22 decembrie 1989

Soarele răsare la ora 7.49 și apune la ora 16.39. Vreme caldă, cer variabil, cu înnorări mai accentuate în nord și centrul țării. Plouă slab în nord. Temperaturi maxime între 8 și 18 grade izolat mai ridicate iar minimele nocturne se încadrează între 0 și 10 grade. Dimineața se produce pe alocuri ceață în sud, sud-est și în centrul țării.

Ceaușescu și consoarta au rămas peste noapte în clădirea CC-ului. Poate că nici nu au dormit, așteptând informările și ascultând cum oamenii lor reprimau la câteva sute de metri distanță „elementele huliganice ale cercurilor imperialiste.” Baricada de la Intercontinental a fost distrusă imediat după miezul nopții. Trupele de asalt au pătruns în spațiul ocupat de manifestanți (între baricadă și troița de la intersecția bulevardului Bălcescu cu Republicii) și au început să-i vâneze pe protestatari. În acea noapte (21 spre 22) au murit 48 de oameni și răniți peste o sută. Cifrele diferă dar, în principiu, în săptămâna scursă între declanșarea protestelor la Timișoara și fuga lui Ceaușescu a murit cam a opta parte din totalul morților la Revoluție. În perioada 17-21 au murit 177 de oameni, cei mai mulți timișoreni – 76, după 22 au murit peste 1100. Sute de manifestanți au fost arestați și duși la Jilava. La 3 dimineața, supravegheați de Barbu Petrescu, oamenii salubrității au început să facă ordine în piață. Au măturat, curățat și spălat urmele de sânge și resturile umane (cei mai mulți împușcați se pare că au fost la intrarea metroului dinspre strada Batiștei ) Unele relatări spun că Ilie Ceaușescu i-ar fi cerut fratelui său să se gândească să demisioneze că rușii îi vor capul. S-ar fi făcut liste pe care apărea și numele lui Iliescu. La Timișoara, maiorul Viorel Oancea urcă la balconul Operei și le spune manifestanților că ofițerii, subofițerii și militarii unității sale nu au nicio intenție să tragă în populație și le solicită ofițerilor din eșaloanele superioare să garanteze că Armata nu va acționa împotriva poporului, că nici alte forțe nu o vor face iar dacă se va întâmpla asta, unitatea militară a lui Oancea era decisă să intervină ca să apere poporul. A încheiat strigând „Jos Ceaușescu!”

