Într-o dimineață de mai, în care câțiva stropi de ploaie domoliseră un pic praful Bucureștiului, un bătrân încă sprinten la 97 de ani ai săi urca treptele Institutului Național pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel” din București.

Fusese invitat invitat să vorbească presei despre procesul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului îi dăduse dreptate.

În anii 1990, statul român achitase post-mortem doi ofițeri condamnați în anii 1950 pentru crime împotriva umanității. Cei doi fuseseră la rândul lor victime ale unor procese politice în maniera abuzivă a dictaturii comuniste.

Dar fuseseră, de asemenea, implicați în Pogromul de la Iași care a dus, în doar trei zile din vara lui 1941, la moartea câtorva mii de evrei români.

Din acest motiv, adică participarea la Holocaust, adică la politica deliberată de eliminare a evreilor, CEDO decidea în aprilie 2024 că reabilitarea lor, fie și post mortem, nu este posibilă.

Bărbatul de 97 de ani este Leonard Zăicescu, semnatar al sesizării către CEDO și ultimul supraviețuitor al atrocităților din urmă cu 83 de ani care mai trăiește în România. Unii au emigrat de-a lungul timpului în Israel, alții s-au stins, emigranți sau nu, între timp.

Într-un interviu – document, Europa Liberă a stat de vorbă cu Leonard Zăicescu despre zilele de coșmar ale Pogromului de la Iași.

Miraculos, tânărul Leonard avea să trăiască. Tatăl, bunicul patern, alte rude și prieteni – nu.

Scurt context istoric

Antisemitismul în cele mai grave forme, cele instituționalizate, ca politică de stat, a apărut în România odată cu încercarea Gărzii de Fier și a guvernului condus de mareșalul Ion Antonescu de „a româniza” economia anilor 1940.

În scurt timp aveau să apară multiple reacții și restricții împotriva evreilor români: de la exproprierea rurală sau a pădurilor la expropierea urbană.

Chiar dacă nu a îmbrăcat niciodată formele violente din Imperiul Țarist/ Rusia de dinainte de bolșevici, antisemitismul avea deja rădăcini vechi. Practicând meserii care în Evul Mediu le erau interzise creștinilor, din motive religioase, și neavând dreptul să dețină pământ, evreii au devenit experți în meserii financiare, medici, farmaciști sau cârciumari și, în general, practicanții unor profesii strict urbane într-o societate dominată de-a lungul întregii ierarhii sociale de rural.

Când, din cauza antisemitismului manifest din Rusia țaristă, mulți au emigrat de acolo, o bună parte s-au așezat în nordul Moldovei de azi și în Bucovina, iar localnicii au resimțit faptul ca pe o invazie.

Alfabetizați și mai versatili decât majoritatea mult mai statică socialmente, aceste comunități evreiești au înflorit repede, dar nu au primit cetățenie decât după Războiul de Independență și aceasta numai în urma condiționării la Congresul de Pace din 1878.

Cum deficitul de dezvoltare între diferitele regiuni ale României era mare și, ca și astăzi, și atunci se găseau destui care să dea vina pe succesul altora pentru propriile eșecuri, antisemitismul a început să devină vizibil în presă și cercurile politice, inclusiv după Primul Război Mondial. Iar al doilea a venit prea repede ca toleranța să aibă timp să recapete terenul pierdut.

Regele Carol al II-lea, filo-occidental prin convingere și educație, a încercat din răsputeri să se opună curentelor extremiste și antisemite care începeau să otrăvească Europa odată cu ascensiunea lui Hitler în Germania. Îi păsa atât de puțin de ambițiile expansioniste ale acestuia încât nu ezita să se afișeze cu amanta sa evreică, Elena Lupescu, în cercurile politice și culturale sau în străinătate.

Dar lipsa de garanții pentru păstrarea granițelor intacte - cu Transilvania, Basarabia și Bucovina câștigate în 1918-1919 - din partea Marii Britanii și Franței, l-au forțat să facă concesii economice Germaniei.

Iar când, în iunie 1940, România a pierdut Basarabia, apoi în august și septembrie - Transilvania și Cadrilaterul, Carol II-lea a fost forțat să abdice în favoarea fiului său Mihai și să părăsească țara.

La putere au venit cei pe care încercase să îi țină cel mai departe de Palatul Victoria: legionarii. Adică membrii Gărzii de Fier, fasciștii români. Ei valorizau moartea pentru patrie și dădeau vina pe evrei pentru toate relele lumii. Nu conta că „relele” erau copii sau civili care nu aveau autoritate în altă parte decât în propria lor casă.

Mai sobru și mai eficient, gen. Ion Antonescu a reușit să îi înlăture pe legionari de la putere sub cuvânt către Germania nazistă că provoacă haos. Dar s-a simțit „dator” să dea propriile semne de fidelitate.

