Sfinți și Legionari – o dispută între Biserica Ortodoxă & Institutul pentru Studierea Holocaustului. Anulează trecutul legionar dreptul unor preoți de a fi canonizați? 

„Purificarea naţiilor de elementul semit prinde rădăcini tot mai întinse. Nu numai din Polonia – cea mai năpăstuită de acest element – ci şi din celelalte ţări, ca Anglia, Franţa, Belgia, Olanda, pornesc vapoarele încărcate cu jidovi în toate direcţiile globului. Dreptatea şi viitorul neamului românesc cere ca problema jidovească să fie resolvită radical şi în România, – alt fel trăim mai departe într’o tară care nu este a noastră.”

Fragmentul de mai sus a fost publicat în numărul 39 al ziarului Telegraful – oficiosul Mitropoliei Ardealului, din 22 septembrie 1940.

Rândurile aparțin responsabilului ziarului, pr. dr. Dumitru Stăniloae.

Trei paragrafe mai jos, preotul Stăniloae arată așa-numita „realitate a cifrelor”:

„Numărătoare mai recentă arată, că în capitala moldoveană, Iaşi, sânt 63.868 români, şi (numai?) 34.662 jidovi; biserici ortodoxe sânt 41, sinagogele însă se ridică la cifra de 109... fiindcă ele sânt mai uşor de numărat, decât credincioşii lor.”

Ziarul Telegraful din anii 1940-1941 abundă de articole despre evreii români, denumiți „jidovi” și despre ce ar trebui „să facă” statul pentru a scăpa de ei.

Explicația autorilor: „pentru că sunt o plagă care a cuprins România”.

Rubrica în care apar aceste informații a fost îngrijită, în toată perioada, de Dumitru Stăniloae.

Preotul Stăniloae este unul dintre cei 16 clerici pentru care Biserica Ortodoxă Română a început canonizarea. Teolog, profesor universitar, specialist în dogmatică, traducător, scriitor și ziarist român – Stăniloae este considerat una dintre autoritățile proeminente ale teologiei ortodoxe și cel mai mare teolog român din secolul al XX-lea.

Printre cei pe care Biserica Ortodoxă Română i-ar vrea canonizați se mai regăsesc Paisie Olaru, Ilie Cleopa, dar și Arsenia Boca – cel în jurul căruia a apărut în ultimii ani o amplă mișcare de pelerinaj.

Dumitru Stăniloae apare însă și pe o lista de trei clerici publicată de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, care dezvăluie promotorii și susținătorii Mișcării Legionare.

Institutul pentru Studierea Holocaustului din România poartă numele lui Elie Wiesel (1928-2016), un evreu-american de origine română, supraviețuitor al Holocaustului – scriitor, profesor, filozof, ziarist, eseist și un activist în drepturile omului. Dintre cele 57 de cărți pe care le-a scris Elie Wiesel, cea mai cunoscută este „Noaptea”. Scopul publicisticii lui Wiesel este scoaterea la lumină a crimelor și abuzurilor la care au fost supuși evreii în perioada apropierii sau a alianței României cu Germania lui Hitler.

Controversele din jurul preoților Felea și Lăcătușu

„Gazeta basarabeană Raza aduce știrea prea îmbucurătoare despre ultimul convoi al jidovilor din Chișinău, care au luat drumul spre pusta Rusiei, și astfel ora­șul a scăpat de lepra jidovească. După in­formațiile numitei gazete, plecarea ji­da­nilor a mers în aceeași cadență și în res­tul orașelor basarabene. Așa să și fie – în Basarabia și în toate provinciile țării“.

(Dumitru Stăniloae, Telegraful Român, oficiosul Mi­tro­po­liei Ardealului, 16 noiembrie 1941)

Un al doilea preot propus spre canonizare care este contestat de Institutul „Elie Wiesel” este preotul Ilarion Felea. Și el are un trecut legionar dovedit.

Preotul Felea a murit în închisoarea Aiud, la data de 18 septembrie 1961, la 58 de ani. Ispăsișe trei din cei 20 de ani de detenție la care fusese condamnat, nu pentru infracțiuni cu victime evrei, ci pentru că s-a opus comunismului.

Instititul „Elie Wiesel” susține că preotul Ilarion Felea a fondat primul cuib legionar din Arad, în 1940 – Sfântul Ioan Gură de Aur. Acolo, se studia doctrina legionară şi se făcea propagandă acestei organizaţii.