Îți mai recomandăm

Buletin de știri 17 decembrie 1989

Ultima ședință a Comitetului Politic Executiv. Erau câteva absențe notabile: câțiva tovarăși trimiși în țară pentru a coordona și superviza reprimarea revoltelor din Cluj (Nicolae Constantin), Brașov (Gheorghe Pană), Târgu-Mureş (Miu Dobrescu), Iași (Constantin Olteanu), Reșița (Iosif Szasz), din Timișoara (Ioan Toma), firește, și din București (Barbu Petrescu). Lipsea și Vasile Milea, tocmai sinucis. Ceaușescu vrea raportul. Îl întreabă, conform stenogramei, pe Ion Radu, care a avut misiunea să-i țină pe loc pe muncitorii de pe platformele din Militari și 23 August. „A fost imposibil să intrăm în discuții, spune Ion Radu. Nu am izbutit să intrăm în uzină.” Ceaușescu este panicat. Trage concluzia că acțiunea era „bine organizată și pusă la punct.” Ion Radu încearcă să-l liniștească spunându-i că muncitorii nu au muniție, dar are și o știre proastă: pe Kiseleff au atacat o unitate militară care a predat armament cu care poate fi înarmat un batalion și trei unități de foc. Ceaușescu știe deja cine l-a trădat: Milea, care a fost la el și, două minute mai târziu, s-a împușcat. „Având în vedere și comportarea sa în toată această perioadă, reiese că el, de fapt, a sabotat aplicarea măsurilor și a lucrat în strânsă legătură cu străinii.” S-a văzut lipsa lui de cooperare în Capitală unde a slăbit prin deciziile lui capacitatea de apărare. Apoi, ca să se asigure de loialitatea celor de față îi întreabă:„ Vreau să-i întreb pe cei prezenți aici, din Comitetul Politic Executiv, care este hotărât să lupte și care nu?” Din sală cineva îi răspunde: Luptăm toți. Ce mai avem de făcut. Mizil întrebat, confirmă: „Să nu luptăm? Luptăm!” Postelnicu îi spune și el ca în montajele literar-artistice de Ziua Partidului: „Sunt hotărât să lupt până la urmă, tovarășe secretar general.” Manea Mănescu spune și el cu patos: „Acesta a fost idealul vieții noastre, deci vom lupta până la ultima picătură.” La fel și Ștefan Andrei, care promite să lupte. Ceaușescu le propune să extindă starea de necesitate la nivelul întregii țări. „Aceasta este conform Constituției și este dreptul președintelui. Nu trebuie să convocăm Consiliului de Stat.” Dăscălescu e primul care spune că e cu totul de acord. Apoi prim-ministrul se întreabă îngrijorat ce se va întâmpla acum, că protestatarii au pus mâna pe arme, după ce i-au dezarmat pe militari. Curticeanu știe ce se va întâmpla: Or să tragă. Tragem și noi. Crezi că au luat armele ca să se uite la noi? Dăscălescu mimează o dilemă morală. Dacă totuși cei care se îndreaptă către centru sunt muncitori cinstiți, ce trebuie să facă? „Am fost și voi fi alături de dumneavoastră până crăp, dar cred că trebuie să chibzuim dacă tragem în muncitorii cinstiți.” Ion Radu are și alte povești de groază: Unii muncitori sunt înarmați și pe alocuri mulțimea ia armele militarilor. Postelnicu are o soluție pentru dilema lui Dăscălescu: Desigur, nu se trage împotriva muncitorilor. Dar cei care au arme și deschid focul nu sunt muncitori cinstiți, „ci lepădăturile și pleava. Împotriva acestora nu trebuie să fim indiferenți.” (Indiferenți, adică să-i cruțăm) Ion Dincă e mai practic (presimțind parcă ce se va întâmpla în următoarele zile): Dar dacă dezarmează gărzile din CC și intră? Iulian Vlad îl asigură: Armata nu se lasă dezarmată. Doar cei trădători, îl completează Dăscălescu panicat. Ceaușescu prinde din zbor soluția dată de Postelnicu: „Sigur nu putem trage în muncitori. Noi suntem reprezentanții muncitorilor și nu putem trage în muncitori, dar sunt și lichele.” E completat, ca de obicei, constructiv, de consoartă: Cine se lasă dezarmat este ticălos! (cu alte cuvinte, își merită soarta). Dăscălescu își aprofundează gândul: Dacă oamenii vin liniștit, e în regulă, dacă însă vin cu arma în mână, tragem în ei. Iar Postelnicu dă chiar asigurări constituționale: cel care trage împotriva Armatei este întâmpinat cu foc de armă. Oricum, de vină e Milea că situația a ajuns în situația aceasta, spune Ceaușescu. „Trădătorul Milea a plecat de aici și s-a sinucis. I-am spus să se ducă să dea ordin să aducă unitățile militare și el s-a sinucis. A intrat în sala de comandament și s-a sinucis și acum reiese clar că tot timpul a sabotat și, de fapt, a acționat împotrivă, a făcut tot ce se cunoaște.” Și apoi adaugă enigmatic, parcă pentru a da o cheie acestei sinucideri incredibile și misterioase: „Noi am hotărât că împotriva intereselor țării nu există înțelegere.” Cum? Nu există înțelegere pentru cei care lucrează împotriva intereselor țării? Cu câteva zile îi amenința mai