Cercetași la vamă | „E așa de multă adrenalină, e ca un rollercoaster”

Nu îi este frică, spune aceasta, căci poveștile ucrainenilor o motivează. Cel mai tare a impresionat-o povestea unei tinere care a rămas în țară și împarte mâncare oamenilor adăpostiți în buncăre.

„Mi se pare că este o femeie incredibilă, pe care vreau să o cunosc personal și să îi strâng mâna. Mi-a dat foarte multă putere ceea ce a făcut acolo, pentru că își riscă zilnic viața”.

Timp de o lună, Mihaela Bujiță, profesoară de educație fizică, mama a trei copii și lider al Centrului Local de Cercetași din Dej, a ascultat zeci de povești și a oferit ajutor pentru 300 de persoane care și-au părăsit țara, împreună cu alți voluntari.

Printre ei s-a aflat și Raluca Popa. Are 25 de ani, dintre care 10 i-a petrecut alături de cercetași. În viața de zi cu zi se ocupă cu educația non-formală și a sperat până în ultima clipă că războiul de care a auzit la știri nu se va întâmpla.

„Cred că asta este una dintre calitățile pe care noi, cercetașii, le avem, că ne adaptăm ușor la situațiile noi apărute”

Cele două s-au îndreptat spre nordul țării în seara zilei de 25 februarie. Voiau să vadă care sunt nevoile la fața locului, pentru a le transmite mai departe. Tot atunci au contribuit cu un prim transport de obiecte esențiale.

„Am luat legătura cu unul dintre coordonatorii voluntarilor”, explică Raluca. „M-a întrebat ce mă gândesc să aduc și i-am zis că haine și mâncare. «Nu, oprește-te, nu. Aduci aceleași lucruri pe care le aduce toată lumea», mi-a spus. La momentul acela, și încă se întâmplă asta, mulți donează și oferă tot felul de lucruri, fără să știe de fapt care e nevoia”.

Pe atunci erau necesare produse farmaceutice și sanitare, precum pampers-uri, șervețele umede, absorbante, lapte praf, ori dezinfectant – de care au făcut rost și pe care le-au dus cu mașina personală.

„Am plecat direct în vamă. Împreună, două femei, în speranța că o să putem ajuta, ca persoane fizice”, spune Mihaela.

Au ajuns în Sighet noaptea, precum alte câteva zeci de persoane din zonă, care voiau să dea o mână de ajutor. Și-au lăsat mașina parcată în marea de vehicule și au luat-o la pas, către frontieră, unde primii ucraineni intrau în țară.

Dar zecile de persoane nu au putut crea din prima un climat de siguranță. Raluca își amintește că, în întuneric, oamenii erau speriați și nu acceptau ajutorul, întrebându-se ce e cu atâtea mașini și persoane în jur.

„Nu treceau valuri de oameni, venea câte o familie sau un grup, că mulți se grupează și vin împreună. Toată experiența asta traumatizantă îi aduce la un loc, îi apropie, și atunci vor să rămână uniți când ajung într-o țară necunoscută”.

Acum, punându-se în locul lor, aceasta îi înțelege și spune că deși „fiecare își oferea susținerea în n feluri, treburile nu erau bine organizate”. Vestele reflectorizante și eșarfa de cercetaș nu erau suficiente.

„M-am apropiat de ei, le spuneam «Hei, aveți nevoie de o mașină, unde vreți să mergeți?», dar erau reticenți. Și pe bună dreptate că era îngrozitor să vină niște necunoscuți la tine și să îți ofere ajutor gratuit, imediat ce intrai într-o altă țară”.

Așa că a doua zi, după o noapte la graniță, Mihaela și Raluca s-au întors, acompaniate de alți șase cercetași. „Făcând parte dintr-o organizație mare, noi ne-am regrupat; cred că asta este una dintre calitățile pe care noi, cercetașii, le avem, că ne adaptăm ușor la situațiile noi apărute”, spune Mihaela Bujiță.

Au transmis nevoile spre nivel național și au invitat și alți tineri din Transilvania să li se alăture. „Am lansat un apel și spre ei, să vină, să mergem împreună, în ideea în care să fim acolo cu toții, cu uniforme de cercetași, cu niște bannere, ca să înțeleagă ucrainenii cine suntem”, completează Raluca Popa.

Doamna Stela, mama unui cercetaș, după cum îi spune Raluca, a ocupat rolul de translator, jucând un rol decisiv în comunicarea dintre voluntari și ucraineni, dar și în conferirea unei stări de siguranță.

