„Cultură și politică”, 9 ianuarie 2019
Politolog și prof. univ. binecunoscut în lumea academică și publică atît din România cît și din străinătate, Michael Shafir a împlinit zilele acestea o vîrstă venerabilă, 75 de ani, fără a fi onorat în mod special de universitarii și mediile de informare române.
Născut la București, absolvent a două facultăți la Universitatea din Tel Aviv, în 1973, cu un doctorat mult apreciat, „Intelectualul și Partidul. PCR și intelighenția creatoare în perioada Ceaușescu” (1981), Michael Shafir a urmat o carieră universitară ascendentă și a fost, pe de altă parte, o personalitate ce a ocupat poziții relevante în structurile de cercetare de la Radio Europa Liberă, în calitate de analist și director adjunct al Departamentului de cercetare a audienției și opiniei publice, șef al Unității de cercetare române, analist principal la Institutul de Cercetare RFE/RL la München și apoi la Open Media Research Institute la Praga.
Este autor și coautor a numeroase cărți și a peste 250 de studii și articole în publicații străine și românești. Un parcurs de viață cu numeroase împliniri, dar, așa cum veți auzi din interviul omagial acordat postului nostru de radio, și de deziluzii. Am început interviul nostru cu o întrebare captatio benevolentiae despre felul în care se vede la împlinirea a 75 de ani...
Michael Shafir: „Aș spune că mă simt surprinzător de bine din punct de vedere al sănătății, mă simt în regulă din punct de vedere al lucrurilor pe care am apucat și sper să mai apuc să le fac, nu mă simt în regulă cînd mă uit în jur și văd că încep să-mi dispară prieteni, mulți de aceeași vîrstă cu mine.”
Radio Europa Liberă: Viața ți-ai început-o în România...
Michael Shafir: „M-am născut la București, dar aveam o bunică, care trăia la Timișoara și pe care o vizitam în vacanțe sau, înainte de a începe școala și cu alte prilejuri; atunci m-am îndrăgostit de Timișoara și de oamenii ei. Și Timișoara s-a schimbat, cum se schimbă toate lucrurile, dar cu ocazia ultimei vizite – am ținut o conferință acolo – am avut ocazia să constat că este, totuși, un oraș deosebit, un oraș care, poate, nu este destul de promovat pe cît ar trebui să fie, dar n-aș avea nici o ezitare, dacă ar fi să aleg între Timișoara și București, unde ar trebui să-mi depun ancora...”
Radio Europa Liberă: Privind retrospectiv, te-ai format în primii ani în România. Ce a însemnat asta pentru ce a urmat?
Michael Shafir: „Am avut norocul să plec la o vârstă tânără – aveam 17 ani și ceva – dar destul de înaintată ca să-mi dau seama că și în România există oameni buni și oameni mai puțin reușiți, așa cum aveam să constat că stau lucrurile și în Israel. De aceea niciodată nu am căzut pradă complexului de inferioritate al unora dintre românii din Israel, după cum nu am fost molipsit nici de complexul de superioritate față de alte nații.”
Radio Europa Liberă: Ce a determinat familia ta să ia decizia, dificilă în condițiile sfîrșitului anilor ’50, de a pleca în Israel?
Michael Shafir: „Tatăl meu nu vroia să plece deloc; că nu vroia să plece, în paranteză fie spus, ar fi fost foarte tragic pentru el, pentru că Securitatea sau Miliția economică, sau ce-o fi fost, l-a căutat la o jumătate de zi după ce am trecut granița. Iar eu vroiam să plec, nu din convingeri sioniste; habar n-aveam ce-i aia Sionism atunci, dar ca să scap de comunism. De altfel, familia a depus actele și pentru Israel, atunci era posibil după cum știi – în anul 1958 și a luat trei ani pînă cînd am reușit să plecăm – dar și pentru Australia, unde aveam niște rude. Pașaportul l-am primit – sau mai bine zis foaia de drum, că nu era pașaport – pentru Israel, cu fotografiile pe care le depusesem pentru plecarea în... Australia.