în glumă mai în serios, înainte de plecarea în Iran, pe Postelnicu, Vlad și Milea că-i ar trebui să-i trimită în fața plutonului de execuție. A vrut să convoace Consiliul de stat, să-i dea afară chiar atunci pe cei trei, să numească oameni capabili să facă ordine, să disciplineze manifestanții din Timișoara. Și iată că cel amenințat cu plutonul de execuție se sinucide iar comandantul lui suprem spune comentându-i moartea că așa se întâmplă cu cei care care lucrează împotriva intereselor țării? Dacă această stenogramă este reală și nu a fost interpolată de puterea instaurată câteva ore mai târziu, este una dintre dovezile că Vasile Milea nu s-a sinucis. Ulterior, Iulian Vlad care a devenit pentru unii, după Revoluție, un soi de guru al securității statului și comentator istoric al perioadei comuniste, spunea că a fost, într-un fel, martor la moartea lui Milea. El spunea că Milea a fost pus în funcția de comandant al trupelor care urmau să preia controlul Capitalei. Îl avea aghiotant pe generalul Hortopan. Au rezultat morți și răniți iar Milea, spune Vlad la mulți ani după aceea, nu a putut suporta gândul că a fost călăul acestor oameni. I-ar fi cerut să le întâlnească pe soție și fiica lui și să le spună că nu a fost un criminal și că a pus în aplicare ordinele Comandantului suprem. După o scurtă întrevedere în care Ceaușescu i-a cerut să aducă mai multe trupe și mai bine înarmate, Milea a luat pistolul de la o gardă, a intrat la șeful Gărzilor patriotice Pârcălăbescu a schimbat două vorbe cu acesta apoi a intrat singur într-o încăpere, a dat două telefoane și s-a sinucis. Versiunea lui Iulian Vlad care vrea să disculpe Securitatea acuzată nu odată că ar fi în spatele „sinuciderii.” E ora 10.21 și la radio și televiziune, prezentatorul George Marinescu citește un comunicat despre declararea stării de necesitate pe întreg teritoriul țării. Se cerea ca toate unitățile MApN, Ministerului de Interne și ale Gărzilor Patriotice să se afle în stare de alarmă. Erau interzise întrunirile publice, circulația în grupuri mai mari de cinci oameni și circulația pe timp de noapte. De asemenea, este citit și comunicatul legat de moartea lui Milea. „Informăm că ministrul forţelor armate a acţionat ca trădător împotriva independenţei şi suveranităţii României şi, dându-şi seama că este descoperit, s-a sinucis. Facem apel către toţi cei care-şi iubesc ţara şi poporul să acţioneze cu cea mai mare fermitate împotriva oricărui trădător. Toate zvonurile şi minciunile au fost dirijate în strânsă legătură cu trădătorii de ţară şi cu cercurile imperialiste de trădătorul Milea, care a organizat aceste provocări, a spus minciuni şi a informat fals în legătură cu situaţia din ţară, nespunând nimic despre crimele şi distrugerile din Timişoara.” Cu alte cuvinte, Ceaușescu și camarila lui îl transformaseră pe docilul Milea în acarul Păun și-l învinuiau de eșecul CPEx, în special al cuplului prezidențial, de a înțelege situația de la Timișoara și a o gestiona cum trebuie. De reținut că acest comunicat a fost citit de mai multe ori și acuzele referitoare la Timișoara au apărut doar în ultimele versiuni. Realitatea e că Milea a fost victima circumstanțelor. De fapt, cel prezentat după aceea drept un martir al luptei cu dictatura ceaușistă de Consiliului Frontului Salvării Naționale, era un militar de carton a cărui singură experiență de luptă a fost că a scos tancurile împotriva țăranilor la colectivizare. După ce s-a declanșat revolta în Timișoara a dat ordin ca protestele să fie reprimate, era vinovat în calitate de ministru al apărării și comandant al trupelor de morții și răniții din Timișoara, București și alte orașe care se ridicaseră împotriva dictaturii. Așadar, nu era în niciun caz un erou care să dea numele unor bulevarde, piețe sau instituții. Iliescu și ai lui au rescris istoria lui Milea pentru a putea susține că armata nu a tras în populație: „Brava armată română își coboară în bernă drapelele de luptă în semn de adâncă cinstire și recunoștință față de cel ce a fost și va rămâne de-a pururi în memoria noastră generalul-erou Vasile Milea” - așa se încheie comunicatul CFSN din 30 decembrie, la înmormântarea generalului, prilej cu care au vorbit Hortopan, Pârcălăbescu, Dumitru Mazilu, Nicolae Militaru, aducând celui răposat un ultim omagiu. În versiunea CFSN Milea nu s-a sinucis, ci a fost omorât pentru că nu a vrut să arunce armata în lupta cu protestatarii. Fiu credincios al patriei sale, a fost ucis de „odioasa bandă de scelerați care în zbaterea lor descreierată și muribundă s-au dedat la cele mai odioase crime.”

