Linkuri accesibilitate

Revoluția română și răsturnarea tiranului care fura robinetele gazdelor: o revistă a presei


22 decembrie 1989 - Bucureșteni adunați în fața Comitetului Central al PCR, după fuga dictatorului Nicolae Ceaușescu

La 30 de ani de la declanșarea evenimentelor de la Timișoara, întreaga presă europeană a publicat și continuă să (re)publice articole ale corespondenților care au “acoperit” jurnalistic Revoluția română, atunci, în decembrie 1989.

Astfel, conservatorul Financial Times (FT), cotidian al finanțelor din City, în articolul: Ce s-a întâmplat cu revoluționarii României după 30 de ani? l-a făcut pe autor, Alec Russell, să se întoarcă la Timișoara, unde l-am și întâlnit atunci, sosiți amândoi ca tineri jurnaliști freelance pentru un prim reportaj fierbinte. El se întoarce azi acolo și îi reîntâlnește pe unii din revoluționarii de atunci, precum Ioan Savu. Mulți sunt dezamăgiți de evoluția României, deoarece, cum o amintește autorul, „revoluțiile își devorează copiii”.

Avem însă amintiri sonore diferite. Alec Russell scrie că la Timișoara revoluția s-a petrecut pe un ritm de Lambada. Eu însă îmi amintesc foarte bine și am scris chiar atunci că ea s-a petrecut pe un imn de fotbal (“Oleee-oleee, Ceaușescuuu nu mai eee!…”).

Tot așa, Shaun Walker revine în The Observer (cel mai vechi săptămânal de duminică din lume, cuplat acum cu The Guardian) asupra orfelinatelor lui Ceaușescu, a căror oroare s-a mai estompat, dar care atunci erau un subiect major pentru presa din întreaga lume.

Scrie The Observer: „În cele trei decenii de la căderea comunismului, doar o mână de oameni au fost pedepsiți pentru rolul lor în regimul represiv al lui Ceaușescu și nu au existat deloc cazuri de tragere la răspundere penală pentru zecile de mii de copii maltratați în rețeaua inumană de orfelinate.

Orfelinatele au început să se umple de pe la sfârșitul anilor '60, când statul a decis să lupte împotriva crizei demografice prin interzicerea avortului și contracepției. Mulți dintre copiii din orfelinate nu erau de fapt orfani, ci erau abandonați de părinți care considerau că nu pot face față financiar creșterii unui copil.

Cele mai îngrozitoare abuzuri au avut loc în azilurile pentru copii cu dizabilități. La vârsta de trei ani, copiii cu dizabilități erau triați de comisii spitalicești în trei categorii: cei „vindecabili”, „parțial curabili” și „incurabili”. Copiii puși în a treia categorie, dintre care unii aveau handicapuri minore sau inexistente, au fost supuși unor tratamente deosebit de brutale.”

Ceaușeascu a furat vesela lui Valéry Giscard d'Estaing

La fel, britanicul și euro-scepticul The Telegraph, ziarul în care scrie Boris Johnson, publica pe 16 decembrie: S-a scuturat oare Bucureștiul de spectrul dictatorului? unde se descrie felul amenințător, simbolic violent, în care construcțiile-far ale comunismului și puncte centrale ale Bucureștiului comunist, clădirea Comitetului Central și Palatul lui Ceaușescu, continuă să domine și să determine țesutul urban al capitalei.

A doua zi, același Telegraph descria cum fuga lui Ceaușescu s-a petrecut pe un fundal de umor negru și brutal.

Spune The Telegraph: Occidentul privea la Ceaușescu ca la un dizident, un om cu care se putea lucra și vreme de două decenii l-a acoperit cu favoruri și invitații la cină. În 1978, Ceaușescu și Elena au vizitat palatul Buckingham, o călătorie care le-a revelat natura tâlhărească. Valéry Giscard d'Estaing, președintele Franței, sunase anterior pentru a-I avertiza pe britanici că atunci când a vizitat Parisul, Ceaușescu a furat tot ce nu era înșurubat sau bătut în cuie, inclusiv veselă, scrumiere, ba chiar și robinete (palatul britanic a ascuns câteva elemente, doar ca să nu dispară).

A apărut atunci că românii insistau ca Elenei să i se dea un titlu academic de la universități britanice: acea femeie doar cu educație elementară se credea o chimistă de renume.

