Luni 25 decembrie 1989

Consiliului Frontului Salvării Naționale anunță că Revoluția s-a încheiat învingătoare. „Poporul român și-a afirmat încă o dată uriașa energie morală descătușată de voința sa eliberatoare. Armata și-a făcut datoria, ca și o mare parte din lucrătorii Ministerului de Interne. Revoluția a învins.” După ce precizează că armele trebuie depuse și că orice act de vandalism și distrugere precum și răzbunările personale se situează în afara legii, „pătând noblețea revoluției noastre” și după ce stipulează că întreaga putere este concentrată în mâinile conducătorilor CFSN, se spune că „organismele noilor structuri ale democrației trebuie să-și înceapă urgent activitatea de refacere a țării, constituindu-se ferm, intrând imediat în subordinea Consiliului și adoptând, împreună cu acesta, măsurile de ordin politic, social, administrativ și economic, absolut necesare primelor etape ale reconstrucției.”

Revoluția înregistra chiar în acea zi unul dintre păcatele sale originare: îi judeca sumar și fără drept de apel pe cei doi Ceaușești. Primul lucru pe care-l face Victor Stănculescu ajuns pe la orele 13.00 cu tot cu completul de judecată la Târgoviște este să le arate militarilor unde va avea loc execuția. Venise cu cinci elicoptere și au parcurs drumul amenințați în permanență de atacatori care, a rezultat, erau umbre pe radar ale războiului diversionist electronic. Procesul a început ceva mai târziu. Era un Tribunal militar excepțional după cum anticipaseră Iliescu și Măgureanu în intervențiile lor televizate. Tribunalul urma să judece cu celeritate faptele și să aplice sentința. Cel care s-a ocupat cu organizarea de la centru era generalul Vasile Ionel, reactivat de Ion Iliescu și pus șef de Stat Major General. Completul de judecată era format din judecătorii militari colonelul Gică Popa (președinte) și Ioan Nistor și din trei asesori populari (căp. Corneliu Sorescu, lt.major Daniel Candrea și lt. Zamfir). Acuzator era maiorul procuror Dan Voinea. Cei doi erau apărați de doi avocați din oficiu: Nicolae Teodorescu și Constantin Lucescu. Procesul a durat mai puțin de o oră și jumătate. Președintele completului, adică Gică Popa, a deschis ședința de judecată informându-i pe cei doi că se află în fața Tribunalului poporului. Însă Ceaușescu a spus că nu recunoaște autoritatea instanței și că nu poate fi judecat decât de Marea Adunare Națională. Judecătorul i-a replicat că MAN a fost desființată și că noul organ al puterii este Consiliului Frontului Salvării Naționale. „Lovitura de stat nu poate fi recunoscută” spune Ceaușescu, fără a impresionat completul de judecători. Avocații, evident confuzi și fără să fi stabilit strategii de apărare (au pretins după aceea că nu au aflat decât în elicopter care e misiunea lor) vor să-și facă clienții să recunoască vinovăția, deși încă nu se citiseră capetele de acuzare. Măcar să se ridice în picioare, în semn că recunosc autoritatea tribunalului însă cei doi refuză categoric. Judecătorul este sâcâit de toate aceste proceduri și discuții. Domnule avocat, vă rog să luați loc, spune el, după două minute de parlamentări. Judecătorul Popa se lansează într-o diatribă împotriva cuplului ex-prezidențial reproșându-le lipsa de comunicare cu poporul, cultul personalității și înfometarea populației. Lucrurile sunt clare, nu? Îi dă cuvântul procurorului Voinea care îi continuă filipicele: cei doi se fac vinovați de „crime împotriva poporului român,” de „fapte incompatibile cu demnitatea umanității, cu principiile justiției sociale” și cere condamnarea lor la moarte pentru infracțiunea de genocid, subminarea puterii de stat, organizarea de acțiuni armate de natură să slăbească puterea în stat, de acte de diversiune și de subminarea economiei naționale. Ceaușescu