Nu multă lume își mai aduce aminte astăzi, dar în 1973, patruzeci și una de pânze franceze impresioniste și post-impresioniste erau împrumutate de către muzeul Ermitaj din Leningrad Galeriei Naționale de Artă din Washington, D.C. Chiar și așa, cu două excepții notabile, toate aparținuseră la origine fie lui Serghei Șciukin (1854–1936), fie lui Ivan Morozov (1871–1921), doi din cei mai mari colecționari de artă progresiști moscoviți. Cele două „abateri de la regulă”, cu proprietari diferiți, erau, pe rând, Fernand Léger (Composition) și Camille Pissarro (Le Boulevard Montmartre).
Feodor Șaliapin (1873–1938), unul din cei mai faimoși cântăreți de operă din prima jumătate a veacului trecut, scria extrem de admirativ în memoriile sale (Man and Mask. Forty Years in the Life of a Singer, London, 1932) despre comercianții de artă din Rusia pre-revoluționară, dar mai ales despre atmosfera cosmopolită și de profundă efervescență culturală din epocă: „[Comerciantul rus] acumulează treptat câteva ruble și devine «capitalist». Apoi se consacră drept negustor al înaltei societăți. Dar stai puțin... Iată, fiul său cel mai mare cumpără primul Picasso și primul Gauguin, și aduce primul Matisse la Moscova...” (p. 176)
La trecerea dintre secole, XIX spre XX, Șciukinii și Morozovii erau deja acceptați ca parte integrantă a influentelor familii de negustori moscoviți. Averea extraordinară a acestor familii era sursă de mândrie, putere, independență și securitate. Când un aghiotant a aranjat pentru Marele Duce Serghei Alexandrovici al Rusiei (1857–1905), fiul Țarului Alexandru al II-lea (1818–1881) și guvernatorul general din epocă al Moscovei, să inspecteze palatul filantropului multi-milionar Savva Morozov, doar majordomul s-a aflat acolo să-l întâmpine. Proprietarul plecase, de vreme ce, după cum subliniase, alteța sa nu găsise de cuviință să-i aducă gazdei omagiile cuvenite, ci doar să examineze incinta (vezi Vladimir Nemirovich-Danchenko, My Life in the Russian Theatre, Boston, 1936).
Un distins reprezentant al clasei comerciale moscovite a fost Serghei Ivanovici Șciukin, născut în iulie 1854, a cărui glorie s-a clădit pe crearea timpurie a celei mai mari și rafinate colecții de artă din lume—publică sau privată—de picturi moderniste franceze. Șciukinii începuseră să facă negoț în Moscova în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, însă abia tatăl lui Serghei, Ivan, a reușit să pună afacerea de familie pe baze solide. Era un businessman alert, briliant și respectat. Stilul de viață și gusturile estetice îi erau însă simple. Același om iscusit în afaceri era un bisericos căruia îi plăcea vinul roșu, lucrul la care era cu adevărat expert. Șampania o disprețuia profund. Obișnuia să părăsească reprezentațiile teatrale înainte de finalul spectacolului și nici măcar opera italiană, pe care o iubea, nu-l putea face să nu moțăie un pic în loja sa de la Teatrul Bolșoi. Dar s-a mândrit cu copiii lui, în număr de unsprezece. Ca om care a reușit prin propriile forțe, recunoștea importanța educației și a făcut tot posibilul ca urmașii lui să studieze.
Despre Serghei Șciukin a apărut luna trecută o excelentă carte la Yale University Press, scrisă de experta în artă Natalia Semenova și de nepotul personajului nostru, André-Marc Delocque-Fourcaud: The Collector: The Story of Sergei Shchukin and His Lost Masterpieces (Yale UP, 2018). Sper să mai am ocazia să discut această carte în detaliu, una despre care experta în cultură și literatură rusă Rosamund Bartlett spunea că este admirabilă și „primul studiu adus la zi, în limba engleză, care ne face în sfârșit să înțelegem importanța fundamentală a lui Serghei Șciukin ca mare colecționar de artă, nu doar în debutul carierei lui Henri Matisse, ci și în ascensiunea meteorică a avangardei moscovite din ajunul anului 1917.”
Spre deosebire de frații săi care fuseseră trimiși la școală în Finlanda și la Sankt Petersburg, Serghei a fost mai întâi educat în casă (poate și din pricina fragilității lui fizice). Apoi, în primăvara anului 1873, pe când avea aproape nouăsprezece ani, a fost dus de către tatăl său în Germania, lângă Münster, pentru a-și trata un defect de vorbire. Tratamentul a avut succes, dar doar până la un punct. Șciukin a rămas bâlbâit până la sfârșitul vieții.
La începutul anului academic 1873, tânărul moscovit a fost admis la Academia de Comerț din Gera, Turingia. Se spune că a studiat mai apoi și în Franța, numai că locul, perioada și natura pregătirii rămân necunoscute. Însă vorbea franceză atât de bine încât nimeni nu se îndoia de educația sa occidentală. În 1874 a devenit partener al tatălui său în afacerea cu textile a familiei și a început să frecventeze marele târg de la Nijni Novgorod (fostul Makariev), un bâlci comercial cu adevărat pitoresc și aglomerat, jumătate rus, jumătate oriental. Chiar și așa, adevărata foame de colecționar o va căpăta spre finalul secolului, la Paris.
În 1987, în capitala franceză, s-a produs momentul declanșator, odată cu achiziționarea de către Serghei a Liliacului în soare pictat de Claude Monet. A fost primul Monet adus vreodată în Rusia. La acest moment, averea îi permitea deja lui Șciukin să cumpere cele mai prețioase pânze de impresioniști și post-impresioniști francezi, la scară și la o viteză amețitoare. Dar e vorba de mai mult decât atât: Șciukin a fost printre primii, chiar foarte puținii, care au recunoscut importanța, frumusețea și sofisticarea lucrărilor avangardei franceze. Într-un fel, Serghei se plasa la o distanță astronomică față de colecționarii de artă consacrați din Occident, ori de birocrația de la Luvru. Renoir fusese probabil acceptat în Europa de Vest, deși cu multe aprehensiuni, dar nu Gauguin, Cézanne, van Gogh. Într-adevăr, până și în Londra anului 1912, să ne amintim, Virginia Woolf se simțise obligată să-l compătimească pe soțul ei, Leonard, pe atunci directorul celei de-a Doua Expoziții Post-Impresioniste de la Galeriile Grafton, care „avea de-a face cu indignații iubitori de artă ce pufneau în râs sau se aprindeau furios în fața operelor lui Picasso și Matisse” (Quentin Bell, Virginia Woolf. A Biography).
Morala acestei povești este că Serghei Șciukin a admirat și recunoscut importanța lucrărilor experimentale ridiculizate de alții. Voi mai vorbi pe acest subiect. Cert este că nu puțini i-au legat pasiunea pentru Monet, Degas, Renoir, Gauguin, Cézanne, Van Gogh și ulterior Matisse, de familiaritatea pe care o avea cu icoanele rusești. Într-adevăr, pentru artiștii francezi, mai ales, tratamentul culorii și redarea luminii aveau o mare semnificație. În icoane, de asemenea, regatul luminii și puterea culorii erau structuri dominante. Știm, de altfel, pur întâmplător, că Matisse, pe care Șciukin îl invitase la Moscova în toamna anului 1911, a fost pe loc fascinat de stilul icoanelor ruse din Novgorod și Moscova, de idealizarea aceasta estetică a unei experiențe primitive...