Îți mai recomandăm

Arsenie Boca, canonizat alături de alți 15 sfinți români, martiri ai gulagului comunist

Un articol septembrie 2023 al oficiosului Bisericii Ortodoxe Române, Basilica, susține însă că Ilarion Felea „a intrat în organizaţia legionară, în urma presiunilor celor care deţineau puterea politică în toamna anului 1940”.

El însuși ar fi explicat, în 1949, că a intrat în Mișcarea Legionară „la stăruinţa unor prieteni şi mai ales cu intenţia de a mă folosi de prestigiul meu spre a opri greşelile pe care le făceau atunci legionarii”.

Cu alte cuvinte, Ilarion Felea dădea de înțeles, retrospectiv, că dorea să curme abuzurile și ura când a intrat în cuibul legionar (centre de activități, instrucție și propagandă care se adresau mai ales tinerilor după modelul organizațiilor fasciste pentru tineret din Germania nazistă și Italia fascistă), nu să le alimenteze.

Aceeași publicație a Patriarhiei Române reda în 2003 mărturisirea lui că s-a despărțit de Mișcarea Legionară chiar în perioada în care aceasta activa și era la putere pentru că, spunea Ilarion Felea, „actul care m-a despărţit total şi definitiv de mişcarea legionară [sunt] violenţele şi omorurile pe care le-au făcut legionarii, pe care un preot nu le poate aproba, m-au dezgustat”.

Îți mai recomandăm

Leonard Zăicescu, ultimul supraviețuitor al Pogromului de la Iași din 1941: „Mureau oameni acolo și te așezai pe ei”

Spre deosebire de acceptarea unei colaborări cel puțin inițiale cu legionarii, la începutul anilor 50, Ilarion Felea refuza orice legătură cu comuniștii. Ceea ce mulți istorici spun că numeroși foști legionari au făcut, adică au devenit colaboratori ai regimului comunist, inclusiv ca să își ascundă trecutul fascist.

Comuniștii îl acuzau pe Ilarion Felea că are în continuare influență printre preoții din zona Ardealului, chiar și după ce fusese închis și condamnat la un an de închisoare.

A refuzat să participe la reeducare, adică să treacă de partea bătăușilor și anchetatorilor din închisori. Așa că a fost rejudecat și condamnat la 20 de ani de temnință grea, inițial la Gherla, apoi la Aiud unde, de altfel, a și murit în 1961.

Ilie Lacătușu este al treilea prelat acuzat de activitate legionară.

Institutul „Elie Wiesel” spune că el ar fi desfăşurat activitate legionară în calitate de şef de cuib şi, ulterior, de sector legionar și a luat parte la rebeliunea legionară din ianuarie 1941 în calitate de lider al unui grup insurecţional. Acuzația este gravă pentru că rebeliunea, înfrântă, s-a soldat cu uciderea a sute de evrei.

În ianuarie 1941, liderul legionar Horia Sima a încercat să înlăture guvernul generalului Ion Antonescu și să preia conducerea exclusivă a țării și a Armatei, adică să dea o lovitură de stat. Gen. Antonescu a reușit să învingă în trei zile rebeliunea legionară, după ce l-a convins pe Hitler să nu intervină în favoarea legionarilor pentru că el, Ion Antonescu este cel care poate asigura ordinea în România. Era adică singurul aspect de care Germania era direct interesată: stabilitate și ordine în România pentru exporturi în condiții optime a resurselor de petrol și de cereale ale țării.

Or, în contextul acestei lupte pentru putere, care s-a purtat inclusiv pe străzi și cu multe victime omenești, legionarul Ilie Lăcătușu, susține Institutul Elie Wiesel, ar fi alcătuit liste cu adversari ai Mişcării Legionare care urmau să fie împuşcaţi după ce această grupare fascistă ar fi preluat în totalitate puterea.

Chiar dacă acele execuții nu au mai avut loc pentru că legionarii au pierdut partida, faptul de a întocmi liste negre este condamnabil, iar cel care le-a alcătuit nu ar putea deveni sfânt.

Ulterior, între 1942 şi 1943, Ilie Lăcătușu a fost misionar al Bisericii Ortodoxe Române în Transnistria, o regiune aflată sub controlul statului român unde au fost transportați din Moldova de Nord și Bucovina și apoi exterminaţi zeci de mii de evrei români în anii 1941-1943. Aceea a fost cea mai intensă etapă a Holocaustului românesc.

