Linkuri accesibilitate

Buletin de știri 26 februarie 1989


Fidel Castro (stânga) la vânătoare în România, mai 1972

Sâmbătă 26 februarie 1989

Soarele va răsări la ora 6.59 și va apune la ora 17.59. Vremea va fi caldă pentru această perioadă. Temperatura maximă va atinge, în sud (București), 19 grade iar mininele zece grade. În centru (Brașov) extremele se vor situa la 12 și 5 grade. Vântul va avea viteza medii (40-45 km/h). Va ploua sau burnița în sudul și vestul țării. Pe alocuri condiții de ceață

M.Ion ne spune, în Scânteia, povestea lui I. Drăgan căruia i-a fost distribuit din fondul de stat prin repartiție un apartament nou, spațios, într-un cartier nou al capitalei. Omul a primit cheile apartamentului din mâna constructorului, ca mulți alții din acea zonă, în aprilie 1988. În apartament, jale. Mizerie, lucrări nefinisate, neterminate sau neîncepute. A strâns din dinți și din buzunar, a plătit constructorii să termine ce nu începuseră... mă rog, experiențe prin care au trecut toți cei care se mutau în zecile de mii de apartamente cu care se lăuda propaganda comunistă în fiecare ediție de ziar că au fost construite în acel cincinal. „ (...) după ce ați muncit să puneți apartamentul la punct și ați plătit nu puține remedieri chiar celor care de fapt trebuiau să lucreze bine de la bun început (de asemenea, la fel ca mulți alți locatari) ați fost invitat, mai exact somat să părăsiți apartamentul respectiv și să vă mutați câteva blocuri mai încolo, într-un alt apartament identic (Identic numai ca număr de camere, căci, deși nou, rămas deschis și neocupat, se afla în stare de degradare, cu echipamentele sanitare și electrice lipsă sau deteriorate)” asta pentru că, zice-se, inspectorul Chirciu Ion de la spațiul locativ al sectorului 3 a scris greșit adresa pe repartiție. Ca atare nu doar că a vrut să-l mute cu forța, dar și să-l facă să plătească chiria pentru ambele locuințe. Inspectorul zice că ar fi putut rezolva toată încurcătura, însă respectivul „nu a fost om.” Ziaristul a făcut o anchetă socială să vadă dacă păgubitul era sau nu om. Era. Muncea din greu la întreprindere, își vedea de familie, de educația celor trei copii minori. Așadar, inspectorul de la spațiul locativ nu avea dreptate. Sau poate că „nu era om” pentru că „nu-l omenise”?„Sigur, nu vrem să răstălmăcim aceste cuvinte. Însă oricum le-am lua, ele denotă cel puțin o atitudine arogantă, un vădit dispreț față de cetățean...” Concluzia: omenia îi lipsește funcționarului. Dar presa are putere și a reușit să spargă ușile birocraților de la Consiliul popular al sectorului trei care au reanalizat cererea vreme de un an (omul bătându-le pragul de zeci de ori) drept urmare „locuiți și veți locui în continuare în apartamentul în care v-ați mutat de la început” îl anunță ziaristul. Pentru celălalt apartament unde era forțat să se mute și rămas acum neocupat urmează „să primească repartiție un alt om al muncii. Evident, după ce va fi pus la punct. (Eventual pe spezele celor ce se fac vinovați de situația creată.)”

În Cluj s-a deschis o nouă autogară. Un sediu nou, oameni noi. Numai că, după cum constată R. Șerban, corespondent al Scânteii, a fost construită anapoda, la capătul orașului astfel că „pentru a ajunge la noua stație, toți cetățenii orașului care merg spre Turda sau care se reîntorc în Cluj Napoca sunt nevoiți a străbate peste cinci km cu mijloacele de transport” până la autogară. Ca să nu mai vorbim despre cozile care se fac la bilete la orele de vârf. Oamenii au depus cereri peste cereri și plângeri așijderea, să se mai facă o stație și un chioșc de bilete în zona Cipariu, însă „propunerea a fost tratată cu indiferență” și cu o promisiune pe care instituțiile locale s-au grăbit s-o încalce. Spun că e necesar un studiu de fezabilitate. Problema oamenilor a rămas nerezolvată toată iarna (sau poate pentru totdeauna?)

