Linkuri accesibilitate

Buletin de știri 12 februarie 1989


Gheorghe Gheorghiu –Dej, Petru Groza, K.E. Vorosilov în vizită la Gospodăria Agricolă Colectivă „Drumul lui Lenin”, satul Livedea, reg. Bucureşti. (24.08.1951) Fototeca online a comunismului românesc; cota:94/1951

La 40 de ani de la declanșarea cooperativizării un Erou al Muncii Socialiste spune că a fost greu să-i facă pe oameni să-și pună la comun animalele și pământurile, dar, cu răbdare și „inginerie morală”, a reușit.

Duminică 12 februarie 1989

Soarele răsare la ora 7.22 și apune la ora 17.40. Vremea se va încălzi ușor. Cer parțial noros. Vor avea loc precipitații (ploaie, lapoviță și ninsoare) ăn nordul, centrul și nord-vestul țării, izolat și în celelalte regiuni. Temperaturile minime în general între minus opt și plus două grade iar maximele vor fi între două și zece grade. Pe alocuri, mai ales în centrul țării, ceață.

Pentru că (după semnarea selectivă a Acordului de la Helsinki în forma adoptată de CSCE în ianuarie, la Viena) se tot vorbea despre faptul că Occidentul nu respectă un drept fundamental al omului, cel la muncă, Sergiu Andon face cateheză de partid pe prima pagină a Scânteii unde, cu subtitlul „Repere ale calității muncii și vieții, ale creșterii bunăstării poporului”, descrie paradisul proletariatului: „Dreptul la muncă, drept la existență demnă, la progres și civilizație tot mai înaltă.” Ideea e că după Congresul IX s-au produs „efecte majore și durabile în toate privințele, inclusiv într-un domeniu de importanță fundamentală pentru existența oamenilor (...). Este vorba despre asigurarea locului, condițiilor, nivelului și răsplatei muncii.” Căci fără acestea, spune politrucul, „orice discuție despre libertate sau demnitate este superfluă, orice nădejde de progres și bunăstare a oamenilor muncii e fără temei.” Or România este exemplară din acest punct de vedere: o demonstrează și Comunicatul referitor la îndeplinirea Planului național unic pe 1988: țara avea 11 070 mii persoane ocupate, din care 72% lucrau în industrie și în celelalte ramuri neagricole. Muncitori (carnea de tun a propagandei comuniste) erau 7,8 milioane. În concluzie, munca l-a creat pe omul nou.