Așa se explică, pe lângă intoxicarea sistematică a opiniei publice cu diatribe anti-evreiești, că orori precum uciderile în masă (asta înseamnă pogrom la propriu) de la Iași sau deportările a circa 200.000 de evrei români din nordul Moldovei, în Transnistria, adică în Ucraina, au fost posibile.

După 22 iunie 1941, dată la care România atacă, alături de Germania, Uniunea Sovietică, politica oficială îmbrăcase deja forme mai amenințătoare, după cum arată istoricul Keith Hitchins în lucrarea „România. 1866-1947”. Majoritatea bărbaților evrei cu vârste cuprinse între 18 și 50 de ani au fost obligați la muncă forțată.

La cel moment, Iașul număra aproape 100.000 de locuitori, conform ultimul recensământ din epocă. Aproape jumătate erau evrei.

Din prima zi a mobilizării pentru războiul împotriva URSS, „în orașul Iași aerul devenise pentru evrei de nesuportat”, se arată în lucrarea „Pogromul de la Iași și Holocaustul în România” publicată de Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași.

Numărul celor uciși variază între 4.000 (conform istoricului britanic Keith Hitchins) și 14.850 (conform Raportului final întocmit de Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, publicat prin Hotărâre de Guvern în Monitorul Oficial al României din 17 mai 2004).

Primele semne

Un apartament micuț din București este casa în care familia Zăicescu trăiește de aproape șapte decenii. Este locul în care singurul om rămas încă în viață dintre victimele Pogromului de la Iași a acceptat să își amintească pentru Europa Liberă.

La acel moment avea 14 ani și simțise pe propria piele ce însemnau legile anti-semite: i se interzisese să studieze într-o școală de stat. Era bun la învățătură. Să nu se mai ducă la școală era ceva de neînțeles.

„Stai și te miri cum au trăit oamenii ăștia. N-aveai voie să fii ucenic la un creștin sau un creștin la un evreu. Un medic evreu nu avea voie să dea consultații la pacienți creștini. Nu aveai voie să circuli pe anumite străzi, nu aveai voie la școală. Dacă te prindea oricine că nu ai Steaua galbenă, te lua la palme... Nu aveai voie să intri în piață, să cumperi decât după ora 10, când nu mai găseai nimic, ce găseai? Mai ales iarna, nu găseai nici praful de pe tobă, că era zăpadă”, rememorează Leonard Zăicescu.

Restricțiile care loveau în toți evreii, indiferent de vârstă, aveau să se metamorfozeze în scurt timp în atacuri la bunurile și chiar la viața lor. Statul dăduse semnalul că evreii români nu sunt cetățenii săi și că nu îi va apăra, ba dimpotrivă. Civilii au făcut restul.

„Erau comandouri de studenți care, primul lucru, spărgeau vitrinele (caselor n.r.) evreilor care erau pe Lăpușneanu, Piața Unirii - pe-acolo, după care coborau pe străzile populate mai ales de evrei: Păcurari, Podu Roș, Târgul Cucului, care era, mă rog, amiralul populației evreești. Spărgeau vitrine, dar spărgeau și capete. Bătaie, nu mai spun”, prezintă pe scurt atmosfera.

„Ziua Pogromului a avut o uvertură. Antisemitismul ajunsese la paroxism, la limită: bătăi pe stradă, asasinate, femei cu copilul în burtă – împușcate. Asta, în săptămâna premergătoare Pogromului. De la mine, din cupola unei biserici, Biserica Vovidenia, care era în spatele blocului nostru, se aruncau manifeste: «Un jidan bun este un jidan mort!». Și oamenii făceau jafuri cât cuprinde, cât cuprinde”, revede omul cu ochii minții zilele acelea negre.

Cine își poate imagina ce era în mintea pertractorilor? Ce frici și câtă ură te pot domina ca să lovești un om pe stradă? Ce crezi tu că ascunde acel om de crezi că lovești un dușman?

În științele politice, mecanismul se numește dezumanizarea adversarului. Poți să ucizi dacă îți imaginezi că victimele tale nu sunt oameni. Rețeta universală în războaie, represalii și dezastre umanitare induse de dictaturi.

Începutul coșmarului

Conform lucrării „Pogromul de la Iași și Holocaustul în România”, citate mai sus, sub pretextul că evreii au fi tras în soldați germani, soldați români au început descinderi în locuințe evereiești, arestând și omorând o parte dintre aceștia.

Cu directa implicare a Poliției și Jandarmeriei, dar și a unei părți din populația civilă, coloane cu mii de evrei au fost direcționate către mai multe puncte, în principal către Chestură (denumirea de atunci a Poliției).

