A fost vorba, într-adevăr, de un grup de gangsteri politici, impostori insolenți și birocrați cinici, indivizi auto-proclamați elită a clasei muncitoare, exponenți ai unei ideologii pretins atotbiruitoare și atotștiutoare.
În prim plan se aflau, firește, vedetele stalinismului autohton: Gheorghiu-Dej, Apostol, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Miron Constantinescu, Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu, Drăghici, Petre Borilă, Moghioroș, Maurer, Ceaușescu.
În umbra lor creșteau noile cadre, viitoarele figuri de seamă ale partidului, între care personaje precum Manea Mănescu, Constantin Dăscălescu, Emil Bobu, Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu, Ion Iliescu, Ilie Verdeț, Ion Ioniță, Vasile Patilineț, Ion Stănescu, Gheorghe Pană, Ștefan Andrei, Lina Ciobanu, Constantin Olteanu, Tudor Postelnicu.
Unica lor competență era docilitatea. Unica lor calitate birocratică era suprema, extrema, indefectibila obediență în raport cu superiorii. Intelectual, erau mediocri sau chiar submediocri. Moral, erau idioți sau idiotizați. În 1956, scriitorul marxist maghiar Tibor Déry a scris despre asemenea indivizi un pamflet celebru. Ungurii au făcut o revoluție împotriva tipului uman numit „tovarășul Kucsera”. La noi, această revoluție împotriva „tovarășului Bobu” a avut loc târziu și, din păcate, cum a dovedit-o cazul Dan (Felix) Voiculescu, cu efecte (încă) neconcludente.
Deci cine a fost tovarășul Emil Bobu (1927–2014)? Să facem aici un mic exercițiu de kremlinologie adaptată condițiilor românești. Născut în comuna Vârfu Câmpului din județul Botoșani, de profesie strungar în fier, șapte clase primare, cursuri la fără frecvență pe baza cărora obține (ne imaginăm cum) diploma de drept, absolvent al pepinierei de cadre a regimului, Școala Superioară de Partid „Ștefan Gheorghiu”.
Intră devreme (relativ vorbind) în PCR. Ucenic la Atelierele „Nicolina” din Iași, face rapid carieră în organizația comunistă de tineret. Așa-zisele studii de drept le-a făcut când devenise de-acum, după 1952, ofițer al MAI și procuror militar. Este integrat în aparatul CC al PMR, ajunge instructor (funcție cheie în acel furnicar al represiunii politice, polițiste și ideologice). Lucrează în secția organizații de masă, în subordinea lui Petre Lupu și a lui Nicolae Ceaușescu. Se poate presupune că ilegalistul ieșean Petre Lupu a fost patronul său în acel sistem clientelar.
După moartea lui Dej, face parte din grupul aparatului de partid utilizat de Ceaușescu pentru a se debarasa de baronii defunctului dictator și a-și impune puterea personală. Deține toate funcțiile imaginabile, inclusiv pe aceea de ministru de Interne. Odată cu ascensiunea Elenei Ceaușescu, devine umbra acesteia.
Este unanim cunoscut pentru comportamentul sicofantic. Chiar și ceilalți lachei sunt siderați de nemărginirea plecăciunilor sale. Apocrifă sau nu, povestea lui Bobu încercând să calmeze nervii „tovarășului Corbu”, unul din câinii familiei Ceaușescu, captează natura înfricoșată și lașă a personajului (în relațiile cu superiorii, desigur). Nu se poate vorbi, în cazul său, de caracter, ci doar de șocanta absență a acestuia.
Ca secretar al CC, Bobu este adjunctul Elenei Ceaușescu în fruntea comisiei de cadre a partidului. Este responsabil, alături de aceasta, de cea mai închistată și agresivă politică anti-intelectuală și meritofobă care putea fi închipuită.
Devenit, în 1965, super-boss local la Suceava, se ilustrează prin metode autoritare și entuziasm orb în raport cu orice indicație venea de la București. Ajunge să facă parte din cercul intim. Nu există funcție importantă care să-i fi scăpat celui devenit principalul om de serviciu al familiei dictatoriale: vicepreședinte al Consiliului de Stat, ministrul muncii, președinte al UGSR, președinte al Consiliului Național al Agriculturii. Primește decorațiile cele mai râvnite, inclusiv titlul de „Erou al Muncii Socialiste”. Ca secretar al CC, Bobu este adjunctul Elenei Ceaușescu în fruntea comisiei de cadre a partidului. Este responsabil, alături de aceasta, de cea mai închistată și agresivă politică anti-intelectuală și meritofobă care putea fi închipuită. Nu doar că nu face nimic să o modereze pe „ilustra savantă”, ba chiar dimpotrivă, îi cântă cu zel în strună. Cu doar patru clase primare, soția sa, Maria Bobu, a terminat și ea dreptul la fără frecvență, tot în cumpliții ani ’50. Revoluția din decembrie 1989 a prins-o membră în CC și ministru al justiției.
Ca membru al Comitetului Politic Executiv și al Biroului Permanent, Emil Bobu a stat alături de nefastul cuplu până în ultima clipă, a votat toate deciziile criminale. A fost condamnat apoi pentru genocid, după care sentința a fost reformulată și, în final, uneltele umane ale regimului criminal și ilegitim au ajuns din nou în libertate. O condiție existențială pe care au refuzat-o, cu morbidă îndârjire, celor tratați drept cobaii experimentului totalitar.
Nimic nu au detestat mai mult acești indivizi decât libertatea și drepturile omului. Justiția comunistă a fost o contradicție în termeni. Acești indivizi au participat la instituirea și perpetuarea unui sistem al represiunii deschise și camuflate, al minciunii instituționalizate și al atacului sistematic împotriva a tot ce înseamnă moralitate, onoare și adevăr. Fără infinita lor slugărnicie, scenariul comunismului dinastic ar fi fost de negândit. Așa va rămâne în istoria României personajul Emil Bobu.
Acesta este un articol de autor, așadar opiniile exprimate nu coincid, neapărat, cu poziția Radio Europa Liberă
Facebook Forum