Béla Puczi, eroul nimănui: „Nu vă temeți, frați maghiari, țiganii sunt solidari!”

Tulburările au izbucnit pe 15 martie când se sărbătorea „Ziua maghiarilor de Pretutindeni". S-au semnalat vandalizări ale statuii lui Avram Iancu din Tg. Mureș și ale lui Nicolae Bălcescu din Sovata. Maghiarii fluturau steaguri ungurești ceea ce a fost perceput ca un un sacrilegiu pe fondul propagandei naționalist-comuniste. În plus, pe 16 martie, la farmacia nr.28 din Tg. Mureș românilor li s-a interzis accesul ceea ce a generat un protest. Orașul era deja marcat încă din ianuarie de o disputa etnica după ce comunitatea maghiara a revendicat liceul „Bolyai Farkas” cu limba de predare maghiară”. Tensiunile au luat amploare atunci când conducerea maghiară a liceului local a interzis accesul elevilor români, în tentativa de a grăbi instituirea maghiarei drept limbă de predare.

Istoria celor trei zile și a fundalului care le-a generat, le puteți afla din probabil cel mai bun și cel mai amplu film realizat până acum pe tema conflictului. Cele șase părți ale documentarului, subtitrate în română, le puteți vedea aici: 1, 2, 3, 4, 5, 6.

Când se vorbește de „Martie negru”, titulatura consacrată a violențelor din primăvara lui 1990, presa și literatura de specialitate fac referire, de regulă, la două comunități: cea română și cea maghiară. Puțină lume știe, însă, că a existat un moment cheie al confruntărilor, când, pe 20 martie, în toiul măcelului, în centrul orașului a apărut un grup de romi care s-a alăturat maghiarilor, echilibrând raportul de forțe. Sloganul scandat de romi în emoționantul moment a intrat deja în folclorul urban local: „Nu vă temeți, frați maghiari, țiganii sunt solidari!”

Textul de mai jos redă povestea dramatică a unuia dintre liderii acelui grup de romi: Béla Puczi. După câteva zile de la conflict, Béla Puczi este aruncat în închisoare, anchetat și bătut. Când iese continuă să fie amenințat, așa că decide să plece din țară. Ajunge, cu peripeții și suferințe, până la Paris, după umilințe trăite și la Budapesta. Restul, vă lăsăm să aflați din ineditul text publicat, în 2019, de scriitorul Krisztián Nyáry, director creativ la una dintre cele mai importante edituri ale Ungariei. Îi mulțumim pentru permisiunea de a publica versiunea română a textului.

„Pe 20 martie 1990, opt autobuze și mai multe camioane au sosit în piața centrală din Târgu Mureș. Aduceau țărani români înarmați cu securi, târnăcoape și furci. În piață, maghiari cătrăniți, neînarmați, demonstrau pentru că în ziua precedentă țărani români au atacat sediul UDMR și au bătut cu brutalitate mai mulți maghiari, printre ei, și pe scriitorul Sütő András.

Atacatorii, destul de trotilați, fuseseră incitați de organizația extremistă Vatra Românească și, fără îndoială, de serviciile secrete românești. Au răspândit printre ei și zvonul că la Târgu Mureș maghiarii omoară copii români. În acea seară se pregăteau din nou să facă ordine printre demonstranții adunați în piață. Au rupt firavul cordon de polițiști care despărțea cele două mulțimi și s-au năpustit asupra maghiarilor. O parte a celor atacați au încercat să fugă. Alții au încercat să respingă atacul cu bucăți de lemn desprinse din băncile aflate pe aleea din piață. Este momentul în care în piață intră, în viteză, un camion. Șoferul intră cu bună știință în mulțime și lovește mortal un bărbat maghiar. Se stârnește panica. Femeile și copiii se refugiază în clădirea primăriei, în timp ce bărbații încearcă să se apere în fața atacatorilor, aflați în număr mai mare.

La puțin timp după aceea, în piață sosește un nou grup. Bărbați unul și unul, cu ciomege în mână. Nici românii, nici maghiarii nu știau cine ar putea fi și ce căutau acolo. Atunci a răsunat din gurile lor sloganul devenit celebru: „Nu vă temeți, frați maghiari, țiganii sunt solidari!” Cu ajutorul noilor sosiți, maghiarii au reușit să respingă gloata dezlănțuită. Unul dintre liderii romilor, Bélá Puczi, a ajuns, mai târziu, la închisoare, dar pentru că persecuțiile au continuat și după eliberarea sa, a decis să emigreze în Ungaria. N-a fost cu prea mult noroc: degeaba avea documente care-i dovedeau faptele eroice, autoritățile nu l-au recunoscut ca maghiar, ci doar ca țigan român, așa că ani de zile n-a primit azil politic. A trăit într-o tabără de refugiați și în diverse locuințe de ocazie. A lucrat în mai multe locuri, dar, în cele din urmă, traiul greu i-a distrus și sănătatea. A murit, lipsit de un adăpost, la Budapesta.