Cum a făcut-o? Ne spun Mihai Caranfil și Cezar Ioana care sărbătoresc „40 de ani de la începerea cooperativizării agriculturii în țara noastră” cu un text edificator intitulat:„Între inginerie agronomică și inginerie morală.” Ei fac o vizită la cooperativa din Topolovățu Mare, Timiș, întemeiată la sfârșitul lui 1952. „A pornit de la foarte puțin, de la ceva derizoriu. Erau, la întemeiere, 30 de familii (90 de membri) care izbutiseră să adune la un loc 158 de hectare, 17 pluguri simple, 11 grape, 12 prășitori, 4 vânturători, 12 care, o avere obștească de 54 de mii de lei.” După patruzeci de ani, cum e de bănuit, în CAP au intrat toți locuitorii comunei, cu tot cu utilaje, terenuri, acareturi, animale și forță de muncă. După ce fac un inventar al producției, cei doi ziariști spun: „Judecați aceste cifre, comparați-le între ele sau cu oricare altele. Ele vă vor obliga să constatați că între situația și posibilitățile din urmă cu patru decenii ale micii gospodării țărănești și situația pe care le-a creat-o, în timp, unirea mai multora dintre ele într-o cooperativă organizată pe temeiul muncii în comun și al aportului tehnologiilor agricole moderne, diferența este categorică și nu lasă loc niciunui dubiu cu privire la valoarea principiului pentru care a optat țărăminea noastră începând cu patru decenii în urmă.” Istoria acestui CAP nu a fost lipsită de hopuri, iar organizarea nu a fost chiar așa eficientă la început „(...) înscrierea țăranilor de aici în cooperativă s-a desfășurat anevoie și a durat destul.” Șeful cel mare al CAP-ului, inginer Ioan Josu recunoaște că nu a fost ușor. Era localnic, iar părinții lui erau dintre cei careu au întemeiat cooperativa. „Iar eu, lucrând ca activist extrabugetar la UTC, la fostul raion Lugoj, am muncit de ani de zile în echipele de lămurire - cum se numeau pe atunci - la mine în comună, dar și în alte sate ale raionului. Aici mergea greu, foarte greu, mult timp cooperativa a rămas cu același număr de membri tocmai pentru că rezultatele concrete nu erau prea convingătoare pentru ceilalți gospodari ai satului.” L-au ajutat să-i convingă „răbdarea, înțelepciunea, tenacitatea, încrederea în adevărul argumentelor” sale și ale partidului. A durat 14 ani. Ioan Josu, eroul principal al acestui reportaj, vrea să înlăture orice fir de praf de pe soclul propriei statui și le spune ziariștilor că vrea „să lămurim astea pentru literatură, pentru romane.” Prima conducere a CAP-ului, spune el, nu a fost suficient de convingătoare și i-a lăsat mereu oamenii în doaga lor. „Ioan Josu: Au fost ani de mari frământări pentru mine. Nici pământul nostru nu e foarte bun, categoria a treia de fertilitate (...) era și multă indisciplină, erau deprinderi vechi.” Dar la vremea respectivă toți activiștii din toate organizațiile de partid, de tineret din țară luptau pe toate fronturile „pentru a se înrădăcina acest nou mod de a gândi asupra proprietății. Deviza era să trecem de la al meu la al nostru.” Au muncit stăruitor pentru a schimba mentalitățile și, în cele din urmă, au înfrânt. „Drumul înțelegerii, așa a și fost supranumit acel îndelung proces care a lăsat ca, în confruntarea de conștiință dintre adânc înrădăcinata obișnuință a lucrului pe mica fâșie de pământ, obiectiv limitată la rezultate mediocre, și organizarea activității agricole pe temeiul gospodăririi în mari și puternice unități economice, să învingă rațiunea, argumentul eficienței.” Mentalitatea oamenilor s-a schimbat, conchid cei doi autori și, deopotrivă cu ingineria agricolă, s-a făcut și inginerie cu sufletul oamenilor. Ziariștii ne informează că șeful CAP-ului își susținea doctoratul peste două săptămâni, „pe baza activității proprii de cercetare. Va lua acest examen, nu ne îndoim. Ar lua examenul și dacă el s-ar referi la ingineria morală.” Ioan Josu, unul dintre inginerii sufletului omenesc, a fost din plin răsplătit: a devenit Erou al muncii socialiste, a fost membru al Comitetului Central al PCR și cetățean de onoare al comunei Topolovățu Mare. Se pare că pentru consăteni nu a fost chiar un erou de vreme ce, în decembrie 1989, a fost dat de protestatari jos. Concedierea a fost un pas înainte: și-a înființat propria societate agricoindustrială rămânând ce a fost, ba chiar mai mult decât atât, dovedindu-se perfect pregătit de cooperatismul socialist pentru capitalismul de tranziție.

Nicolae Șandru care vizitează o școală generală, ne vorbește în Scânteia despre alt fel de „inginerie morală”. Este o școală din Bălan care, după cum scrie în caietul ei o elevă peste umărul căreia ziaristul se uită indiscret: „Orașul nostru a devenit oraș în anul 1967.” Atunci, ne luminează Nicolae Șandru, Nicolae Ceaușescu vizita „mărunta alcătuire de case modeste, hotărându-i o nouă structură edilitară pe măsura importanței economice care i se atribuia.” Este un oraș mineresc unde „practic nu există familie” care să nu aibă legătură cu mineritul. Subiectul nu e întâmplător: în cele mai multe cazuri copiii din familiile orașului urmează drumul calificării în minerit și e firesc, spune „tovarășa Niculina Panaite, secretar adjunct al comitetului orășenesc de partid - ca în oraș să existe o largă rețea școlară în măsură să pregătească noi și noi generații de mineri.” Unde începe drumul copiilor către minerit, se întreabă meditativ ziaristul: Poate în brațele taților, poate la creșă sau la grădiniță unde „drumul spre minerit poate începe atunci când își zăresc chipul la Panoul fruntașilor alături de fotografia fruntașului în întrecerea socialistă, minerul-șef de brigadă Constantin Stereș.” Dacă nu începe atât de timpuriu, atunci începe în școala generală. Un exemplu sunt de pildă cei 14 copii ai minerului Gheorghe Maftei, sau cei doi copii ai minerului Petru Mureșan, „așa este inginerul Ion Roman, în prezent șeful mineri Centru, și ca el mulți alții care, după specializare în facultăți, au revenit în orașul natal de la izvoarele Oltului pentru a descoperit și scoate la suprafață bogățiile pământului.” Iată de ce copiii nici nu mai pregetă când trebuie să-și aleagă meseria iubită: cea de miner. Că-și doresc (sau doar sunt obsedați) de subterane o dovedește faptul că „nu întâmplător un dans tematic, premiat la Festivalul național Cântarea României, s-a intitulat Comoara din adâncuri, după cum nu întâmplător un anume reportaj al membrilor subredacției din Bălan a revistei Cutezătorii, premiat la concursul de creație literară Amintiri din copilărie, a fost intitulat Orașul născut din adâncuri.” Cum să te mai smulgi din vraja asta?