„Sâmbătă noaptea, unii erau la Chestura de Poliție în pijama, în cămașă de noapte, luați din pat cum erau (îmbrăcați, n.r.). Pe unii îi împușcau în casă, pe stradă și a durat și a doua zi. Îmi amintesc că mergeam cu mâinile ridicate, pe stradă, spre Chestură. I-am spus tatălui meu: «Tată, cred că de data asta nu ne mai întoarcem». Aveam o presimțire”, își amintește Zăicescu dimineața zilei de 29 iunie când, printre cei care mergeau cu mâinile sus, pe stradă, erau și el și tatăl său.

Reacția celor aflați întâmplător prin preajmă era diversă: „Pe stradă erau coloane cu arestați și oameni care căscau gura. Alții care mai spuneau câte ceva, „bine le face”. Alta, o femeie, le-a spus «bă, dar ce vină au ăștia?». Pe marginea străzii erau montate cuiburi de mitralieră camuflate cu pânză”.

Spațiul public avea să fie, la rândul său, o lungă scenă a ororilor.

„Pe stradă l-au împușcat pe un pictor. Un polițist era, cred, l-a pus să-i pupe gheata sau cizma, și toată coloana a rămas trăsnită: ce-o să facă ăsta? Ăsta a stat, a stat, a stat și la urmă, știți ce-a făcut? L-a scuipat în față. Atunci l-a împușcat ăla. L-a împușcat în mână. A fost rănit la mâna dreaptă, care i-a și fost amputată”, prezintă Zăicescu unul dintre incidentele la care a fost martor.

Iadul de la Chestura Iași

„Când am ajuns la Chestură, era plin! Iar de-o parte și de alta erau jandarmi cu răngi în mână. În fața mea i-au crăpat țeasta unui bătrân care era dus pe brațe, era paralitic. L-au pocnit în cap, i-au spart scalpul, i-a țâșnit tot felul de așchii. Eu eram acolo, am izbucnit în plâns. Tata m-a tras, altfel poate mă nimereau și pe mine”, își amintește cel care era doar un adolescent de 14 ani la acel moment.

Conform istoricilor, aproximativ 4.500 de evrei ar fi fost înghesuiți în curtea poliției locale. În jurul orei 15:00, o alarmă antiaeriană a fost semnalul de pornire a măcelului atât de către soldații și polițiștii din curte, cât și de către cei de pe străzile alăturate.

„Stăteam lungiți, ciuciți, era un copac care a ajuns praf cât s-a tras, mulți s-au ascuns acolo. La Chestură trăgeau cu armele, mai făceau pauză”.

Singura salvare părea a fi să se ascundă în curtea cinematografului vecin. Pentru asta, ar fi trebuit escaladat, printre gloanțe, gardul de mai bine de doi metri.

„Au început să tragă cu arme de toate națiile, oamenii își căutau o salvare, singura salvare nu era decât zidul ăsta, nu puteai să ieși pe poartă, îți dai seama, la câtă pază era acolo. Mulți au... un unchi de-al meu a fost împușcat acolo, acolo a murit fratele tatei.

Tata m-a împins, până la urmă, să fug, că n-aveam altă posibilitate și am fugit cu ăia, ca nebunii.

Eu eram sus pe zidul ăla, zidul ăla era groaznic, de doi metri din beton și-n betonul ăla erau încrustate triunghiuri mari de sticlă, cu colțul în sus. Nu era făcut pentru evrei, era făcut pentru borfași, să nu poată evada în caz de vor să evadeze. Curgea sânge acolo, mult. Toți erau jupuiți”, prezintă Leonard Zăicescu tabloul disperării.

Când îngerul păzitor are chip de fotbalist

Tolea, un atacant al echipei locale de fotbal Macabi Iași, a fost cel care l-a ajutat să treacă zidul. S-a ascuns, alături de el, pe o stinghie de pe scenă, din spatele ecranului. În cinematograful în care copilul Leonard văzuse primul său film - „Heidi, prințesa munților”, era martorul unor scene apocaliptice.

„El m-a salvat de acolo (de la Chestură, n.r.) că altfel chiar că mă împușcau. El m-a luat de pe zid și-a sărit cu mine în curtea cinematografului și de acolo am mers în cinematograf unde erau, la stal, la lojă, evrei care se ascundeau.

Sala de cinematograf se umpluse. La un moment dat au venit ăștia, o patrulă, nu știu câți erau – înarmați, au făcut praf acolo, au tras... Când au plecat de acolo, se mai auzeau gemetele muribunzilor”, descrie bătrânul cele întâmplate.

În trenul morții

Alături de Tolea, reușește să se strecoare, seara, afară din cinematograf și pornește spre casă. Cum circulația pe străzi era interzisă, sunt reperați de o patrulă și duși înapoi la Chestură.