Vasile Oltiș are o sarcină grea de partid, de stat și de scriitor: să scrie în Luceafărul un reportaj artistic despre Scornicești. Dar tocmai pentru că e scriitor, pe pagină vorbele-i curg râu și vuiet dau în cale. Căci Scorniceștiul are darul de a-i inspira pe creatori, istorici și politruci. Era, doar, vatra părintească a mărețului cârmaci. Talentul e să scrii de parcă nu ai ști cine s-a născut acolo, de parcă ai scrie despre o comună oarecare. Oarecare? Desigur, nu. „Este atât de tumultuos prezentul Scorniceștiului, încât îi simți forța revărsată în fiecare faptă, și atâta preocupare întâlnești pentru pașii pe care îi face astăzi localitatea către statutul de oraș, încât îți vine greu să te amesteci, ai simțământul unui pieton neavenit, care traversează o stradă în clocot printr-un loc nepermis.” Și nu va fi orice fel de oraș: va fi un oraș agricol. Dar nu a fost ușor. „Lupta cea mai grea” dusă de localnici a fost cu pământul „pe care l-au moștenit, pământ podzolic, slab productiv” însă binele înfrânge și, muncind sistematic să îngrașe solul și să-l facă productiv, locuitorii Scorniceștiului au reușit în cele din urmă să dea o producție de aproape douăzeci de ori mai mare decât în 1950 când CAP Scornicești în primul bilanț al existenței sale „socotea pe hectar 584 kg de grâu și 964 kg la porumb.” În 1988, CAP Scornicești raporta o producție de nouă tone de grâu la hectar și aproape 30 de tone la porumb. De aici curajul să cheme cooperativele la întrecere să depășească aceste recorduri fără egal în istoria agriculturii mondiale. Nu doar că pe pământul Scorniceștiului atracția gravitațională pare să funcționeze altfel încât un kilogram să cântărească cinci, dar și agricultura socialist-cooperatistă, care în alte părți a făcut ravagii, pare să fie cheia succesului în Scornicești. „Pentru toate aceste rezultate, țăranii coperatori din Scornicești s-au bucurat de numeroase distincții, de ordine și medalii - Ordinul Muncii clasa I, Ordinul Meritul Agricol, clasa I, titlul de Erou al Muncii Socialiste, Medalia de aur „Secera și Ciocanul”, iar din 1986, de la instituirea sa, obține constant titlul de Erou al Noii Revoluții Agrare.” E previzibil ce rezultă din acest text encomiastic: Scorniceștiul este adevărata inimă dacă nu a țării, cel puțin a țarinii părintești, un loc plin de vrajă și energii pozitive. „Drumul Scorniceștiului se desprinde din timp, trece prin memoria oamenilor, prin inimile lor și merge drept, înainte, mereu spre mâine, larg și generos, spre un destin pe care oamenii aceștia îl merită și îl zidesc cu mâinile lor - destinul satelor noastre.” Ca să parafrazăm bancul cu piticul sovietic, cel mai mare pitic din lume, Scorniceștiul este cel mai mare oraș comună din lume. De fapt, în mai 1989 Scorniceștiul chiar a devenit oraș.

Mihai Ermac ne spune ce e în mintea unui pedagog de școală nouă, comunistă. „Nu modelăm lut sau metal, ci modelăm (...) ființe pure, sensibile, pline de farmec, aflate la o vârstă căreia îi e proprie mai mult ca oricând, dorința de a recunoaște și de a se afirma.” Mihai Ermac este profesor la Buzău și știe bine ce spune: adolescentul are nevoie de afecțiune, „trebuie să se simtă iubit și protejat.” Profesorul, ca un tată, trebuie să-l ia cu blândețe, să fie flexibil și deschis la minte. „Nu te impui printr-o atitudine rece, de îngâmfare, de ridiculizare și minimalizare” căci tânărul vine la școală nu doar pentru a se informa ci și pentru a se forma și e dispus „să vadă în omul de la catedră cel mai apropiat model.” Asta nu înseamnă că trebuie să renunți la o severitate paternă, dar trebuie să fim atenți că „aplicând-o unde și cum nu trebuie, o golim de adevăratul conținut pedagogic. Sufletul imaculat al copiilor nu trebuie vulnerat (sic!)” Și ne povestește cum a venit la el într-o seară un elev de la clasa la care era diriginte. Venise la spovedanie: băuse și fumase, părinte. O făcuse din motive sentimentele. Așa că l-a lăsat să-și verse poverile sufletești pentru că nu voia să-l trateze cu indiferență. Ideea e că educație fără suflet nu se poate face. Dar și cu severitate.