Ilie Lăcătușu a fost și el arestat și condamnat de mai multe ori de regimul comunist pentru acțiunile sale de opoziție față de dictatura atee care a dominat România între 1945 și 1989. În final, a reprimit o parohie unde a slujit din 1964 până la moartea sa, în 1978.

Scurt istoric al Mișcării Legionare

Mișcarea Legionară fost o organizație naționalist-fascistă în România interbelică devenită partid politic. Avea un caracter mistic-religios, anticomunist,^, antisemit, anticapitalism și antimasonic, organizată, finanțată și dirijată cu sprijinul organizației naziste paramilitare SS.

Fondatorul mișcării în România a fost Corneliu Zelea Codreanu, supranumit „Căpitanul”.

În iunie 1930, din motive electorale, Codreanu creează „Garda de Fier”, o organizație care lupta „împotriva expansiunii comunismului”, care urma să fie un fel de partid-umbrelă pentru racolarea altor partide în scopul participării la alegeri.

În apropierea alegerilor din 1933, Codreanu întemeiază partidul „Totul pentru Țară”. Mișcarea este scoasă în afara legii de premierul I.G. Duca. Membrii Gărzii ripostează la 29 decembrie 1933 prin asasinarea premierului Duca în gara din Sinaia.

În martie 1938, Nicolae Iorga îl acuză pe liderul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, de ultragiu față de un ministru. Codreanu e arestat și condamnat. În noiembrie 1930, e asasinat de alți 13 legionari, de către jandarmii care îi transportau la închisoarea Jilava. A doua zi presa anunță că cei 13 legionari și Codreanu au fost împușcați în urma unei tentative de evadare.

Conducerea mișcării este preluată de Horia Sima, care continuă seria de asasinate politice.

Asasinatele politice ale Mișcării Legionare:

• Ion Gheorghe Duca, prim-ministru - 29 decembrie 1933;
• Mihai Stelescu, legionar, opozant al lui Zelea Codreanu - 16 iulie 1936;
• Armand Călinescu, prim-ministru - 21 septembrie 1939;
• Nicolae Iorga, istoric, fost prim-ministru - 27 noiembrie 1940;
• Virgil Madgearu, economist și politician de stânga - 27 noiembrie 1940;
• Gen. Gh. Argeșanu, militari, fost prim-ministru - 27 noiembrie 1940;
• Mihail Moruzov, șeful serviciilor secrete - 27 noiembrie 1940.

În septembrie 1940, regele Carol al II-lea îl cheamă la guvernare pe generalul Ion Antonescu, susținut de Horia Sima, cu condiția să facă un guvern de uniune națională. Sima încheie cu Antonescu o alianță pentru constituirea unui guvern legionar și a unui „Stat Național-Legionar”.

Partidele politice istorice (liberalii, țărăniștii, social democrații) refuză să participe oficial la guvernare alături de legionari.

În ianuarie 1941, Horia Sima și legionarii organizează o lovitură de stat împotriva lui Antonescu și a Armatei Române. Antonescu învinge rebeliunea legionară în trei zile. Tot atunci, legionarii pornesc pogromul împotriva evreilor din sudul țării.

În iunie, generalul Ion Antonescu, secondat de autoritățile publice locale, declanșează pogromul împotriva cetățenilor de etnie evreiască din orașul Iași, unde au murit 13.266 de evrei.

Istoric: Nu era nevoie să fii membru al Mișcării Legionare ca să susții ideologia

Oliver Jens Schmitt este un istoric elvețian specializat atât în Mișcarea Legionară românească, cât și în Biserica Ortodoxă română.

Momentul în care au loc canonizările, spune profesorul, este unul istoric important – au loc într-o perioadă în care forțele tradiționaliste și ortodoxe au întâietate.

„Acest lucru a devenit clar la ședința Sfântului Sinod, când Arhiepiscopul de Constanța a fost doar ușor mustrat, dar Vasile Bănescu a fost efectiv deposedat de puterea sa de purtător de cuvânt al Patriarhului”, spune Schmitt.

Înlocuirea lui Vasile Bănescu – „vocea intelectuală a unei biserici care se deschidea” – ar fi un semnal clar a ceea ce dorește majoritatea tăcută din Sinod, explică profesorul: „o biserică închisă față de lumea exterioară și care nu este pregătită să accepte colaborarea BOR cu dictaturile din istoria României secolului XX, ca să nu mai vorbim de implicarea BOR în legionarism”, adaugă Schmitt.