„Cea mai frumoasă zi din viața mea, scrie în Jurnalul său arhitectul Gheorghe Leahu. Plec la slujbă dar vedem cum valuri de oameni trec pe Dorobanți spre Piața Romană. Vedem cum mulțimea nu se mai oprește, trec sute și mii de oameni. Noi primim dispoziție în institut pe linie de partid să stăm pe loc. Suntem revoltați, poporul nostru își joacă cartea libertății, iar noi stăm?” Zeci de mii de oameni aveau în acea dimineață aceleași sentimente de frustrare, mânie, speranță și libertate.

Către prânz, parte din manifestanți ocupă Piața Palatului în vreme ce alții ajung la televiziune. Ceaușescu încearcă să le vorbească protestatarilor printr-o portavoce însă a fost huiduit de zecile de mii de oameni, ba chiar se și aruncă cu pietre către balcon. Cei doi se duc la elicopter lăsând vorbă ca, dacă manifestanții intră în sediu să se tragă în ei. La 12.06 în elicopterul pilotat de Vasile Maluțan, cei doi părăsesc Comitetul Central, spre entuziasmul oamenilor din piață. Elicopterul ajunge un sfert de oră mai târziu la Snagov unde Ceaușescu dă mai multe telefoane pentru a afla care e situația în țară. Pleacă apoi spre nord însă Maluțan îi abandonează invocând posibilitatea de a fi reperați de radare și doborâți de antiaeriană. La București, la balconul CC-ului urcă Petre Roman care le spune manifestanților că dictatura a murit și că puterea este a poporului. Câteva minute mai târziu, la 12.55 Mircea Dinescu și Ion Caramitru apar la televiziune spunând că dictatorul a fugit și cerând armatei să depună armele. Petre Popescu, prezentator la TV, declară solemn că lucrătorii Televiziunii sunt „în slujba poporului” și că vor să-și răscumpere greșeala „după 25 de ani, de a vă spune de-acum înainte numai adevărul.” Era probabil una dintre primele minciuni ale noii Televiziuni libere. Petre Roman apare pe la ora 14 prezentând o Declarație a poporului în care spune că „poporul, alături e armată, cere ca puterea politică să fie preluată de instituții democratice alese de poporul liber.

14.00 este și ora la care apare la TV, cu voia dumneavoastră, ultimul pe lista nou-veniților pe micile ecrane și în istoria României, Ion Iliescu. Iliescu spune câteva vorbe la televizor, apoi pleacă la CC unde le vorbește oamenilor cărora le spune că sunt pe mâini bune, că știe ce face, că a luat legătura cu ambasada URSS pentru a le spune cine este și ce vrea. Inventează FSN-ul deși, din reacția generalului Militaru, acesta exista de cel puțin șase luni (profesorul Alexandru Melian scrisese câteva apeluri semnate astfel și citite la Radio Europa Liberă). Apucă să rechiziționeze de la Mazilu structura Comunicatului către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale. Documentul apare în presa de a doua zi și devine Constituția provizorie a țării.

În fine, cei doi Ceaușești sunt capturați lângă Târgoviște, în încercarea patetică de a evada cu Dacie 1300 care le face o groază de probleme. Știrea se amestecă la televizor și în Piața Palatului cu primele dezinformări. Primii care le pun în circulație sunt colegii lui Petre Popescu. Că tot anunțaseră că se pun în slujba poporului și a adevărului. Apa este otrăvită, o coloană de sute de transportoare blindate/tancuri/motorizate se îndreaptă către București de la Târgoviște/Pitești, în subsolul Palatului se află încă militari din garda lui Ceaușescu, fideli ai acestuia, și pot lansa atacuri împotriva celor din piață. Nu a părut deloc surprinzător (înfricoșător, da, dar nu surprinzător) faptul că pe la ora 17 dinspre Muzeul de Artă s-au auzit rafale de mitralieră. Erau, pare, doar înregistrate pe bandă, însă au declanșat după câteva minute de stupoare și de scandări „Nu plecăm/Nu plecăm” un adevărat haos: mulțimea s-a rupt în două, exact ca în urmă cu o zi, luând-o unii către Piața Romană, alții către Piața Universității. Începea contrarevoluția.