Călătoria a fost o umilință pentru Regatul Unit, care totuși a obținut un contract pentru avioane. Ne putem imagina dezamăgirea guvernului Maiestății Sal,e când Nicolae a întrebat dacă poate plăti o parte din contract oferind înghețată, iaurt și căpșuni.

Ironia este că în vreme ce Occidentul credea că Ceaușescu este un moderat, el era convins că Uniunea Sovietică se înmuiase și că trăda socialismul. Ceaușescu încerca să construiască un stalinism pur, cu o economie controlată și un cult al personalității.

/.../

Ceaușescu era cât se poate de patriot, cu toate astea încerca să construiască un stat mai socialist și decât USSR-ul, închis mai ermetic decât Coreea de Nord și mai fanatic decât China lui Mao.

S-a tot spus că adevăratul comunism n-a fost niciodată încercat. Nicolae Ceausescu s-a apropiat cel mai mult de asta, scria The Telegraph pe 18 decembrie.

Un documentar strâmb

Nu toată presa a “acoperit” însă Revoluția română cu rigoarea celor de mai sus (dacă lăsăm deoparte Lambada din FT). De pildă, canalul belgian La Trois a difuzat sâmbătă 14 decembrie, la cea mai bună oră de audiență: 21.00 (și reluat duminică 15 decembrie pe France 5) un documentar franțuzesc nou despre Revoluție și căderea lui Ceaușescu: "LE PROCÈS DES CEAUSESCU: UNE RÉVOLUTION VOLÉE" (documentar de Vincent De Cointet, 2019).

Documentarul, care va avea premiera în România pe 23 decembrie, poate șoca prin dezinvoltura cu care echipa de realizatori se lasă manipulată în România și prin inexactitatea totală a derulării evenimentelor așa cum reiese de acolo. Nu doar că vocea actorului care citește comentariul nu știe să pronunțe corect Ceaușescu și Tökes, dar filmul începe cu un interviu cu Petre Roman, după care trece la mărturia opozanților (!) Stelian Tănase și Gelu Voican Voiculescu (!!!).

La 30 de ani de la evenimente, un documentar francez ni-i propune așadar pe Petre Roman, Stelian Tănase și ocultistul Voican Voiculescu ca fiind eroii și vocea adevărului pentru milioane de francezi și belgieni.

Iar Ion Iliescu e prezentat de aceștia de-a lungul documentarului ca o forță de opoziție internă a regimului. Se vede că accesul la totalitatea informației ne-a împins în epoca post-truth... într-adevăr.

Un interviu cu Emil Hurezeanu

Pe 17 decembrie, s-au împlinit 30 de ani de la momentul în care Radio Europa Liberă, pe atunci situat la München, în Germania de Vest, și-a modificat grila de emitere pentru a “acoperi” pe cât posibil evenimentele de la Timișoara și din restul României.

De la scânteia din Timișoara la incendiul de la București: cotidianul italian La Stampa a realizat pe 17 decembrie un interviu cu ambasadorul României la Berlin și fostul redactor șef al Europei Libere Emil Hurezeanu, despre evenimentele de atunci, din urmă cu 30 de ani, pe 17 decembrie 1989 și zilele ce au urmat.

“Revolta aprinsă la Timișoara s-ar fi putut opri acolo”, spune Emil Hurezeanu, „dacă Radio Europa Liberă nu ar fi împins-o, din oraș în oraș, până la București. Noi am transformat scânteia de la Timișoara într-un incendiu.”

Întreabă La Stampa: Unii acuză Europa Liberă că ar fi umflat numărul de morți ca să stârnească resentimentul populației împotriva lui Ceaușescu.

„Fals”, răspunde fostul redactor șef Emil Hurezeanu. „Pe 17 seara eu eram la microfoane și nu dispuneam de nici o confirmare a numărului victimelor: ambasada americană vorbea de un mort, iar ambasada japoneză de trei. Cei care au ieșit cu cifrele monstruoase de o mie, patru mii, cinci mii de morți au fost agenția de presă maghiară și cea iugoslavă, MTI și Tanjug, dar vina avea să fie aruncată pe noi, pentru că noi eram cei mai ascultați în România.”