Am ajuns deci în Israel la o vârstă relativ fragedă, n-a fost ușor [și] nu cred că există cineva venind la vârsta aceea sau mai tîrziu căruia să-i fi fost ușor. A trebuit să trec printr-un întreg proces de socializare și adaptare, dar cînd mi-a fost cel mai greu, și au fost momente din acestea, m-am gândit la alternativa pe care am lăsat-o în urmă. Acea alternativă se numea un sistem comunist - și încă nu era așa de dur cum avea să devină. Deci, nu am regretat niciodată pasul făcut, ceea ce nu a însemnat că am fost întotdeauna mulțumit cu ce exista [acolo].”
Radio Europa Liberă: Astăzi pentru tineri este relativ greu să înțeleagă teremenul acesta generic de „comunism”. Ce a însemnat el pentru ai tăi, pentru familia ta, ca să determine un gest de respingere categorică?
Michael Shafir: „Pentru noi personal, comunismul însemna în primul rînd o viață dublă: ce aveai voie să spui afară și ce aveai voie să vorbești mai mult sau mai puțin în șoaptă, că nu se vorbea chiar în șoaptă, în casă, după ce te-ai asigurat că ai pus perna pe telefon și toate celelalte metode pe care le cunoaștem. Ei bine, eu unul - și știu că de multe ori n-am fost crezut, dar repet – mi-am promis la vîrsta de 14 ani că îmi dau pînă la 20 de ani ca să scap de acest regim și, dacă nu, am să mă sinucid.
Iată că nu a fost nevoie să mă sinucid, am plecat, și asta nu m-a făcut totuși să nu-mi dau seama că acest sistem avea și meritele și avantajele sale. Dar prețul la care ele erau obținute, era prea mare pentru oamenii din categoria din care făceam parte, adică „gânditor”...”
Radio Europa Liberă: Gânditor te-ai format și în Israel și într-o ambianță în care ai intrat într-o mișcare pledînd pentru pace...
Michael Shafir: „Anul era deja 1976, cred. După ce trăisem tot entuziasmul cu care am primit eu și întregul popor din Israel victoria din Războiul de șase zile am început să simt că ăsta nu mai era sionismul pe care îl vroiam. Cum pui lucrurile sau cum le formulezi cel mai bine nu știu și, din păcate, tocmai acum a plecat dintre noi un om care le formula extraordinar, Amos Oz, dar nu poți, pe de-o parte să-ți dorești democrație, iar pe de altă parte să trebuiască să ocupi un alt popor care nu te vrea. Și asta nu neapărat din vina ta. Dar ceea ce se creează în interiorul sistemului este, totuși, un fel de două categorii, dacă nu de cetățean, fiindcă palestinienii nu au cetățenie, atunci două categorii de locuitori.
Eu am făcut și două războaie acolo; nu m-am simțit bine ca un „cuceritor”, dar mai ales nu m-am simțit bine atunci cînd trebuia sau doream să vizitez locurile palestinienilor. Nu eram acasă și atunci singurul lucru care mi se părea normal – nu era, bineînțeles acceptarea dorințelor palestinienilor, fiindcă și ele erau și sînt ridicole – era să împarți acest pămînt; și să-l împarți în așa fel încît nimeni nu va putea fi satisfăcut, dar pe de altă parte nimeni să nu fie total oropsit.”
Radio Europa Liberă: L-ai amintit pe Amos Oz. În ce împrejurări l-ai cunoscut, ce îți amintești despre el?