În Scânteia, aflată inerțial încă în revoluția permanentă a lui Ceaușescu, apare pe prima pagină un îndemn către muncitorii, oamenii muncii și cetățenii României socialiste prin care li se cere să organizeze de îndată „detașamente de luptă și apărare a avuției întregului popor, a bunurilor societății noastre socialiste, a ordinii, disciplinei și a liniștii!” Apelul se încheie imperativ: „Aceasta este acum obligația civică, patriotică fundamentală a fiecărui cetățean al României socialiste!” Apoi, alături, într-un alt cartuș tipografic, alt îndemn: „Nu există cauză mai înaltă pentru fiecare decât aceea de a asigura calmul, ordinea și disciplina, climatul necesar pentru desfășurarea normală a întregii activități economico-sociale, pentru a împiedica orice încercări de destabilizare, pentru a apăra independența, suveranitatea și libertatea scumpei noastre patrii – România socialistă!” Ziarele le spun oamenilor știrile bune: CPEx le mărește salariile cu 200 de lei, alocațiile pentru copii cu 30-50 de lei, ajutoarele sociale, pensiile minime, în fine, le transmite că vrea tot binele din lume pentru a le crea condiții mai bune de muncă și viață, „o nouă și profund grăitoare expresie a grijii și preocupării partidului, a secretarului său general tov. Nicolae Ceaușescu, pentru asigurarea creșterii nivelului de trai material și spiritual al întregului popor.” România liberă titrează „Marea adunare a oamenilor muncii din Capitală s-a desfășurat sub semnul hotărârii de a face totul pentru apărarea fermă a cuceririlor revoluționare și constructive, a independenței și suveranității țării.” De asemenea, se publică, în continuare, mesajele indignate ale oamenilor muncii față de ceea ce se întâmplă la Timișoara (și în toată țara) Vin mesaje de la Electroputere-Craiova, Filatura de fire Melana din Botoșani, Combinatul Petrochimic Pitești, Întreprinderea de fire sintetice Săvinești ș.a.m.d. Cum decurgeau ședințele de înfierare? Iată, de pildă, la Întreprinderea de Mașini-Unelte și Agregate București, Vasile Grădișteanu, șeful PCR, îi pune pe muncitori în temă cu evenimentele din Timișoara, „organizate sub influența unor cercuri reacționare și imperialiste de peste hotare” care ar demonstra dorința de a bloca „amplul proces de edificare a socialismului”. Prezint, așadar, mai întâi versiunea oficială așa cum i s-a transmis de la Comitetul PCR București. După aceea se înscriu la cuvânt muncitori fruntași, cum ar fi maistrul specialist Constantin Neagu care spune că, alături de colegii săi înfierează „amestecul cercurilor reacționare, imperialiste în treburile interne ale țării, care încearcă să denigreze cuceririle revoluționare ale poporului român, să știrbească independența și suveranitatea țării.” Dan Romanescu, șeful secției montaj agregate, înfierează și el amestecul în treburile interne, „atentatul la suveranitatea și independența țării, manifestările dușmănoase organizate de aceste grupări reacționare, iredentiste, servicii de spionaj din diferite țări străine.” Spune că sunt hotărâți să riposteze energic la toate încercările de destabilizare. „Alături de întregul popor, suntem făuritorii noii realități socialiste din țara noastră.” În fine, se pronunță și organizația de femei, prin vocea șefei, Mihaela Minulescu, profund indignată „față de cele puse la cale împotriva țării noastre de cercuri ostile socialismului, intereselor țării, ale poporului.”