Béla Puczi s-a născut în 1948, la Dumbrăvioara, așezare aflată la 15 km de Târgu Mureș, într-o familie de țigani. „Toți țiganii din sat vorbeau maghiara”, povestea el mai târziu. „Și românii, și țiganii români ne spuneau țigani maghiari sau apatrizi, adică bozgori. Degeaba eram eu țigan, și mie tot bozgor îmi ziceau.”

Mama lui Puczi a fost zilieră, își câștiga existența din munci agricole. Și-a crescut copiii singură. Toată agoniseala a cheltuit-o pe educația băiatului ei. „Întreaga familie era mândră de mine că învăț”, își amintea Puczi. „Eu și cu un alt copil am fost primii țigani muncitori calificați din sat.” După terminarea școlii, a lucrat ca muncitor de întreținere la mașini agricole și ca șofer. A întemeiat de tânăr o familie și a avut patru copii. Ca să iasă din sărăcie, Béla Puczi a plecat să lucreze în Libia, muncind la o companie petrolieră. Era mândru că din banii strânși acolo a putut să cumpere un apartament cu trei camere, la bloc, pentru familia sa.

Revoluția din 1989 l-a prins taman la București. A sărbătorit și el, cu entuziasm, împreună cu mulțimea adunată pe străzi, libertatea obținută. Nu mult după aceea, euforia s-a stins în toată țara. Guvernul nu a putut face față șomajului tot mai ridicat, iar politicienii au încercat să distragă atenția de la neputința lor prin provocarea tensiunilor etnice. Asmuțirea împotriva maghiarilor era la ordinea zilei și în rândul populației mixte din Târgu Mureș. Pe 15 martie 1990, maghiarii au putut sărbători, pentru prima oară după mulți ani, liberi. Extremiștii români au spus că a fost o provocare.

Unii au scris apoi, într-o maghiară pocită, un text anti-românesc pe statuia lui Avram Iancu din oraș, pentru a putea da apoi vina profanării pe maghiari. În mai multe localități, sărbătoarea a fost perturbată de oamenii Vetrei Românești, iar la Târgu Mureș, pentru un text scris în maghiară la intrarea într-o farmacie, extremiști furioși au pătruns în locuințele oamenilor și au făcut ravagii. Ca maghiar, și Béla Puczi a participat la sărbătoarea umbrită de extremiști și la demonstrațiile de protest din zilele care au urmat.

Iadul se dezlănțuie pe 19 martie. Țărani români, incitați și înarmați cu bâte și topoare, au asediat clădirea în care se afla sediul UDMR din Târgu Mureș. Au fost aduși în oraș cu autobuze, pe drum dându-li-se, cu generozitate, de băut. Șaptezeci de oameni au rămași blocați în sediul Uniunii. Printre ei, și scriitorul Sütő András. Degeaba au sunat la poliție, ajutoarele au întârziat multă vreme să vină. În cele din urmă a apărut un grup format din soldați și polițiști, al căror șef a garantat evacuarea fără incidente a maghiarilor blocați în sediul UDMR. Când cele 70 de persoane au început să părăsească clădirea, mulțimea s-a năpustit asupra lor. Soldații și polițiștii au privit pasivi cum atacatorii au lovit cu brutalitate oameni neînarmați. Sunt momentele în care Sütő András își pierde un ochi. A doua zi, printre maghiarii târgumureșeni s-a răspândit știrea alarmantă că scriitorul a fost bătut cu brutalitate. Revoltați, decid să iasă în centrul orașului pentru a-și spune păsul.

Béla Puczi și prietenii săi au stat de veghe în Sângeorgiu de Mureș, un sat lipit de Târgu Mureș. Acolo a primit și vestea că țăranii turmentați care au atacat sediul UDMR l-au rănit cu securea pe fiul său de 16 ani. Pentru a opri continuarea pogromului, grupul lui Puczi controla mijloacele de transport care tranzitau satul.

„S-au adunat cam o mie de oameni în centrul Sângeorgiului și am baricadat strada cu grape și tractoare”, povestea el. Când au aflat că autobuzele care îi transportau pe atacatori au ajuns, totuși, pe un alt traseu, în oraș, au pornit și ei spre centrul Târgu Mureșului. Un martor ocular povestește într-o postare de pe blogul său, ce s-a întâmplat mai departe:

„Eram încă acolo când au sosit țiganii din Târgu Mureș. Deși sunt 29 de ani de atunci, și acum mă inundă un sentiment unic când îmi amintesc cum strigau țiganii sloganul acela spre noi. Și acum, când scriu, îmi dau lacrimile: „Nu vă temeți frați maghiari, țiganii sunt solidari!”. În opinia mea, ei ne-au salvat atunci. Dacă nu erau ei am fi fost pur și simplu linșați cu toții.”

Tot grație intervenției romilor a fost alungată din oraș, în zori, mulțimea înarmată. În timpul incidentelor au fost foarte mulți răniți și au murit cinci persoane: trei maghiari și doi români.