Michael Shafir: „De fapt nu l-am cunoscut personal; făceam parte, cum am spus, din mișcarea „Pace acum”, iar Amos Oz era un stîlp al acestei mișcări. Era un om cu totul fermecător și nu cred că cineva îi putea rezista lui Amos Oz, cu farmecul lui, cu felul lui de-a spune cele mai grave lucruri cu un zîmbet pe buze și întotdeauna fără a-și pierde speranța că există, totuși, o soluție. Dacă m-a învățat ceva, Amos Oz m-a învățat, poate și cu ajutorul psihiatrului pe care l-am cunoscut după aceea, că dacă ești nemulțumit, în primul rând trebuie să cauți cauzele în tine, ca stat, ca om, și după aceea în alții. Să te întrebi ce fac eu – sau ce am făcut eu – ca să schimb aceste lucruri. Ele nu se schimbă de la sine!”
Radio Europa Liberă: Dacă pe Amos Oz nu l-ai cunoscut direct, ai cunoscut alte personalități printre profesorii tăi...
Michael Shafir: „Omul pe care l-am admirat cel mai mult, de la care am învățat cel mai mult a fost profesorul Zeev Sternhell. Astăzi are peste 80 de ani [Zeev Sternhell a încetat din viață în 2020, la vârsta de 85 de ani, n.red.]; era un profesor foarte tânăr atunci. Nu uita că eu am ajuns la științe politice după ce terminasem deja altă facultate.
Or, de la Sternhell am învățat enorm. Am avut și profesori excelenți de la care am învățat să nu fac ca ei; nume nu am să-ți dau. Dar poți să fii o somitate de nivel mondial în domeniul tău și să te comporți față de studenți, în viața publică, dacă ajungi acolo, cu foarte puțină demnitate...”
Radio Europa Liberă: Și ai revenit în Europa, să spunem...
Michael Shafir: „Au fost două „reveniri”. Prima, cea mai devreme, între 1965 și 1967, am fost în primul meu sejour, să-i spun așa, la Radio Europa Liberă, unde am ajuns datorită unei recomandări calde pe care o primisem din partea tatălui celui mai bun prieten al meu de atunci, și care fusese acuzat de spionaj; făcuse Canalul, dar spre deosebire de mulți alții de atunci, el chiar făcuse spionaj. A reușit să iasă în 1958, colabora cu Europa Liberă ca freelancer, Pan P. Vandoros. Când a ieșit, m-a recomandat pe mine când a auzit că e nevoie. Nu era pentru emisiunile de radio, era postul care cerceta audiența. Așa am făcut și eu cunoștință cu statisticile, cu cercetările sociologice ș.a.m.d.
În iunie 1967 mi-am dat demisia, pentru că am cerut să fiu lăsat să mă duc acasă să lupt. Mi s-a refuzat, atunci mi-am dat demisia, dar, bineînțeles, pînă am împachetat războiul se terminase deja. Iar apoi eram bombardat an de an din partea aceluiași departament cu oferte să vin în posturi din ce în ce mai mari. În 1985, cînd tocmai îmi dădusem seama că nu voi fi definitivat la Universitatea din Tel Aviv, ceea ce era o mare nedreptate în comparație cu alții, am primit din nou o asemenea ofertă, de data asta pentru un post foarte, foarte puternic și foarte, foarte bine indemnizat, trebuie să spun, pe care am acceptat-o.
Am revenit la Europa Liberă – sigur, în altă poziție – dar tot nu eram mulțumit cu ce făceam; în sensul că, [întrebarea] dacă țărăncile poloneze ascultă sau nu programul pentru țărani de la cinci la șase dimineața n-a constituit niciodată pasiunea vieții mele. Așa că atunci când, din întâmplare, s-a eliberat postul de șef al cercetării române am preferat să cobor ierarhic, dar să urc în ceea ce privește satisfacțiile și interesul personal. Așa te-am cunoscut pe tine atunci, îl cunoscusem înainte pe Vlad Georgescu, care insistase să vin la Europa Liberă, și așa am cunoscut cîțiva oameni de valoare și mulți despre care prefer să nu comentăm...”
Radio Europa Liberă: Ce amintiri ai, bune, din această perioadă petrecută la Europa Liberă?