Istoricul spune că, în acest context, sunt canonizați oameni care susțin un discurs antioccidental, antisemit și antigreco-catolic.

Schmitt dă exemplu Mănăstirii Prislop, unde a activat Arsenie Boca, care inițial a fost o mănăstire greco-catolică luată cu forța de la aceasta, iar rolul lui Arsenie Boca a fost de a promova BOR într-un mediu greco-catolic.

Schmitt mai spune că, în perioada interbelică românească, nu trebuia să fii membru al Legiunii pentru o susține, pentru că Mișcarea Legionară nu era doar o organizație politică, ci și o ideologie.

Despre Dumitru Stăniloae, Schmitt spune că activitatea sa publicistică este emblematică pentru susținerea legionarismului de către Biserica Ortodoxă.

„Dumitru Stăniloae, în special, a fost unul dintre cei mai importanți susținători teologici ai Legiunii. Stăniloae s-a adaptat la toate regimurile din istoria recentă a României și, ca oportunist, este exact opusul unui martor statornic al credinței. L-a admirat pe Codreanu, a glorificat dictatura lui Horia Sima și a folosit în jurnalismul său concepte național-socialiste precum «spaţiu vital» („Lebensraum”, concept politic german folosit de naziști ca motiv de expansiune teritorială). A susținut concepte pseudo-teologice și în cele din urmă eretice ale Legiunii atunci când a spus că creștinismul este calea spre națiune. Stăniloae a lucrat în cercul mitropolitului transilvănean Nicolae Bălan, un mare susținător al Legiunii, la fel cum teologii ortodocși din Sibiu au susținut legionarismul cu toată puterea lor”, explică Schmitt.

Schmitt spune că Stăniloae le-ar fi făcut pe plac sovieticilor și i-ar fi susținut în lupta împotriva Vestului detestat.

„La vremea respectivă, au existat într-adevăr forțe în BOR care s-au opus sovietizării României și BOR, precum Patriarhul Nicodim Munteanu sau Mitropolitul Irineu Mihălcescu de Iași”, mai spune Schmitt.

Paul Palencsar este teolog și jurnalist. El spune că nu există dovezi că Dumitru Stăniloae a fost membru activ al Mișcării Legionare. Îi recunoaște antipatiile antisemite din tinerețe, dar spune că, în cazul său, există dovezi ale binelui făcut.

„Scrierile sale ulterioare, bogate în teologie adevărată, îi demonstrează pocăința și contribuția la luminarea spirituală a multor oameni”, explică Palencsar.

Schmitt susține însă că Biserica însăși a avut la îndemână dovezi despre întreaga activitate a celor trei, inclusiv pentru Ilie Lăcătușu și Ilarion Felea.

Ele au apărut în lucrarea „Dicționarul clericilor și mirenilor ortodocși mărturisitori români în detenția comunistă 1945-1964”, scrisă de istoricul Adrian Nicolae Petcu, care abundă în nume de legionari și cuziști (n.r., membri ai Partidului Național Creștin din perioada interbelică) antisemiți, iar jurnalistica legionară a lui Stăniloae a fost publicată chiar și de o editură bisericească: „Cultura și duhovnicie”, editată de Ion-Dragoș Vlădescu la editura Basilica, în 2012.

Cultul martiriului

Istoricul spune că ideea canonizării celor trei vine pe un cult al martiriului.

Încă din timpul regelui Carol al II-lea, legionarii aveau propriul cult al celor care fuseseră întemnițați de autorități – vorbeau de o „prigoană”, iar această idee a fost intensificată atunci când numeroși legionari au fost întemnițați de comuniști.

„S-a dezvoltat un veritabil cult al martiriului. Legionarii s-au prezentat ca victime ale comuniștilor, iar, după 1989, neolegionarii au avut grijă să amestece politicieni democrați și legionari, ambii persecutați de comuniști”, explică Schmitt.

Efectul a fost de reabilitare a legionarilor și acoperire a crimelor. S-ar fi întâmplat asta „deoarece crimele Legiunii și responsabilitatea comună a României pentru Shoah (termen evreiesc pentru „catastrofă”, Holocaust) nu au fost niciodată abordate cu adevărat în România după 1989 și aceste crime sunt încă relativizate și trivializate în sfera publică”.