Le oferea timp și răbdare, abordându-i deschis. Iar în schimb, oamenii căpătau încredere. Ea s-a ocupat și de transmiterea unor mesaje pe grupurile de refugiați care urmau să vină în România.

„A fost minunat văzând cum lucrurile începeau să funcționeze mai bine: translatorul mergea spre ei, îi aborda, fiind și o femeie era foarte caldă și empatică, iar ei răspundeau. Cred că a contat faptul că ea a fost așa deschisă cum a fost – pentru că asta este personalitatea doamnei Stela”.

În prima zi au reușit să sprijine 12 persoane și o pisică, a treia zi 40 de persoane. Acum, lista numără sute.

A fi puternic și vulnerabil

Fiecare zi venea cu noi provocări; ziua de ieri nu se asemăna cu cea de mâine, iar prezența unei mulțimi de persoane care voia să ajute în vamă nu reprezenta o reală soluție de ajutorare.

„Era un haos general, pentru că erau foarte multe persoane fizice, multe ONG-uri. Primăria neavând experiență în organizat astfel de lucruri funcționa cum se putea mai bine. La noi, personal, a funcționat pentru că am început să ne mobilizăm, să ne dăm seama că dacă mergem toți în vamă nu rezolvăm nimic”, spune Mihaela Bujiță.

Unii voluntari se aflau pe teren, pentru a înțelege ce se întâmplă la fața locului; unele echipe stăteau în fața laptopurilor, pentru a se ocupa de partea logistică și administrativă; iar alții, cei cu răbdare, se ocupau de transport și se asigurau că ucrainenii ajung la destinație în siguranță.

Și pe asta s-a pus accentul în cea de-a doua săptămână – că oamenii sunt bine și că sosesc în locurile în care și-au propus să ajungă, povestește Mihaela.

„Nu i-am lăsat în Cluj și le-am urat baftă, ci le-am pus la dispoziție niște locuințe temporare, locuri pe care să le numească acasă pentru o perioadă. Stăteam mai liniștiți știind că sunt într-un loc sigur”, precizează Raluca Popa.

Descriind experiența de la graniță, Mihaela și Raluca au folosit același cuvânt – „rollercoaster”.

„Ăsta cred că este cel mai bun cuvânt. Era și o încărcătură emoțională mare, era și dorința de a ajuta, în ideea de a ne face treaba – știi, cumva așa vedeam lucrurile. Ca niște taskuri clare pe care le am și pe care vreau să le fac. Încercam să fiu pragmatică. Adică nu stăteam să mă uit și să mă gândesc la oameni – vai, săracii – nu. M-am dus la ei, am găsit soluții, i-am băgat în mașină și au plecat”, spune Raluca.

Însă odată ce un grup sau o familie pleca, Raluca punea pragmatismul de o parte, pentru a doua zi, și se lăsa purtată de emoții. „Stăteam unii lângă alții și ne uitam cum plângem și ne îmbrățișam cu toții. E foarte greu și cred că pentru mine a funcționat să mă las în rollercoasterul ăsta. Ba plângeam, ba făceam treabă, ba râdeam”.

„Îi murise copilul în brațe, copil mic de 8-9 luni”

Mihaela Bujiță s-a aflat zilnic la graniță, în primele săptămâni. După școală își lua mașina și conducea două ore, de la Dej către Sighet. Stătea acolo până dimineața, când se întorcea acasă, dormea trei ore, mergea la școală și o lua de la capăt.

„E așa de multă adrenalină, e ca un rollercoaster. Toate trebuie rezolvate foarte repede și nu ai timp să te gândești foarte mult. Ești în priză încontinuu”, spune Mihaela Bujiță.

După 12 zile și peste 3.000 de kilometri parcurși, mașina i-a cedat. Și a fost reparată gratuit.

„Ne-am dus la service, iar cei de acolo văzuseră pe net ce facem și nu mi-au luat niciun ban – am plâns, nu îmi venea să cred că cineva îmi repară mașina pe gratis. Am dat peste oameni foarte faini, care s-au unit toți, într-un scop comun”.

Iar Mihaela mai are povești de zis, care i-au fost împărtășite de cei care au ales un loc sigur, în vremuri de război. „Este multă durere și relatările lor sunt cutremurătoare”.

Transportând un grup de cinci persoane către Cluj, o mamă, două fete, o bunică și un ginere, aceasta a tras mașina pe marginea drumului, când toți au început să plângă. Veneau de la Kiev și își abandonaseră autoturismul pe drum.