Marina Preutu scrie în Scânteia, cu ocazia unui vernisaj care avusese loc la sălile Dalles, din Capitală, despre expozițiile itinerante și remarcă prezența pe simezele bucureștene a reprezentanților școlii picturale de la Baia Mare cei care „au prins (...) o tradiție care trăiește în evocarea, ,cu sensiilitate modernă, a manifestărilor de spiritualitate a acestei bogate zone folclorice.” Dar ce opere i-au atras atenția sensibilei comentatoare? În primul rând lucrările lui Ilie Cămărășan „Cinstire secerătorilor” sau „Marea împlinire” „compoziție dedicată momentului solemn al Unirii din 1918.” Însă, la fel de impresionată este și de compozițiile lui Traian Hrișcă, „în care culorile fuzionează imperceptibil în armonii stinse pentru a da chip concret unor adevărate cicluri cu caracter simbolic - Moment dacic, Pietre de hotar...” Un alt artist maramureșean evidențiat de ziaristă este Alexandru Șainelic care a reallizat lucrări inspirate de istoria și realitățile zonei geografice unde creează (Conducători ai Unirii din 1918, În fața porții, Car cu lemne). Pe scurt „ de la genuri devenite aproape tradiționale, ca peisajul și natura statică, până la compoziții de mari dimensiuni, cu caracter simfonic, în care forța de expresie artistică este subordonată unor idei generoase cu caracter uman și social, întreaga selecție de pictură aduce o firească și necesară diversitate stilistică.” Așadar formula ideală dintre tradiționalismul naționalist și o boare de modernism plăcută de esteticienii timpului.

Pan Solcan face pe sirena pe prima pagină a Tribunei României, în articolul „Rădăcini în țara părinților.” El apasă pe corzile sentimentale ale românilor emigrați ca să nu uite de unde au plecat și unde ar trebui să revină. Dar ce nu le spune să-i convingă că fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n țara ta...„Aici, unde se află rădăcinile, își au originea omenia românească, ospitalitatea fără seamănă, frumusețile nenumărate ale artei populare, care dezvăluie un suflet generos, nobil, plin de respect față de alte popoare.” Și continuă pe același ton de compunere școlărească vorbind despre cumsecădenia și politețea românilor, despre natura excepțională care „a influențat considerabil dezvoltarea psihică a oamenilor, așezându-și o pecete de neșters.” Și, pentru a unge capcana peste tot cu miere vorbește despre tradiție și modernitate, marile prefaceri „în bine” și despre progres. „Modernizarea, sub toate aspectele, își spune cuvântul. Dar valorile trainice, reprezentative, sunt păstrate și ocrotite, fiindcă se confundă cu însăși ființa poporului român. (...) Ce mult ne place nouă să vorbim despre sufletul românului. De-a lungul mileniilor, s-a petrecut o sinteză, o decantare greu de definit.” Nu, spune gânditor Pan Solcan în revista DIE, toate acestea sunt o realitate care „reprezintă pentru noi o adevărată carte de noblețe. Sunt rădăcinile, vestitele rădăcini, care nici nu știm cât de departe duc, oricum trec prin lumile unor străbuni cinstiți de istorie și nemuritori.” Ca și drumurile din Scornicești.