Eparhia reformată din Oradea dă publicității în România liberă, sub semnătura episcopului Laszlo Papp, un comunicat în care-l afurisește pe László Tőkés​ și spune că acesta a dat dovadă, nu odată,de indisciplină față de forurile bisericești superioare, „încălcând în mod flagrant prevederile statutului de organizare și funcționare a Bisericii reformate din România.” De fapt, ce a făcut indisciplinatul pastor? „În acest sens, a luat legătura cu cercuri politice, posturi de radio și televiziune din străinătate, denigrând și prezentând tendențios realitățile din țara noastră. Totodată, prin intermediul său, au fost difuzate în exterior diferite materiale dușmănoase la adresa României.” Pentru a încerca să-l recupereze, spune episcopul, au decis să-l transfere din Timișoara la parohia reformată Mineu, Sălaj însă László Tőkés​ a refuzat și „a început să acționeze cu și mai mare intensitate împotriva conducerii bisericii, inclusiv împotriva persoanei mele, acuzându-ne de introducerea în administrarea eparhiilor a unor metode de teroare.” Apoi și-a îndreptat acțiunile împotriva statului, pozând drept „victimă a politicii oficiale românești față de naționalitatea maghiară.” A procurat și a încercat să difuzeze materiale și publicații cu conținut dușmănos, antiromânesc și iredentist. Episcopul spune că a transmis date informative (sic!) despre comportamentul nedemn al pastorului diferitelor organizații religioase internaționale etc. Apoi, pentru că acesta nu a vrut să părăsească locuința de serviciu, s-a dat o sentință judecătorească dar László Tőkés​ i s-a opus și acesteia, încălcând jurământul depus la hirotonisire. Așadar, nu a respectat hotărârile forurilor superioare bisericești, ale instanțelor civile și de judecată, a desfășurat acțiuni dușmănoase împotriva statului, spune episcopul reformat Laszlo Papp. László Tőkés își merită soarta: este victima propriilor sale acțiuni, inspirate și încurajate de cercurile antiromânești din străinătate, mai ales din Ungaria.

La televizor ar fi trebuit ca programul să înceapă la ora 13.00 cu Telejurnalul. Apoi la 13.25 Agricultura – programe prioritare. La 13.45, Deplină unitate în patria noastră. Versuri patriotice, revoluționare. La ora 14.00, Un singur gând, o singură voință. Cântece muncitorești. La 14.20, Construim mult și frumos. Documentar. La 14.40, Mândria de a fi cetățean al României socialiste. Documentar. Programul ar fi trebuit să se închidă la 15.00 și să fie reluat la 19.00 cu Telejurnalul. La 19.30 ar fi urmat Congresul al XIV-lea – Congresul marilor victorii socialiste. Programul partidului – program de muncă și de viață al întregului popor. Documentar. La 19.50 România în lume. Congresul al XIV-lea al PCR – o politică externă realistă și constructivă de pace și largă colaborare internațională. La 20.10 Hotărârile Congresului al XIV-lea al partidului – mobilizator program de muncă pentru întregul nostru popor. La 20.30 ar fi trebuit să fie emisiunea Copiii cântă patria și partidul. Program literar-muzical-coregrafic. La 20.50, Tinerețe – educație – spirit revoluționar. Pregătirea politico-ideologică – componentă esențială a educării revoluționare a tinerei generații. La 21.10 Cu patria în inimi. Cântece patriotice, revoluționare. La 21.40, Telejurnal. Programul urma să se închidă la ora 22.00