spune că totul este o mascaradă și nu recunoaște procesul. Nu vrea să dea nicio declarație, totul este fals și nu se recunoaște vinovat. Judecătorul îl pune să semneze, dar Ceaușescu spune că nu semnează nimic, răspunde doar în fața MAN. Acolo se va afla cine a organizat lovitura de stat. Judecătorii continuă să-l întrebe cine a ordonat să se tragă în protestatari la București, în Piața Palatului? „Și acum continuă să se tragă în oameni nevinovați, în bătrâni, în copii, în locuri, de niște fanatici, cine sunt acești fanatici? Cine i-a plătit?” Ceaușescu continuă să refuze răspunsul, dar spune că „Nu s-a tras în Piața Palatului în nimeni, dimpotrivă au fost ordine clare să nu se tragă.” Susține că tot ce i se pune în cârcă sunt provocări, falsuri. Judecătorul vituperează în continuare: „64 de mii de victime sunt astăzi ca urmare a dispozițiilor date de dumneata, în toate orașele, ai auzit, în toate muncipiile țării, cum le pronunțai dumneata, în toate municipiile pe care te lăudai că le-ai construit.” Maiorul Voinea vrea să afle cine sunt mercenarii străini „care și la ora aceasta trag în populația de pe întreg teritoriul țării, cine i-a adus și cine îi plătește pe acești mercenari?” Nu obține decât boscorodeli din partea lui Ceaușescu. E o altă provocare, răspunde doar în fața MAN, în fața poporului. Ar vrea să afle mai multe de la Elena Ceaușescu, despre care judecătorul spune că e „vorbăreață”, dar analfabetă. Analfabeta ajunsă academician, ricanează judecătorul. „O să te audă intelectualii din țara asta și toți colegii mei. O să te audă colegii mei. O să te audă!” spune ea. Așadar, nu recunoșteau instanța care-i judeca, o considerau un rod al loviturii de stat și, dacă ar fi fost să fie judecați, nu puteau să fie decât de reprezentanții clasei muncitoare. Că de aia se luptă poporul în țară „până la eliminarea acestei bande de trădători de țară care sunt în legătură cu străinătatea.” Judecătorul Gică Popa simte că a intrat în dialog cu inculpatul și îl provoacă: „Pentru cine luptă poporul? Luptă împotriva lui?” iar Ceaușescu, revoluționarul de profesie îi răspunde, în fine la o întrebare: „Pentru existența sa, pentru independență și suveranitate, pentru integritatea României.” Acest dialog al surzilor continuă o vreme, avocații apărării nefăcând decât să pună paie pe foc. Ceaușescu nici nu vrea să audă că puterea lui s-a dus, guvernul a fost dizolvat, la fel și MAN. Cei din fața lui nu aveau nicio calitate din cele asumate, sunt doar niște simpli cetățeni, el este președintele Republicii Socialiste România. Judecătorul continuă să-l acuze că a înfometat poporul, că îi făcea să vină să cumpere pâine din București și el se ducea la ei pe tarla să le dea indicații. Fals, spune Ceaușescu, el le-a dat sute de kg de grâu pe cap de persoană, a făcut în fiecare comună brutării. Nu-i adevărat, în vreme ce poporul murea de foame, ei s-au scăldat în bogății, conchide judecătorul. A văzut el la televizor. Elena Ceaușescu strigă isteric: „N-are vile, n-avem nimeni, sunt ale țării.” Voinea îl întreabă de contul de „400 de mii de dolari din Elveția”, Ceaușescu neagă, judecătorul îl corectează pe procuror, nu 400 de mii ci de milioane. Elena Ceaușescu: Să se facă dovada, dovada! Judecătorul le promite: O să se aducă și dovada! (nu s-a mai adus, n. S.