1965: Congresul IX și limitele „dezghețului” românesc 

Era vorba de primul secretar al CC al PMR, precum și de ceilalți opt membri ai Biroului Politic: Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș, Petre Borilă, Nicolae Ceaușescu, Chivu Stoica, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Moghioroș.

Trei dintre membrii supleanți erau și ei direct implicați în operațiunile politice decisive: Dumitru Coliu, ca președinte al temutei Comisii a Controlului de Partid, Leonte Răutu, ca șef al Direcției Propagandei și Culturii a CC al PMR, și Leontin Sălăjan, ca ministru al Forțelor Armate. Vechiul colaboraționist social-democrat Ștefan Voitec era menținut strict de formă în areopagul comunist, ca argument al continuității mișcării muncitorești din România.

Gheorghiu-Dej s-a stins din viață, la nici 64 de ani, în luna martie 1965, în urma unui cancer pulmonar galopant. S-a speculat mult în epocă asupra cauzei bolii, sugerându-se, la nivel de zvonuri, că sovieticii l-ar fi iradiat. Nu există probe în acest sens și este mai logic și mai util să studiem succesiunea ca fenomen politic. Cum rezultă din numeroase surse (interviuri și amintiri), baronii lui Dej, în primul rând Maurer și Bodnăraș, au conspirat cu Ceaușescu pentru ca acesta din urmă să devină noul lider. Complotul a fost pregătit minuțios, iar principalii perdanți au fost Apostol și Drăghici. Afirmațiile lui Apostol că Dej l-ar fi desemnat succesor trebuie privite cu prudență. Este mai degrabă probabil că, până spre sfârșit, Dej nu a fost conștient cât de gravă ajunsese starea sănătății sale. În plus, în structurile leniniste este greu de imaginat o succesiune care să nu fie în favoarea secretarului cu chestiunile organizatorice, deci a șefului cadrelor partidului. În cazul PMR, era vorba de Nicolae Ceaușescu, șeful Direcției Organizatorice. Acesta se bucura de sprijinul baronilor și, nu mai puțin important, de respectul a ceea ce am numit grupul aparatului de partid.

Să spunem doar că acest grup includea personaje care vor juca roluri importante în deceniile care vor urma: Virgil Trofin, Ilie Verdeț, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Pană, Cornel Onescu, Ion Stănescu, Petre Lupu, Vasile Patilineț, Maxim Berghianu—spre a-i numi pe cei mai cunoscuți. Urcau rapid în ierarhie Gheorghe Pană, Constantin Dăscălescu, Ion Iliescu. La puțină vreme după venirea sa la putere, Ceaușescu îl înlocuia pe Drăghici din fruntea Ministerului de Interne. Noul ministru era Cornel Onescu, fost adjunct al lui Răutu, la propagandă, apoi al lui Ceaușescu, la cadre.

Congresul al IX-lea a consfințit (în iulie 1965) supremația lui Ceaușescu în cadrul noii echipe de conducere. Noul secretar general pozează în apărător al democrației socialiste și face aluzii transparente la erorile epocii Dej. Dedejizarea partidului se petrece cu mare viteză. Ceaușescu proclamă teza că PCR este continuatorul legitim al tuturor tradițiilor progresiste ale poporului român. Se fac deschideri către naționalitățile conlocuitoare (termenul introdus în noul lexicon oficial). Se condamnă practicile autoritar-birocratice în domeniul culturii. Ilegaliștii, un grup tratat de Dej cu suspiciune, sunt cultivați asiduu de Ceaușescu, ceea ce nu înseamnă că noul lider nu e mistuit de un complex de inferioritate în raport cu veteranii partidului.

Biroul Politic dispare în urma unei propuneri de ultimă oră a lui Ceaușescu și noua conducere se află în mâinile unui Comitet Executiv, ca organism lărgit, și, de fapt, în ale Prezidiului Permanent, calchiat pe vechiul Birou Politic, minus Borilă și Moghioroș (ambii bolnavi, e drept, însă nu mai puțin important, mai ales în cazul Borilă, având relații reci cu noul lider). Alexandru Bârlădeanu intră în noul Prezidiu și devine pentru o vreme exponentul unei linii moderat-reformatoare în economie. Nu peste mult timp, Ceaușescu îi propulsează în acest grup ultrarestrâns pe protejații săi, Paul Niculescu-Mizil și Virgil Trofin. Cel dintâi va fi responsabil cu ideologia și relațiile internaționale ale PCR, cel de-al doilea va supraveghea ultrasensibilul domeniu al cadrelor. De organele speciale (Securitate, procuratură, etc.) răspundea, ca secretar al CC, unul din favoriții lui Ceaușescu, Vasile Patilineț.

Congresul al IX-lea a fost glorificat de mașina propagandistică a regimului Ceaușescu drept o piatră de hotar în istoria națională. În fapt, a fost începutul unui scurt și prea puțin concludent dezgheț politic, ideologic și economic, o variantă sui generis de hrușciovism, un interludiu ambiguu în experiența stalinismului permanent. Au fost posibile discuții despre introducerea unor mecanisme de piață, ortodoxia realismului socialist a fost abandonată, înregimentarea tineretului a lăsat loc unei atmosfere mult mai respirabile.

Pe de altă parte, cine citește documentele congresului observă constituirea noului limbaj al cultului lui Ceaușescu, deci o nouă gramatică și simbologie a puterii. Elena Ceaușescu se menținea încă în umbră iar secretarul general perora despre virtuțile conducerii colective. În realitate, la Congresul al IX-lea a demarat acțiunea de substituire a regimului oligarhic din perioada Dej prin dictatura personală a lui Nicolae Ceaușescu. Toate instituțiile staliniste au continuat să funcționeze, dar au devenit tot mai mult instrumentele puterii personale, tot mai abuzivă și arbitrară, a celui pe care propaganda îl transformase în semizeu.