A fost un moment astral pentru ziariștii Informației Bucureștiului care scoteau ziarul după-amiază. Au avut timp să schimbe tot 180 de grade, să treacă de la propagandă la democrație în câteva ceasuri și să se relanseze cândva pe la orele 14.00-15.00 cu aceiași gazetari, dar cu nume schimbat: Libertatea. Cu litere de-o șchioapă pe prima pagină e scris un fel de îndemn apel la populație: Cetățeni! Frați români! Am învins! Tiranul a fost învins! „Ceaușescu și clica lui odioasă au fost înlăturați de voința și puterea poporului!” E momentul ca vinovații să plătească. „A sosit momentul adevăratei demnități, pe care jefuitorii și asasinii au încercat s-o murdărească prin frică, prin teroare.” Apoi cere ca avuția poporului să fie apărată: „Să o apărăm cu toate forțele, să ne organizăm în întreprinderi, în instituții, să ferim de orice distrugeri bunurile noastre, ale tuturor!” Victorie! titrează și noul vechi redactor șef Stelian Moțiu. „Clipa cea mare, clipa așteptată atâta amar de vreme de poporul române, de 23 de milioane de oameni a venit! Să o numim așa cum se cuvine și cum suntem datori să o lăsăm în memoria urmașilor noștri: clipa libertății!” Apoi îi îndeamnă pe oameni să se liniștească, să redevină calmi, să coopereze pentru a se bucura de libertate, să fie toleranți, încrezători unii într-alții, muncitori, intelectuali, studenți sau soldați. Mihai Bărbulescu care scria cu câteva zile mai înainte articole despre realizările din producție și controalele muncitorești, concepe acum un scurt și lăcrimos reportaj despre retragerea armatei în unități: „Dictatorul și-a anunțat ultimul său decret și cel mai scurt, cel fără viață măcar o singură secundă. Vuietul a ajuns până la ei: trec tancuri – se retrag. Și mulțimea aclamă. Mulțimea strigă: Cinste vouă! Și-i îmbrățișează pe soldați, le oferă flori, le întind pâini. Da, armata nu vrea să tragă în popor. Oamenii au lacrimi în ochi, lacrimi strânse acolo de ani și ani, de aproape un sfert de secol cât un popor de 23 de milioane a fost sub tiranie.” Și tot Mihai Bărbulescu este primul care produce prima poezie patriotică postcomunistă: „Liberi să spunem ce credem, ce suntem/Liberă să iubim și să ne creștem copiii/Liberi să strigăm – Jos Tirania/ Acelor ce forța, corupția, pumnii/ Le foloseau în discursuri pompoase/ Să aibă ei totul, pe mese luxoase” așadar, o lirică resuscitând poemele militante din anii realismului-socialist. Alt supraviețuitor este Aurel Ghimpu care exclamă pe mulți quadrați de ziar că a învins. „Aștern la mașina de scris cuvintele așa cum îmi vin în suflet și-mi dau seama că am uitat să scriu. Să scriu cu adevărat, limpede și drept, despre bucurie și dreptate. Să scriu cu adevărat ceea ce simt și gândesc.... Voi reînvăța, cum toți, cu calm și luciditate, va trebui să reînvățăm a trăi în demnitate.” Tot aici apar apeluri pentru oameni să doneze sânge „pentru sângele vărsat” de eroii crâncenei represiuni. Octavian Andronic, și el un cântăreț al eroismului revoluționar socialist, autor de nenumărate reportaje și panegirice, scrie acum despre eroii Revoluției: „Eroii sunt ei, cei din piața înecată de fum și incendiată de flăcările prin care venea, la o fatală întâlnire, glonțul pornit din armele pe al căror trăgaci apăsase demult, degetul celui mai mare criminal din istoria acestei națiuni. Ce va aduce ziua de mâine, până la care, iată, n-a mai rămas decât o oră (pretinde că scrie rândurile acestea în noaptea de 21 spre 22 decembrie). Ce? Pentru că cel care ne-au schilodit sufletele a reușit performanța de a nu ne mai lăsa nici măcar această ultimă redută: speranța...” Sorin Roșca Stănescu, Horia Tabacu și Marian Cioba scriu chiar un reportaj plin de empatie cu revoluționarii și lupta din ziua precedentă. Un reportaj naiv și de la mare depărtare cât să dea sentimentul că, deși scriind zilnic articole despre ctitorii, producțiile-record și aplicarea în viața de zi cu zi a indicațiilor lui Ceaușescu, în sufletul lor erau de multă vreme de partea revoluției, subminând sistemul din interior. Pe ultima pagină a ziarului apare un angajament al tipografilor, redactorilor și întregului personal de la Informația. Aceștia, „cu sufletele pline de fierbinte patriotism”, au hotărât ca „de astăzi, ziarul bucureștenilor să apară sub numele Libertatea, ziarul Capitalei eroice, așa cum este firesc, așa cum am dorit-o întotdeauna.” Apoi, făcând aluzie la promisiunea lui Petre Popescu ca Televiziunea să spună numai și numai adevărul, gazetarii noii (vechi) publicații promit să spună și ei numai adevărul. În aceeași zi s-a constituit în Palatul Universul Sindicatul liber al ziariștilor din București, dând startul formării a mii de sindicate „libere” în toată țara, asociate aproape imediat pe resturile fostului UGSR, care a căpătat și el un alt nume, CNSLR, condus de prietenul lui Petre Roman, Victor Ciorbea. Noul UGSR a preluat cu voia prim-ministrului tot patrimoniul UGSR.