Ș.) Și Ceaușescu și consoarta neagă vehement: Nu există nicio dovadă, nu există niciun cont, în nicio țară, în nicio valută la care procurorul face un joc negru de cuvinte: păi dacă nu are cont, să încheie și ei (completul de judecată) conturile cu inculpatul paranoic. Ceaușescu nu se lasă: vrea să-l dea în judecată pe „cel care zice că ar fi procuror” pentru insultă. Judecătorul se întoarce către Elena, femeile sunt mai cooperante, mai raționale. Nu și Elena care nu vrea să răspundă, tovarășul de viață o susține, sare la judecător spunând că nu e nimic de discutat, sunt niște impostori, rodul loviturii de stat. Cine a ordonat ca protestatarii de la Timișoara să fie împușcați? Dar la București? Ceaușescu le precizează: Pentru cunoștința dumneavoastră, care sunteți ofițeri, pot eu răspunde la întrebare. Ordinul de a trage nu-l dă guvernul. Dar la București cine a tras? Elena răspunde: Teroriștii, se spunea aici, vorbeau oamenii, că sunt ai Securității. Teroriștii sunt ai securității? vrea judecătorul să înțeleagă mai clar. Avocatul Luceascu pune și el paie pe foc: Securitatea nu era a comandantului suprem? întreabă el. Dar în cazul lui Milea, care au fost circumstanțele sinuciderii lui? Era trădător și s-a sinucis, spune sec Ceaușescu. Avocații simulează apoi o încercare de a-i scoate basma curată punând sunt semnul întrebării sănătatea lor mintală, mai ales a Elenei: „că dacă sunteți iresponsabilă atunci e o apărare, dacă nu, e altă apărare.” Dar calea de apărare pe care au ales-o în cele din urmă avocații a fost să recunoască în întregime vinovăția clienților, ba chiar s-o nuanțeze. Intervențiile celor doi avocați puteau fi, foarte bine, ale acuzării. Cei doi se referă la fiecare punct din acuzarea enunțată de procuror venind cu argumente pe tema crimelor făcute de cei doi împotriva poporului: „prin înfometare, prin lipsa de căldură, prin lipsa de lumină, dar cea mai odioasă crimă a fost crima de a încătușa spiritul românesc” etc. etc. Avocatul Luceau elucubrează pe această temă, dând detalii despre modul în care a fost creată armata securității, cum i-a îmbrăcat (Ceaușescu) pe securiști în uniforme MApN, pentru ca poporul să urască armata „și din această degringoladă dumneavoastră să puteți câștiga timpul pentru a crește copiii de la orfelinate pentru a-i trimite în străinătate sau pentru a-i aduce ca trupe de comando împotriva poporului român.” Avocatul Elenei Ceaușescu îi ridiculizează pe cei doi că-i ascultau pe oameni în cele mai intime momente, îi înfricoșa, îi pedepsea să trăiască în condiții mizerabile, sub amenințarea că pot fi împușcați, injectați și duși la nebuni. „Cu asta se ocupa scumpa noastră conducere, marea savantă de renume mondial codoi, să-mi iertați expresia.” Mai afirmă că singura (circumstanță) atenuantă este dată de megalomania lor. Puși să spună ultimul cuvânt înainte de sentință, Ceaușescu contestă din nou tribunalul. Este președinte, comandant suprem și răspunde în fața MAN. Totul este minciuna „celor care au dat lovitura de stat, trădând poporul, mergând până la distrugerea independenței României.” Avocatul Lucescu îi spune judecătorului: „Domnule președinte, dacă îi mai dați cuvântul în continuare, considerăm că este o jignire adusă poporului român și actului de justiție românească.” Și, cu acest ultim act de justiție românească, completul se retrage pentru deliberări. Nu stă mult: „Tribunalul, în numele legii și al poporului declarând în secret, condamnă în unanimitate de voturi pe inculpații Ceaușescu Nicolae și Ceaușescu Elena la pedeapsa capitală și confiscarea totală a averii.” Cei doi au fost găsiți vinovați de genocid, subminarea puterii de stat, act de diversiune și subminarea economiei naționale. „Pronunțată în ședință publică azi, 25 decembrie 1989.” Ședință publică? Cei doi au fost judecați practic fără apărare, fără martori, fără audieri și fără administrarea probelor. A fost un proces care respecta tradiția comunistă a proceselor trucate cu rezultate știute dinainte. Ei și-au văzut avocații pentru prima dată în proces iar aceștia s-au dovedit a fi, de fapt, niște eficienți acuzatori. Singurul public care a participat pare să fi fost format din Virgil Măgureanu și Gelu Voican Voiculescu.