În zorii zilei de 28 martie 1990, la ușa lui Puczi sună cineva. Poliția! L-au dus, împreună cu alți cinci colegi, la o „anchetă de rutină”. Au fost anchetați o săptămână. „Au apelat la toate metodele. Nu ne-au lăsat nici să dormim. Au urlat toată noaptea la noi că suntem niște criminali. În cele șapte zile n-am văzut altceva decât bătaie și anchetă.” În a șaptea zi, Puczi și colegii săi au fost transferați la penitenciarul din Târgu Mureș, unde au stat, în arest preventiv, nouă luni. UDMR le-a asigurat avocat, dar cheltuieli au trebuit să le suporte singuri.

„Cât am stat la închisoare, soția mea a vândut televizorul și magnetofonul pentru a putea plăti avocatul și pachetul de sâmbătă”, își amintea Puczi mai târziu. După ce, la presiunea criticilor internaționale, a fost eliberat din arestul preventiv, a continuat să primească amenințări de la anonimi, care îi spuneau că e vândut ungurilor. În cele din urmă, după un proces îndelungat, a fost condamnat la mai bine de un an și jumătate de închisoare, plus o amendă de 600 000 lei pentru huliganism și „daune aduse proprietății de stat”.

Acesta a fost momentul în care Puczi decide să fugă din România și să ceară azil politic în Ungaria. A ajuns la Budapesta cu un mic bagaj de mână și, în buzunar, cu articolul de ziar care spunea povestea lui și o scrisoarea de recomandare a preotului reformat din Sângeorgiu de Mureș adresată autorităților maghiare.

Spera să fie ajutat până își va găsi ceva de lucru. Biroul care se ocupa de refugiați la Budapesta nu l-a acceptat nici ca erou, nici ca maghiar: „Și atunci, mă întreabă ea: sunt maghiar sau de altă naționalitate? V-am spus că sunt maghiar, evident. V-am arătat și buletinul, scrie în el: maghiar. Nu vedeți, doamnă, am scris totul în maghiară, vorbesc maghiara, bineînțeles că sunt maghiar. La care ea: eu așa știu că sunteți de altă naționalitate. Și m-a poftit să ies din birou, să aștept afară și apoi a strigat după mine: dumneata de ce ai mai venit aici, din ăștia ca dumneata avem destui și aici?! Asta m-a atins profund, adică ce caut eu în Ungaria ca țigan.”

Puczi a așteptat luni de zile în tabăra de refugiați din Bicske, oraș situat la vreo 35 km de Budapesta, ca să i se rezolve cererea de azil. Degeaba. Mai târziu, l-au lăsat să își găsească o chirie și ceva de lucru la căile ferate. La începutul anului 1992, l-au chemat iar și i-au spus așa: pentru că nu își poate motiva suficient cererea, în 15 zile va trebui să părăsească Ungaria. A făcut rost de noi documente și noi certificate de la UDMR, grație cărora procedura a reînceput, dar autoritățile au continuat să îl refuze.

Temându-se că va fi din nou poftit să părăsească Ungaria, Puczi a plecat în Franța, unde a făcut lucrat ca zilier, prin gări și a trăit retras în coloniile de rulote din împrejurimile Parisului. În urmai unui control de rutină, a fost arestat și expulzat din țară. Revenit în Ungaria, a început să se ascundă din nou. A aflat apoi, cu totul întâmplător, că cererea sa de azil fusese aprobată deja de un an.

De aici încolo ar fi putut trăi liber, dar frământările ultimilor ani și-au pus amprenta.

„Din cinci colegi, doi au murit. (...) Nu există vorbă frumoasă pe lumea asta care să îmi poată alina durerea acumulată pentru cei zece ani pierduți din viață”, spunea cu tristețe, într-un interviu pe care i l-a luat Gábor Bernáth. Deși a mai lucrat, era chinuit de tot mai multe boli, dărâmat fizic și sufletește. În anii care au urmat imediat după cumpăna dintre milenii, a trăit în preajma Gării de Vest (Nyugati) din Budapesta. Fără adăpost. A murit în mizerie, secat de suferințe, în 2009, la Budapesta.

După un deceniu, cei care organizează Ziua Mândriei Rome s-au gândit să pună o placă comemorativă dedicată lui Puczi, undeva pe zidul Gării de Vest, acolo unde și-a trăit ultimii ani de viață. MÁV, echivalentul CFR-ul în Ungaria, a respins inițial cererea spunând că plăci comemorative pot fi puse pe clădirile instituției numai în cazul foștilor angajați. După câteva luni, a venit, totuși, și răspunsul pozitiv, așa că din decembrie 2018, o placă comemorativă evocă acolo memoria curajosului țigan maghiar Puczi Béla.”

Traducere: Mariu Cosmeanu

Textul în limba maghiară AICI.

Surse:

Bernáth Gábor – Puczi Béla: Marosvásárhely, 1990: három napig magyar: egy roma a barikád magyar oldaláról. Roma Sajtóköpont, Budapest, 2000.

K.B.: „Ne féljetek magyarok, megjöttek a cigányok!", Heti Válasz

Vajda András: „Akkor is magyar cigány vagyok!” - Kísérlet egy roma identitásért folyó harcának elemzésére. Művelődés - közművelődési folyóirat, Kolozsvár, 2017.

Puczi Béla beszél: https://www.youtube.com/watch?v=KXnX44bIKY8