Mircea Zaciu, după o zi primăvăratică, face un rezumat al știrilor primite de la Ștefan Bitan (critic și istoric literar, 11 ianuarie 1929-1 februarie 2019), pe care-l întâlnește în piață și-i povestește „noutăți de gradul O (expresia lui!) de la București, unde și-a vizitat amicii: un general și o coloneleasă; prăbușirea unui avion TU în zbor de probă, pe Otopeni; scandal cu trei ziariști de la România liberă, prinși că ar fi vrut să difuzeze manifeste tocmai de ziua Lui, tipărite la Casa Scânteii. Amănunte lipsesc. Se pare că au fost denunțați. Textul manifestului a fost intercalat printre rândurile unui articol de fond, ar fi vorba de o sută de mii de exemplare, care au reușit să iasă din tipografie, în teancurile de ziare, depuse în portbagajele unor mașini. Când să pornească, bruscă descindere, control al portbagajelor și arestări.”

Programul TV începe la ora 11.30 cu Lumea copiilor. Se transmite, la Telefilmoteca de ghiozdan, serialul Racheta albă. Apoi, la 12.25, Sub tricolor, la datorie! La 12.40, Viața satului emisiunea urmată de un scurt buletin de știri la 13.00 și apoi Album duminical, până la 15.00 când transmisiunea se întrerupe și e reluată la 19.00 cu Telejurnal, apoi la 19.20 Cântarea României (color) Omagiul țării, conducătorului iubit. Emisiune realizată în colaborare cu Consiliul Culturii și Educației Socialiste și cu Comitetul de cultură și educație socialistă al județului Călărași. Urmează la 20.25 filmul artistic Declarație de dragoste, producție a Casei de filme trei. La 21.50 Telejurnalul și, zece minute mai târziu, programul se închide.

Declarație de dragoste (1985) este un film regizat de Nicolae Corjos după un scenariu (și o carte) de George Șovu. Alături de Liceenii, film-cult al adolescenței comuniste. Distribuția: Adrian Păduraru, Teodora Mareș, Ion Caramitru, Tamara Buciuceanu, Adela Mărculescu, Constantin Diplan, Dorel Vișan etc. Este o poveste despre doi elevi de liceu și dragostea lor pură pe care nu o pot destrăma diferențele sociale (ea -Teodora Mareș - este dintr-o familie de condiție modestă, el -Adrian Păduraru - dintr-o familie simandicoasă: tatăl era inginer, mama, doctoriță). Băiatul, căruia îi fusese furată o casetă cu declarația de dragoste făcută fetei, se ia la bătaie cu cel care-o furase și-l bagă în spital. Este propusă excluderea lui din UTC însă, pentru că e elev bun, rămâne în cadrul organizației doar că nu mai este lăsat să dea bacalaureatul în iunie. Excepționalul elev ajunge pe șantier, apoi își caută iubita pe care o găsește pe plajă și cei doi se pupă până la terminarea filmului. E ușor de bănuit ce s-a întâmplat după aceea: pentru că nu mai avea cum da la facultate, băiatul era înrolat la armată în septembrie și următoarele 16 luni (cel puțin) le făcea în cazarmă. Se întorcea și trebuia să se angajeze, pentru că nu putea sta fără serviciu jumătate de an până la admitere (era luat pentru „parazitism”). Nu avea cum se pregăti și nu intra nici atunci etc.etc. O declarație de dragoste fatală.

La Operă, spectacol cu Lacul lebedelor.

Pe scenele teatrelor puteau fi văzute Cerul înstelat deasupra noastră și Cameristele (la Teatrul Mic) Milionarul sărac (Giulești), Belmondo al II-lea (Teatrul C. Tănase), Cavalcada râsului (Tănase, sala Victoria) Preșul și Regele Ioan la Teatrul de Comedie;

Multimedia

Florin Iordache laudă decizia excluderii Anei Birchall din PSD
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:01:22 0:00
Mai mult
XS
SM
MD
LG