La auzul sentinței, cei doi încep să vorbească în versuri: România va trăi-n veci de veci, spune Nicolae Ceaușescu. „Toți trădătorii, oricâți vor fi... Va trăi România și poporul român liber, nu cu trădătorii. Mai bine luptă cu glorie deplină decât să fii sclavi, încă pe vechiul pământ... Ce nedreptate! Toate ne-au spus pe lumea asta, dar nimic de trădători!” Nu vor să fie legați, vor să moară împreună, nelegați. „Nu admit, nu puneți mâna pe noi, nu ne legați, nu ne jigniți, nu ne legați, nu e voie să ne legați!” spune și Elena. „V-am crescut ca o mamă, dați-mi drumul la mâini, îmi rupeți mâna, dați-mi drumul, aoleo, măi băiatule, mă!”

Au fost apoi duși (ridicați pe sus, împinși, îmbrânciți de soldații care îi acuzau de moartea camarazilor de arme) în spatele unității și executați. Scurtă vreme după aceea (ora 20.45), la radio și televiziune s-a citit un comunicat scris, cu certitudine înainte de proces: „Luni, 25 decembrie 1989, a avut loc procesul lui Nicolae Ceaușescu și al Elenei Ceaușescu, în fața Tribunalului Militar Excepțional. Capete de acuzare: genocid – peste 60 de mii de victime. Subminarea puterii de stat prin organizarea de acțiuni armate împotriva poporului și a puterii de stat; infracțiunea de distrugere a bunurilor obștești prin distrugerea și avarierea unor clădiri, explozii în oraș etc.; subminarea economiei naționale: încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari, depuse în bănci străine.” Doar trei dintre cele cinci capete de acuzare se regăsesc în rezoluția dată de completul de judecată la Târgoviște și oricum altfel formulate. Semn că nici nu conta de ce anume erau acuzați cei doi. Esențialul era ca sentința să fie de condamnare la moarte și confiscarea averii. Cei doi nu au mai avut dreptul la recurs. Probele care urmau să fie analizate conform celor spuse de judecători nu au mai fost investigate. Procesul a încălcat mai toate normele de drept posibile sub pretextul că, dat fiind că cei doi nu recunosc autoritatea tribunalului, procesul poate să scurtcircuiteze traseul procesual și să treacă direct la execuție. Probabil că organizatorii farsei aveau nevoie de un Ceaușescu derutat sau pus pe confesiuni, oricum un Ceaușescu dezarmat și înfricoșat. N-a fost să fie. Cei doi nu păreau să creadă, până la urmă, că îi așteaptă pedeapsa capitală deși știau din rechizitoriul sumar expus de procuror la începutul ședinței. Președintele completului de judecată, colonelul Gică Popa s-a sinucis în circumstanțe tulburi/neelucidate, câteva luni mai târziu. Unul dintre avocații apărării Constantin Lucescu este azi general și judecător. Procurorul Dan Voinea a devenit general și s-a ocupat (sic!) de dosarul Revoluției și de cel al mineriadei din iunie 1990. Mai toți spun că nu a reușit decât să tergiverseze și să încurce cercetările în cele mai stufoase și pline de capcane dosare postrevoluționare.

Victor Dinu descrie în România liberă cu titlul Nimicirea gorilelor mercenare cum au fost distruse două tanchete „care nu sunt în dotarea forțelor noastre armate” în fața Ministerului apărării. „Șapte mercenari, angajați în slujba tiranului, au fost lichidați pe loc. Trei au reușit, pe moment, să fugă, sperând într-un miracol al scăpării! Zadarnic!” În fine s-au chinuit mult până au murit ciuruiți de gloanțele „bravilor și eroicilor noștri ostași, aflați la datorie”. Se știe acum că era vorba de fapt despre militari de la Academia Tehnică, chemați în ajutor și uciși din greșeală. Au murit cinci militari și opt au fost răniți.

Biologul Ion Ioniță, de la Întreprinderea de autoturisme Colibași, spune că acolo nu au fost victime, deci nu a curs sânge „decât în inimile noastre”, însă s-au strâns cu toți să apere averea poporului, „să continuăm lucrul în punctele vitale, în locurile cu foc nestins.” Biologul de la fabrica de mașini spune că știau cu certitudine că bandele criminale încearcă să otrăvească apa, că sunt înarmați și extrem de cruzi „dar oamenii secției energetice și gospodăriei de apă au înconjurat cu piepturile lor, om lângă om rezervoarele, decantoarele și stația de pompe, deși multe dintre aceste obiective se aflau în plin câmp, în pădure, în noapte.” Drept urmare, peste tot, în casele constructorilor de autoturisme, apa curgea curată „limpede, ca năzuințele noastre, pe care le credem, de acum posibile.” Consiliului Național al Apelor spune totuși că temerile cu otrăvirea apei erau cu totul neîntemeiate și că totul a fost doar o diversiune „pusă la cale de elemente iresponsabile” care au alertat atât populația Capitalei cât și numeroase alte orașe din țară, spunând că apa a fost infectată (cei care au informat au fost gazetarii de la Televiziune și din presa scrisă, inclusiv de la România liberă, Scânteia poporului și Libertatea). Oricum barajele și bazinele de alimentare cu apă erau apărate de militari și de lucrători ai Consiliului Național al Apelor.