Schmitt spune că nu există memoriale sau muzee centrale care să trateze acest subiect, care nu este aproape niciodată abordat în școli sau în mass-media. Pe acest fond, interpretarea legionarilor ca eroi ai rezistenței anticomuniste și victime ale comunismului a prins la marele public.

La martirizarea tuturor legionarilor, printre care și cei trei, a contribuit și faptul că niciunul nu a avut parte de un proces corect și adecvat, dictatura comunistă fiind un stat nedrept.

„Totuși, acest lucru nu înseamnă că vinovăția lor a fost ștearsă prin încarcerarea lor în lagărele comuniste”, explică Schmitt.

Teolog: Elie Wiesel are dreptul să ridice semne de întrebare

Teologul Paul Palencsar admite drepul Institutului pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel” de a ridica semne de întrebare asupra trecutului unor clerici.

„Trăim într-o țară în care, trebuie să recunoaștem, vrem sau nu vrem, am ucis evrei. Adică poporul român, la un moment dat în istoria sa, s-a dedat la crime. Chiar dacă aceste crime a fost comise de alte generații, de înaintașii noștri, asta nu ne lipsește de responsabilitatea de a păstra vie memoria acestui act genocid”, afirmă Palencsar.

El consideră că Institutul „Elie Wiesel”, prin demersul său, nu se amestecă în treburile Bisericii Ortodoxe Române în privința persoanelor canonizate.

„Nici vorbă. E o societate liberă, o lume liberă. BOR nu trebuie să uite că ea însăși funcționează în cadrul unui stat neutru religios”, explică Palencsar.

Teologul crede însă că ce este important în decizia de canonizare este căința celor care au avut legături sau care au proslăvit cultul legionar la un moment dat. Dezicerea explicită și publică ar putea aduce iertarea – pentru astfel de gesturi existând deja exemple în creștinism.

Sf. Pavel, marele ideolog și apostol al creștinimului, înainte să fie creștin și să cadă victimă prigoanei împăraților romani, i-a prigonit și a ucis creștini. Dar figurează printre cei mai importanți sfinți, alături de cei care l-au cunoscut direct pe Iisus. Păcatele nu te împiedică să devii sfânt, dar numai cu condiția să te dezici de ele.

„Canonizarea nu este altceva decât o recunoaștere sfințeniei deja existente a unor persoane. Avem un destin și o biografie celebră la începutul creștinismului și anume pe cea paulină. Sfântul Apostol Pavel însuși mărturisește, într-una din istoriile sale, că la început ucidea creștini, dar convertirea sa pe drumul Damascului îl pune într-o nouă paradigmă existențială. Este cu totul alt Pavel, alt om. Deci nu e neapărat o problemă că ajung în calendar oameni care au trecut legionar. Pe noi ne interesează dacă acești oameni s-au pocăit de păcatele lor, dacă au conștientizat răul pe care l-au făcut și dacă în mod public și-au cerut iertare”, spune Palencsar.

BOR: E dreptul nostru să decidem orice canonizare

Biserica Ortodoxă Română a reacționat, la rândul său, la criticile Institutului „Elie Wiesel”.

Consideră că, „în conformitate cu principiile libertății religioase și autonomiei bisericești prevăzute în legislația internațională și națională, Biserica Ortodoxă Română are dreptul de a decide asupra canonizării unor persoane pe baza propriilor criterii religioase.”

Procesul de canonizare este descris ca fiind riguros și bazat pe dovezi consistente și mărturii credibile privind sfințenia persoanelor propuse.

Printre criteriile esențiale luate în calcul de Biserică se numără:

• „viața sa curată și sfântă”;
• „mărturisirea dreptei credințe până la sfârșitul vieții”;
• „aspru nevoitor, împodobit cu multe virtuți”;
• „dragostea și spiritul de jertfă manifestat față de cei aflați în nevoie”;
• „mărturisitor al lui Hristos în temnițele comuniste”;
• „a dobândit de la Dumnezeu darul facerii de minuni”;
• „s-a bucurat de o cinstire constantă din partea credincioșilor”.​

BOR recunoaște că sfinții cinstiți în Biserica Ortodoxă pot avea în trecutul lor atitudini și gesturi contrare învățăturii creștine, însă ceea ce contează în decizia de canonizare este transformarea vieții și modul în care și-au încheiat viața, demonstrând desăvârșirea spirituală.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.