Michael Shafir: „Bineînțeles - dar pe el îl cunoscusem înainte, când am revenit deja plecase dintre noi - Noël Bernard, care era un om deosebit; Vlad Georgescu, cu care mă împrietenisem puțin înainte de a veni la Europa Liberă – îl invitasem în Israel să țină cîteva conferințe la Universitatea din Tel Aviv.
Apoi „gașca”, ca să-i spun așa, era foarte mică. Nu neapărat din motive de diferențe politice. Ele aveau să survină mult mai târziu, după căderea comunismului. În felul acesta am evitat să spun că nu mă simțeam bine întotdeauna între oameni care, spre deosebire de cei pe care îi cunoscusem între 1965 și 1967, nu știau cum să ajungă mai repede la ora cinci, ca să poată să plece de la lucru. Asta n-am înțeles-o niciodată.
Or, nu m-am simțit bine – cunoști categoria, nu era foarte largă, dar era, între ghilimele, foarte „nedistinsă” – nu m-am simțit bine între mitomani. Erau cîțiva care deveneau consilieri personali ai lui Ronald Regan sau consilieri pentru instituția de contraspionaj german ș.a.m.d. Era greu să le reziști pentru că poveștile lor durau și foarte mult. Iar după 1989 a devenit clar: nu urmăream același lucru pentru viitorul României.
Eu îmi doream, într-adevăr, o Românie democratică în sensul occidental al cuvântului. Și cred că primul șoc l-am avut atunci cînd a fost executat Ceaușescu. Pe de-o, parte unii s-au bucurat și s-au pupat, iar pe de altă parte, eu am înțeles că drumul e foarte lung dacă s-a făcut un asemenea proces...”
Radio Europa Liberă: Privind din nou în urmă și a propos de o Românie democratică, te-ai întors de data asta nu în Europa, nu în Israel, ci în România, de unde plecaseși de atîtea decenii. Ai regretat vreodată, cum vezi astăzi România și ce ai realizat încercînd să democratizezi lucrurile ca profesor la Cluj?
Michael Shafir: „Victor, eu am știut la ce mă întorc. Nu mi-am făcut nici un moment iluzii, dar vezi ăsta este exact motivul. Ai spus ca profesor... Da, profesor [fiind] mi-am spus că dacă din cinci sute de studenți reușesc pe cinci să-i pun pe calea care mie mi se părea că creează oameni de care România are nevoie, mi-am îndeplinit misiunea. Și tocmai de aceea e greu să-i iert pe cei care mi-au pus piedică. Pe aceia nu-i voi ierta niciodată. Ăsta a fost și momentul cînd am regretat că m-am întors în România. După cum știi, pensionarea mea nu era neapărat impusă din punct de vedere legal, dar din nou m-am lovit de ce m-am lovit în Israel: eram prea popular.
Dacă regret astăzi? Nu! Nu, pentru că dacă nu reveneam nu aveam ocazia să trec din nou prin satisfacțiile pe care mi le-a oferit catedra atât timp cât ea a existat. Trec prin ele și astăzi, pentru că sînt profesor asociat la alte universități, dar, desigur, nu e același lucru. Știm foarte bine de la De Gaulle, cimitirele sînt pline cu oameni care sînt de „neînlocuit” și nici în cazul meu lucrurile nu stau altfel...”
Radio Europa Liberă: Cei cinci urmași ai tăi există?
Michael Shafir: „Da, există. Și mult mai mulți de cinci. Aș spune că există cincizeci! Or asta este o satisfacție extraordinară, ca atunci când erau studenți; unii și-au făcut chiar doctoratul cu mine. Ca și atunci când erau studenți, mă văd cu ei, putem sta la o, între ghilimele, „bîrfă”, dar ea nu durează foarte mult. Pentru că imediat lucrurile o iau pe panta unor discuții serioase și plăcute. Și pot să-ți spun, așa cum scrie în Talmud, n-am învățat de la nimeni mai mult decît de la elevii mei.”
Facebook Forum