„Nu înțelegeam ce se întâmplă și nici n-am îndrăznit să întreb, dar după ce s-au liniștit mi-au arătat un filmuleț primit pe telefon, cum unei prietene (n.r. a persoanelor din mașină) îi murise copilul în brațe, copil mic de 8-9 luni. Murise în buncăr, din cauză că nu avea lapte și îi era frică să iasă de acolo, ca să nu fie omorâtă. Asta m-a șocat extrem de tare, povestea respectivă. Știu că am ajuns acasă și tremuram. Nu îmi venea să cred, mă marcase imaginea copilului respectiv, a fost foarte șocant pentru mine”.

O emoționează multe lucruri, dar încearcă, precum majoritatea, să fie tare pe teren. Iar când ajunge acasă poate să se gândească la ce a trăit în ziua respectivă.

„Eram pe tura de noapte și am asistat la un episod: un băiat de 17 ani mai avea o jumătate de oră până împlinea 18 ani și nu voia să meargă la război – era doar un copil. S-a mobilizat cumva și partea ucraineană, și partea română, să intre în vamă înainte să împlinească 18 ani. Eram cu toții speriați”.

A alergat pentru a ajunge la timp și a intrat în România cu 10 minute înainte de ziua lui de naștere. „Nu știa dacă o să fie primit sau dacă o să ajungă în timp util. Dar a reușit și la final i-am cântat la mulți ani”.

O poveste rămasă în memoria Ralucăi este legată de o mamă, fiica ei, Alina, și pisica lor. Vin din Harkov și în prezent se află în Olanda.

„Mi-a povestit Alina că atunci când începuse războiul se distra cu prietenii ei de armamentul prost și învechit al rușilor. După au văzut că nu se opresc lucrurile și a început să discute cu mama ei despre ce să facă. Ele locuiau într-un bloc și tatăl ei muncea într-o localitate de lângă oraș”.

Într-o zi, Alina și mama ei au plecat la magazin pentru a-și face câteva provizii. S-au gândit să cumpere câteva conserve și vecinelor în vârstă, care nu mai ieșeau din casă.

Când s-au întors au găsit un crater în apartamentul în care stăteau – un proiectil lovise blocul. După ce s-au ascuns o zi în baie, s-au gândit să părăsească orașul cu trenul. „Mi s-a părut foarte interesantă chestia asta – a vrut să cheme un taxi. Aparent, la momentul respectiv și acum vreo o săptămână, încă mai circulau taxiurile pe acolo”.

Distanța cu mașina până la gară era de 15 minute, iar Alina era dispusă să plătească și o sută de euro, doar să ajungă cât mai repede la tren. Șoferul ceruse două sute de euro, iar Alina și mama sa nu au acceptat.

„Până la urmă a venit tatăl ei, din localitatea de lângă oraș și le-a dus la gară, după care s-a întors în siguranță. A fost o chestie foarte emoționantă pentru ele, că și-au expus tatăl, respectiv soțul la asta și a fost foarte greu, dar a fost bine până la urmă”.

Compartimentele de patru locuri erau ocupate de 14 persoane, obloanele trase și lumina stinsă. Deși inițial voiau să plece în Polonia, coada din vamă era prea mare, așa că au ales să vină în România.

Din Rakiv, oraș aflat la 50 de minute de Sighet au luat un taxi, pentru 30 de euro, unde au fost întâmpinate de cercetași.

Unde nu funcționează planul A există planul B

În prezent, spune Mihaela, organizarea de la Sighet a fost dusă la „următorul nivel”. A fost nevoie de aproximativ două săptămâni ca toți să se întâlnească, să discute și să accepte feedback-urile.

Lucrurile au fost învățate din mers, iar unde planul A nu a funcționat, s-a încercat un plan B. S-a renunțat la orgolii și indiferent de organizațiile din care fac parte, voluntarii s-au unit.

„Oamenii nu au luat personal lucrurile și atunci au început să funcționeze toate. Unii au plecat, pentru că nu au fost pe aceeași lungime de undă, dar cei care au rămas s-au mobilizat. Dacă la început totul era scris pe hârtie, cine intra, unde pleca, acum totul este computerizat și merge foarte ușor. Adică intru în baza de date, văd unde merge persoana, cu cine merge, e foarte ușor acum”.

La Sighet mai este nevoie de termosuri, bocanci, mănuși, pături, saci de dormit și conserve.