Buncărele și cazematele părăsite spun o poveste care seamănă cu propaganda rusă de azi. Putin a atacat Ucraina invocând „denazificarea” și dușmani imaginari care amenință Rusia, generând un război absurd. La fel de absurd, dar cu consecințe mai puțin dezastruoase, a fost conflictul inventat de Stalin pentru a-l izola pe rebelul Tito, portretizat ca fascist sângeros, vândut anglo-americanilor.
Aflate în plin proces de sovietizare, România, Ungaria și Bulgaria au început în anii '50 ample lucrări de fortificații pe toată frontiera cu Iugoslavia. S-au cheltuit milioane dacă socotim în dolari și s-a investit energia a mii de geniști pentru a îndeplini ordinele Moscovei.
Multe din buncărele construite în acei ani abia se mai văd dintre bălării, altele însă au fost curățate de țăranii care s-au ales cu ele pe ogor. De dat jos ar fi greu: pereții sunt din beton armat gros de un metru, iar tavanul, unde se mai păstrează, este din fier de 30 cm. Ușile blindate din fier masiv au dispărut în cele mai mult cazuri. Buncărele au fost construite să reziste la bombe de 1000 kg.
Cum se inventează un inamic
Conflictul între Tito și Stalin nu a stat pe baze ideologice, spun istoricii Florin Constantiniu și Adrian Pop în volumul „Schisma roșie”. Ambii erau lideri comuniști autoritari. Problema era că Tito nu se supunea ordinelor URSS. Pentru a crea ostilitate, propaganda Kremlinului a țintit un subiect sensibil pentru țările vecine Iugoslaviei: presupusele revendicări teritoriale ale lui Tito.
Stalin avea în vedere și eliminarea fizică a lui Tito. Asasinatul face parte până azi din metodele „politice” ale Kremlinului. Arhivele înregistrează 22 de atentate asupra lui Iosip Broz Tito de-a lungul vieții.
Leonard Dorogostaisky, într-o lucrare publicată în Arheovest VIII sub titlul „Ultimul val (1950‒'56). Inutila povară a liniei de fortificații construită la granița cu Iugoslavia”, notează că Banatul era pretextul transformării lui Tito într-un dușman sângeros al României. Deși existau susținători ai săi care fluturau această idee, nu exista nicio informație despre o posibilă agresiune din partea Iugoslaviei.
După ce Stalin denunțase în 29 septembrie 1949 tratatul de prietenie cu Iugoslavia, într-o ședință din noiembrie același an a Cominformului, care reunea țările comuniste aflate sub controlul Kremlinului, se stabilesc măsurile „de apărare” față de Tito.
Gheorghe Gheorghiu-Dej semnează o Hotărâre în vederea întăririi luptei PMR împotriva clicii fasciste a lui Tito și a agenturii ei, cu prevederi politico-organizatorice dure în privința întăririi frontierelor, demascării și deportării „bandei titoiste de spioni și ucigași” și a întăririi eșalonului de cadre de partid capabile să susțină propaganda și agitația.
De aici încolo, măsurile se vor precipita pentru a asigura Kremlinul de deplina fidelitate a Partidului Muncitoresc Român și a Republicii Populare Române.
Tito cu satârul în propaganda sovietică
Toate deciziile pe linie de partid via Kremlin au avut în vedere o propagandă deșănțată pe mai multe planuri.
În România s-au prevăzut măsuri imediate de control direcționat pe populația din zona de graniță a Banatului care concentra o comunitate sârbă, pe lângă alte opt minorități.
„Se va organiza ascultarea emisiunilor în limba sârbă a posturilor Radio Timișoara, România Liberă etc.”, se arată în hotărârea semnată de Dej. Se preconiza și realizarea unor emisiuni în slovenă și macedoneană, precum și „întărirea redacției ziarului Sub steagul Internaționalismului cu elemente mai combative”.
Accentul însă era pe portretizarea lui Tito ca un călău care amenință România pregătind un război cu scopul de a ocupa Banatul. Caricaturi reprezentându-l pe liderul iugoslav cu satârul în mână, demonizarea sa pe pancarte uriașe expuse în locuri publice, erau practicate pe scară largă.
„Redacţia ziarului Pentru pace trainică, pentru democraţie populară, organ al Biroului informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti, a cărui principală sarcină era combaterea «titoismului», fu stabilită în capitala României. Violenţa de limbaj împotriva «călăului» de la Belgrad din presa românească depăşea tot ce se publica în celelalte ţări de democraţie populară, egalând-o doar pe cea sovietică”, arăta Ion Rațiu, citat de istoricul Mircea Rusnac în articolul Procesul intentat liderilor sârbi „titoişti” şi implicaţiile sale.
Mai mult, erau create versuri populare defăimătoare, care au rămas în memoria celor care au trăit acele vremuri, cum arată un studiu din 2003 publicat în Caietele Echinox de Floarea Todică:
„Uhăi bade, uhăi măi/Sunt pe lume mulţi călăi/Dar ca Tito, eu vă spui/Alt călău cu barda nu-i (…) El cu Brancovici, măi frate/Colo-n Belgrad fac dreptate/Taie, spânzur-amândoi/Pe duşmani şi pe ciocoi!(…) Stalin și cu Beria/I-aşteaptă-n Siberia/Ca să facă, măi bădie/Din cei doi călăi, piftie!”.