În Jurnalul său, Mircea Zaciu spune o istorie dostoievskiană, întâmplată la Liceul de informatică unde, pentru că avea multe absențe și era terorizat de un tată abuziv și brutal, un elev de clasa a XII-a a vrut să scape de pedeapsa iminentă și „s-a strecurat noaptea în clădirea școlii, cu gândul să dea foc cataloagelor, ori să smulgă filele cu absențele lui.” Băiatul este surprins de portarul liceului, se bate cu acesta, îl împinge și portarul cade, elevul fuge „dar apoi se întoarce și zdrobește țeasta omului în nesimțire. Coborând în goană Feleacul, e surprins de o patrulă de miliție, legitimat, luat din scurt, dus la secție, unde mărturisește totul.” Apoi glosează:„Sentimentul că tot ce faci, faci pentru ultima oară, înaintea unui termen ce se apropie inexorabil.” Și, parcă fără nicio legătură, consemnează că „Scriitorul indiano-englez Salman Rushdie va fi ucis între 26 februarie și 15 martie a.c.(radio). Prețul crimei s-ar fi ridicat la patru milioane de dolari. La așa preț, cum să nu se găsească ucigașul? Paralel, într-un mesaj special, Khomeiny îl îndeamnă pe Gorbaciov să treacă la islamism și să abandoneze comunismul pentru a se salva...”

Fidel Castro Ruz, prim-secretar al Comitetului Central, al Partidului Comunist din Cuba etc., le scrie o telegramă lui Nicolae Ceaușescu și lui Constantin Dăscălescu (prim-ministru) pentru a le mulțumi, în numele partidului, guvernului și întregului popor, „pentru felicitările frățești pe care ni le-ați transmis cu prilejul celei de-a XXX-a aniversări a Victoriei Revoluției. Cu dorința ca legăturile de nezdruncinat existente între țările noastre să continue să se întărească și cu hotărîrea de a acționa pentru o lume în care să domnească pacea, dreptatea socială și progresul pentru toate popoarele, vă exprim dovada celei mai înalte considerații.”

Programul de la televizor începe la 11.30 cu Lumea copiilor. Telefilmoteca de ghiozdan: Racheta albă, ep.10. Apoi, la 12.25, Sub tricolor, la datorie! (color) la 12.40, Viața satului (color), un scurt buletin de știri, Telex, la 13 și, de la 13.05 la 15, Album duminical. Emisiunea se reia la 19 cu Telejurnalul apoi la 19.25, Cântarea României (color) Omagiul țării conducătorului iubit. Emisiune realizată în colaborare cu Consiliul Culturii și Educației Socialiste și cu Comitetul de cultură și educație socialistă al județului Buzău. La 20.30, film artistic: Drum în noapte. La 21.50, Telejurnal și zece minute mai târziu, programul se închide.

La cinematografe rulează: De ce are vulpea coadă, CHirița în Iași, Aripi de zăpadă, Moromeții, Expediția, Cine ești, călărețule? Unde este un „nofelet”? Orice față iubește un băiat

La Opera Română Cosette (matineu), seara - Capodopere simfonice în viziuni coregrafice. La Teatrul de operetă, Povestea soldățelului de plumb (matineu), O noapte la Veneția (seara).

Naționalul are în program la matineu - Ploșnița, seara - Titanic vals (sala Mare); Torquato Tasso (matineu), Drumul singurătății (sala Amfiteatru) și Faleza, Fata din Andros, Clovnii (sala Atelier); la Bulandra se joacă piesa Trenurile mele, la Teatrul Mic Pluralul englezesc (matineu), Amurgul burghez, Teatrul de comedie are în program la matineu Pețitoarea și Scaiul (programul de seară) în vreme ce la Teatrul Foarte Mic se joacă Goethe mi-a spus și Joc ciudat după scăpătat. La Nottara, sala din bul. Magheru se joacă la matineu Taifun și seara Într-o dimineață iar la sala Studio: Craii de Curte Veche (matineu) și Amintirile Sarei Bernardt. La Giulești (sala Majestic) dimineața se joacă Să nu-ți faci prăvălie cu scară iar seara Iarna când au murit cangurii iar la sala Giulești la matineu se joacă Cocoșelul neascultător și seara Regina balului.

XS
SM
MD
LG