filosoful, Apelul era adresat nu doar lichelelor, ci tuturor celor care ieșeau din infern. Era o invitație la eliberare interioară, inclusiv pentru cei care trecuseră prin anii dictaturii nepătați, dar prin pasivitate, nu prin rezistență activă. Era un îndemn la delichelizare socială și la auto-delichelizare, începând cu propriile noastre abdicări și frici. Era un gest de o normalitate copleșitoare și, în același timp, era o declarație publică asupra adevărului elementar că a fi liber nu este nimic extraordinar, ci reprezintă condiția noastră firească. A fi lichea, canalie, torționar, delator: iată ceea ce reprezintă opusul umanului!

Expresie a marilor polarizări ale acelui decembrie ’89 însângerat, preludiu al nevrozelor și tensiunilor adeseori explozive ce aveau să vină, Apelul a fost și rămâne cel mai influent text politic al ieșirii României din tiranie. Patetic și simplu în același timp, de o sinceritate pe care nici inamicii nu i-au putut-o contesta. Eliberându-se pe sine grație acestui text iluminat și iluminant, Gabriel Liiceanu a contribuit la eliberarea noastră, a tuturor celor care credem că fără libertate subiectivitatea se veștejește și moare.

Mesajul lui Gabriel Liiceanu adresat recent Grupului pentru Dialog Social devine, după mine, subiect de reflecție morală. Se încheie astfel un ciclu de istorie etică și intelectuală. Apărut în revista 22 cu aproape trei decenii în urmă, cum spuneam, text-manifest al societății civile in statu nascendi, Apelul către lichele face parte din tezaurul tradiției revoluțiilor din 1989. Un tezaur pierdut, s-ar părea...

Dar, așa cum scria Hannah Arendt, una din personalitățile filosofice admirate de Gabriel, există întotdeauna șansa regăsirii a ceea ce, momentan, este acoperit de valul uitării sau de cortina deriziunii. Pentru mine, rămân ca repere spirituale scrierile de filosofie politică și morală ale lui Gabriel. În plus, îi voi fi de-a pururi recunoscător pentru discursul de laudatio când mi s-a decernat Premiul GDS pentru activitatea mea în Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Gabriel Liiceanu rămâne prezent, hic et nunc, cu al său spirit ostil compromisurilor maculante și cu incasabilul său curaj civic.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, poziția Radio Europa Liberă