Încolonați câte zece, au pornit dimineața spre gară.

„Acolo, în Piața Gării, ne-au culcat la pământ. Venea trenul de București, s-au oprit pasagerii, s-au oprit la ieșirea din peron și un ofițer, un jadarm, mai știu eu ce: «Călcați, călcați, că sunt jidani. Ce contează». Simțeam că am devenit o cârpă de șters picioarele”, rememorează bărbatul.

În timp ce erau culcați la pământ, în noroiul, urina și bălegarul cailor care trăgeau caleștile, o umbră s-a apropiat de el și i-a strecurat câteva cireșe și o bucată de brânză, învelită în tifon. Ulterior avea să afle că era țăranca Tița Răzeșoaia, care-i aducea legume, lapte și brânză unui vecin și care-l recunoscuse.

„În gară era trasă garnitura, ne urcau... A, dar am trecut printr-un tunel viu, erau muncitorii de la CFR care încercaseră roțile, cum fac ei cu ciocanele. Întrebau: «ce ai, ai ceas?» «Păi, nu mai ai nevoie de ceas, dă-l încoace!» Jefuiau! Pe mine n-aveau ce să mă jefuiască, că nu aveam de-astea. Nici nu m-au lovit, că m-am aplecat dar, care cum trecea (era lovit n.r.) cu coada ciocanului în cap... Pe urmă, la urcarea în tren: într-un vagon încăpeau în mod normal 40 de oameni, dar ei băgau 140.

Erau vagoane de vite. Și asta n-a fost nimic: dar au și bătut gemulețele alea (de aerisire, n.r.) cu scânduri, ca să nu intre aer. Era un mod economic - nu? - economiseau muniția de distrus oameni”, povestește Leonard Zăicescu.

„Călătoria la Podul Iloaiei, pe care în mod normal o faci în juma' de oră, a durat vreo opt ore. Pe căldura aia, era o căldură de sfârșit de iulie, erau încinse geamurile. În vagoane era așternut var nestins, carbid... Făceau un aer irespirabil, nu mai puteai respira. Cine se lăsa în jos, acolo rămânea. Mureau oameni acolo și te așezai pe ei, că nu mai puteai să stai în picioare. Și cine se așeza jos, jos rămânea”, descrie Zăicescu calvarul.

Trenul său a oprit la Podul Iloaiei, la doar 30 de km de Iași. A parcurs distanța în opt ore pentru că, în mod deliberat, cei care au condus garnitura au mers și s-au întors de mai multe ori pe traseu.

Anterior, o altă garnitură cu 2.000 de evrei plecase spre Călărași, unde avea să ajungă a doua zi.

După șase luni petrecute într-un lagăr de muncă „semi-deschis”, în care lucrau la terasamente de cale ferată, cu un comandant, „Loghin îl chema, era un om foarte de treabă, foarte de treabă”, Zăicescu s-a întors acasă. Părintele său, veteran al primului război mondial, luptase pentru România Mare - nu. Rănit la un picior, a supraviețuit Chesturii de Poliție din Iași, nu și trenului morții.

Pete de lumină

În zilele acelea, când oameni care cu doar câteva luni înainte se dovediseră buni vecini și-au pierdut mințile, lăsându-se târâți de un fluviu de nebunie colectivă, au existat și pete de lumină.

Cel puțin trei dintre ei au plătit cu viața faptul că le-au luat apărarea evreilor, conform istoricilor care au întocmit lucrarea „Pogromul de la Iașiși Holocaustul din România”.

Preotul ortodox Grigore Resmeriță a fost împușcat pe strada Sărăriei, în timp ce încerca să salveze evrei.

Inginerul chimist Petru Naum, asistent universitar la Facultatea de medicină din Iași, a intervenit pe strada Păcurari ca un evreu să nu fie omorât. A fost ucis alături de acesta. Strungarul Ioan Gheorghiu a fost omorât de muncitori ceferiști pe strada Zugravilor, în timp ce încerca să salveze evrei.

„Femeia care mi-a băgat un boț de brânză și cireșe. A îndrăznit, și-a riscat viața, în definitiv, cel puțin sănătatea, libertatea, că a reușit să treacă de cordonul de armată, dar și un ostaș care păzea zona aceea s-a făcut că nu vede, și ăla era părtaș la actul ei de generozitate.

Dacă ar fi existat mai multe astfel de acte de bunătate, nu ar fi murit atât de mulți oameni. S-a învățat un slogan, o sintagmă: după orice nenorocire, nu numai antisemită, în general: «Never Again!». Și «Never Again» ăsta se repetă de sute de ori, ca și cum nimic n-a fost” și nimic nu s-ar fi întâmplat, este concluzia amară a supraviețuitorului Leonard Zăicescu.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.