Ziarele anunță cu satisfacție că „matematiciana” Zoe Ceaușescu, „fiica cuplului dictatorial a fost arestată de reprezentanți ai armatei române și ai gărzilor patriotice.” Într-un reportaj prezentat de televiziune, în apartamentul ei au fost găsite „bijuterii, aur și alte obiecte de mare valoarea colecționate din patrimoniul național al României, precum și peste 97 de mii de dolari SUA.” România liberă le mulțumește celor care-i ajută să distribuie ziarul, „scris și tipărit cu arma în mână – în cel mai direct sens al cuvântului – din prima zi a izbăvirii patriei.” Redacția ziarului spune că a fost o datorie de conștiință, întrucât ziarul nu putea lipsi „de la întâlnirea cu eliberatorii patriei, cu cetățenii ei, cu poporul!” Au scris și tipărit ziarul și l-au dus „înfruntând gloanțele ucigașe” la Televiziune, în Piața Palatului, împărțindu-l cu mâna lor. Au fost ajutați de constructori care, cu camioanele lor, „au luptat și mai luptă, blocând la nevoie accesul dușmanilor spre obiectivele principale...”

Pe prima pagină a ziarelor se anunță înființarea Contului 1989: „La propunerea cetățenilor, la Casa de Economii și Consemnațiuni a fost deschis Contul 1989, prin care fiecare poate contribui, după puterile lui, la ajutorarea victimelor revoluției, la eforturile pentru renașterea țării.”

Mulți dintre cei care au ieșit atunci în stradă spun că, în ciuda aerului festiv al zilei în care Nicolae și Elena Ceaușescu au fost executați, chiar atunci când se spunea pe toate tonurile că Revoluția a învins, de fapt oamenii lui Iliescu preluau puterea spre propriul lor beneficiu. Au urmat multe momente de cumpănă, manifestații ale partidelor istorice contracarate cu duritate de FSN care decisese să participe la alegerile din 20 mai. Cu mare greutate, Iliescu a acceptat constituirea unei forme caricaturale de organism pluripartinic (CPUN) pe care-l controla însă în mare măsură. CFSN a mituit electoratul iar Iliescu a câștigat lejer alegerile din mai, apoi a reprimat manifestația-maraton din Piața Universității și a părut o vreme că România se reîntoarce în dictatură.

Din 14 ianuarie 2019 până azi, am ținut o cronică a perioadei similare din anul 1989. Am încercat să fiu atent la limbajul puterii/propagandei, la evenimentele interne sau externe, la starea de spirit a actorilor politici sau sociali. Pentru aceasta am avut multiple surse documentare. Am consultat, în primul rând (fiind și cea mai consistentă resursă de informații), colecția mai multor publicații comuniste (Scânteia, România liberă, Scânteia tineretului, Informația, Săptămâna, Sănătatea, România literară, Luceafărul, Contemporanul, Femeia, Cinema etc.etc.) Am folosit Buletinul oficial, surse din arhivele parlamentare, cărți dedicate Revoluției române sau în întregime anului 1989 (memorii, amintiri, interviuri ba chiar și cărți de ficțiune inspirate din acele evenimente). Desigur, nu ar fi fost posibilă nicio pagină din această rememorare fără ca în decembrie, cu treizeci de ani în urmă, câteva mii de timișoreni și bucureșteni să se ridice împotriva unei dictaturi brutale și sângeroase, să iasă în stradă riscându-și (sau pierzându-și) viața pentru libertate și adevăra, și apoi, vreme de ani după 1989, să se pună de-a curmezișul tentativelor de a o reinstaura sub diferite forme și denumiri. Este un sacrificiu care merită prețuit și onorat. Indiferent cât de multe diversiuni au avut loc în timpul și după zilele încinse ale Revoluției, victorioși au fost cei care strigau „Libertate, te iubim/ Ori învingem, ori murim.” Pentru că ei și-au pus viața în joc fără să știe ce-i așteaptă la finalul zilei și fără să aibă de gând să convertească sinceritatea luptei lor în beneficii și privilegii. Ei nu erau nici eșalonul doi, nici niște aventurieri oportuniști ci niște oameni dispuși să-și dea viața pentru a scăpa țara de dictatură. Și poate că amintirea acestor revoluționari ne va face mai atenți față de cei care ajung la putere și care ne cer supunere absolută pentru că vor să ne ducă în paradis.