Atitudinea ostilă față de Tito a dispărut abia după moartea lui Stalin, când țările din blocul comunist au reglat relațiile cu Iugoslavia. Dezghețul s-a pornit numai după ce între Belgrad și Moscova sunt parafate acorduri de colaborare.
România a semnat în 1953 la Vrșeț un acord privitor la incidentele de la graniță, a început în 1955 grațierea unor „titoiști” încarcerați și a permis, în 1956, întoarcerea unor deportați. Printre cele 42.000 de persoane deportate în Bărăgan în 1951 se aflau și „titoiști”.
În 1956, Tito vizitează România, iar în 1964 încep lucrările la hidrocentrala „Porțile de Fier”, cea mai importantă colaborare româno-iugoslavă.
În spațiul ex-iugoslav, cu precădere în Serbia, persistă nostalgia față de trecut, intensificată după destrămarea Republicii Federative Iugoslavia și după intervenția NATO în conflictele statelor fostei federații. Tito este considerat azi un erou unificator, iar tinerii poartă tricouri cu figura lui însoțită de avertismente ofensive.
Sârmă ghimpată, patrule, buncăre în Banat
Primele măsuri dispuse la frontiera româno-iugoslavă în 1950 au fost îngrădirea cu sârmă ghimpată pentru a preîntâmpina trecerile frauduloase, patrularea de către trupele de securitate a graniței și amplasarea de mine, din fericire nerealizată.
Următorul pas a fost construirea în 1951-1952 de buncăre, cazemate și depozite de la Orșova până la Curtici. Generalul Ion Șuța, responsabil cu edificarea buncărelor dintre Bârzava și Dunăre, povestește într-un interviu din 1998 păstrat în Arhiva de istorie orală Rador, că fortificațiile urmau să fie înarmate cu mitraliere, tunuri antitanc şi aruncătoare de mine, toate îndreptate spre Iugoslavia. Procesul de construire cu trupele de geniu era urmărit de consilieri sovietici.
Alt sector, de care răspundea generalul Nicolae Toader, cuprindea și Timișoara, iar al treilea ajungea la Mureș și Arad, până la Curtici.
Într-o cazemată trebuia să încapă o mitralieră și trei până la cinci soldați, dar în condiții de luptă erau arondați zece soldați. Între cazemate erau șanțuri și depozite de alimente, iar comunicarea se făcea prin radio.
„Fortificaţiile erau subordonate la două brigăzi de mitraliere-artilerie. Aşa se numeau. Acum a trecut atâta timp şi se poate spune că nu mai e secret. Se numeau brigăzi de mitraliere-artilerie. Pe frontiera de vest am avut două. O brigadă cu sediul la Vinga, cealaltă brigadă cu sediul la Gătaia”, preciza generalul pentru Rador.
Multe cazemate au fost construite „anapoda”, își amintește generalul, pentru că țăranii mutau noaptea țărușii care indicau perimetrul de construire. Într-un caz, din cauza lipsei de experiență a ofițerului coordonator, un buncăr s-a construit cu deschiderea spre România și cu spatele spre „dușman”.
Cazematele nu erau camuflate, ci aveau pe pereți inscripții injurioase la adresa lui Tito, cu scopul de a intimida „dușmanul”. Ele se inundau des din cauza infiltrărilor de apă. Unele erau la distanțe mari, altele ridicate aproape de linia frontierei.
Un fost primar din comuna Jebel, întrebat de Adevărul, își amintea că soldații stăteau 18 zile în buncăr, apoi primeau 8 zile liber. Localnicii nu aveau nicio teamă că Tito ar putea ataca, dar soldații erau îndoctrinați.
Buncărele au devenit cămară, cramă, stână de oi
Până în anii '60 cazematele și buncărele din Banat erau încă verificate de armată. Ulterior, ele au rămas de izbeliște, fie în seama primăriilor care aveau sarcina să le curețe din când în când, fie la IAS-uri.
După Revoluția din 1989, când oamenii și-au primit înapoi pământurile, s-au ales și cu buncărele. Gospodarii le-au folosit în loc de pivniță, cramă sau chiar stână de oi. Alții le-au neglijat și au lăsat să le năpădească buruienile.
Între Voiteg și Jebel, în județul Timiș, pe o distanță de 30 km, se mai găsesc peste 20 de buncăre, unele vizibile, altele ascunse sub vegetație. La Voiteg, primăria număra 36 de cazemate.
Întrebată de agrointel.ro în 2020, reprezentanta Registrului Agricol al comunei Voiteg spunea:
„Proprietar este primăria, printr-un acord de acum 7-8-10 ani, nu mai știu exact, pentru că atunci aveam un alt domn secretar și țin minte că printr-o simplă adresă, pur și simplu, ni le-a și plasat nouă. Nu putem face nimic cu ele. Sunt niște bătăi de cap. Ni le-a dat: «nu mai sunt ale noastre, sunt ale voastre. Spălați-vă pe cap cu ele!». Terenul de sub ele este al ADS-ului”.
Istoricul Leonard Dorogostaisky a identificat, prin analiza imaginilor din satelit și a ortofotogramelor declasificate, peste 2000 de fortificații în județul Timiș. Nu se știe în ce evidențe mai figurează aceste construcții, simbol al sovietizării forțate, la fel de inutile în anii '50, ca și astăzi, după șapte decenii.