Tot el spune că e dincolo de îndoială că Ungaria a jucat un rol în căderea regimului, „întrucât la Budapesta se afla atunci un grup destul de important de dizidenți români. La fel se poate spune și despre Iugoslavia.”

Hurezeanu continuă: „Nimeni nu-l iubea pe Ceaușescu, deoarece în anii 60, când ortodoxia comunistă rămânea importantă, el se comporta ca un liberal și privea spre Occident – mergând până la a refuza să sprijine Armata Roșie în timpul primăverii de la Praga –, iar când a început perioada de perestroika și glasnost, cu Gorbaciov, el s-a închis, dimpotrivă, într-un stalinism impenetrabil.”

Mai spune Hurezeanu: „Noi trăiam un paradox tragic: când toate țările comuniste ale Pactului de la Varșovia pluteau în obscurantism, noi eram singurii care nu învățam rusa la școală, care nu aveam trupe rusești pe teritoriu și care priveam televiziunea occidentală dublată în română. Când ei au început să se scuture, noi eram de multă vreme adânciți în mizeria cea mai neagră și lipsiți de orice drepturi civile.”

La Stampa explică cititorilor obsesia lui Ceaușescu cu rambursarea datoriei către FMI, iar Hurezeanu continuă: „Motivul pentru care revoluția a devenit violentă era legat și de asta: anii 80 au fost pentru România cei ai unei mizerii fără sfârșit, iar oamenii erau plini de furie.”

„Izolat, având senzația de a fi fost trădat și de Occident și de Moscova, Ceaușescu se sprijinea pe un partid care nici măcar nu era comunist, dar crescuse în jurul cultului personalității liderului. Noi nu am avut un Vaclav Havel, nici sprijinul Bisericii, nici opoziție, noi am avut doar mizeria.”

„Ziua cea mai controversată rămâne 21 decembrie, când Ceaușescu a fost fluierat pentru prima dată în piață, ceea ce a declanșat haosul. Trecuse o săptămână de la Timișoara, oamenii știau ce se întâmplase, au mers la manifestație cu pancarte și lozinci despre Ceaușescu, pe care le-au lepădat înainte ca el să vorbească... Se zice că vehiculele militarilor, care în general aveau difuzoare pentru a transmite aplauzele și uralele, de data aceea au amplificat liniștea ca să se audă fluierăturile.”

La întrebarea finală dacă nu cumva Securitatea pregătise schimbarea puterii Hurezeanu răspunde sceptic: „Nu cred că au fost ei, mai degrabă militarii și acea parte a serviciilor legată de Moscova, dar până azi încă nu e limpede cine a declanșat violența. Au trecut 30 de ani și încă nu știm ce s-a întâmplat.”

Flori pe mormântul « Conducătorului »

Flori pe mormântul « Conducătorului ». Le Soir, principalul cotidian din Bruxelles, a publicat un reportaj realizat în cimitirul Ghencea din București, unde se află mormântul soților Ceaușescu. Le Soir a stat de vorbă cu îngrijitoarea cimitirului, Rodica Mihai, care spune că cei mai mulți vizitatori vin pe 26 ianuarie, aniversarea lui Ceaușescu, sau pe 25 decembrie, ziua executării lui: „Vin câte 20, 30, 40 de oameni. Vin oameni care îl iubeau; vin alții importanți și sus puși... alții vin des, de-a lungul anului: curăță mormântul, aduc flori sau fac poze.”

E vorba în special de oameni în vârstă, precizează ziarul belgian, oameni care cred că era mai bine « înainte » și pentru care Ceaușescu rămâne „cel mai mare patriot al României”. Pentru mulți, căderea comunismului a însemnat alunecarea în declasare și irelevanță. Tranziția spre capitalism a fost brutală pentru cei mai săraci, care văd acum prosperitatea concentrată doar în marile orașe, scria Le Soir.

În sfârșit, în aceeași zi, The Irish Times avea un reportaj despre tinerii revoluției, astăzi îmbătrâniți și care încă mai așteaptă să se facă dreptate: Iliescu a dominat vreme de 15 ani România post-comunistă, câștigând trei mandate și ca fondator al puternicului PSD, dar încă nu a răspuns întrebărilor despre crimele de acum trei decenii.

Facebook Forum

XS
SM
MD
LG