Lupta pentru succesiunea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej rămâne un episod controversat și tenebros din dinamica sectei revoluționare numită PCR. S-a scris mult pe acest subiect, versiunile diverșilor actori se contrazic adeseori. Cartea regretatului politolog elvețian Pierre du Bois, Ceaușescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice (Humanitas, 2009, traducere de Ioana Ilie), rămâne una din incursiunile temerare în istoria comunismului românesc. O menționez de câte ori am ocazia pentru că propune o explorare lucidă a unui moment crucial din istoria dictaturii de la București - lupta pentru mantaua lui Gheorghiu-Dej și modalitățile prin care cel mai tânăr membru al Biroului Politic, Nicolae Ceaușescu, a reușit să acapareze puterea absolută. Sigur, cum îmi scria cândva profesorul Virgil Nemoianu, a existat o scurtă perioadă când premierul Maurer a putut încuraja o anumită deschidere, dar aceasta n-a durat mai mult de trei ani. Cultul noului lider a demarat instantaneu, viziunea sa neo-stalinistă a avut un rapid și previzibil câștig de cauză.
Lucrarea la care mă refer este și o fascinantă investigație privind universul de intrigi și manipulări care explică felul cum se structurează relațiile de putere în momente de criză. Se știe că până la reunirea Plenarei CC, care urma să desemneze un succesor, jocurile fuseseră făcute. Un grup restrâns decisese asupra destinelor a milioane de oameni, oferindu-i cu funestă lipsă de responsabilitate puterea unui personaj care s-a dovedit nefast. Restul, votul unanim al membrilor Comitetului Central, nu era decât ritual vidat de sens, exercițiu mecanic menit să perpetueze mitologia „centralismului democratic”.
Regretatul profesor de la Institut d’Études Internationales din Geneva a reușit să intervieveze în anii ’90 câțiva din potentații regimului Dej - Gh. Apostol, I. Gh. Maurer, Paul Niculescu- Mizil, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Fazekas János, Mihail Florescu, chiar și pe ideologul-șef, Leonte Răutu. A fost ajutat în aceste discuții atât de capacitatea de a conecta fenomenul comunist românesc la cel internațional, cât și de știința de a distinge între ceea ce afirmă acești lideri comuniști și ceea ce a fost, de fapt, o acerbă luptă pentru putere, calități care au lipsit uneori intervievatorilor români - câteodată superficiali și insuficient informați despre background-ul celor cu care discutau - aflați față în față cu personaje ale nomenclaturii dominate de pernicioasa retorică autojustificatoare.
Nu principiile îi animau pe acești demnitari cinici, ci dorința de a perpetua dominația nomenclaturii. Cu diverse prilejuri, Maurer și alți acoliți ai lui Dej au insistat că l-au susținut pe Ceaușescu să ajungă secretar general fiind convinși că acesta va accepta principiul conducerii colective. Maurer a sperat că va rămâne principalul regizor al politicii externe. Bodnăraș a crezut că va juca rolul unui venerabil sfetnic. În fapt, Ceaușescu visase de mult să ajungă în vârful piramidei, iar Dej îi încredințase în ultimul său an de viaţă nu doar conducerea treburilor organizatorice, ci și domeniul relațiilor internaționale ale partidului. Vreme de aproape zece ani șef al Direcției Organizatorice a CC al PMR, un devotat necondiționat al șefului partidului, Ceaușescu era de fapt candidatul grupului aparatului de partid. Între susținătorii săi din aparat și din armată să-i amintim pe Virgil Trofin, Paul Niculescu-Mizil, Vasile Patilineț, Manea Mănescu, Ilie Verdeț, Petre Lupu, Maxim Berghianu, Petre Blajovici, Cornel Onescu, Ion Stănescu, Vasile Vâlcu, Ion Ioniță, etc. Pe scurt, cine controlează aparatul, controlează partidul.
Volumul aruncă o lumină revelatoare asupra naturii relațiilor la vârf din PMR și explică metodele utilizate pentru dobândirea puterii absolute de către un aparatcik aparent incolor precum Ceaușescu. Eroarea „baronilor” lui Dej a fost să-l subestimeze: viclean, ranchiunos, introvertit, mohorât și suspicios, Ceaușescu a fost un stalinist din categoria dură. A mimat un timp o deschidere reformistă, o modestă liberalizare, dar nu a cedat în ceea ce privește sacrosanctul „rol conducător al partidului”. Avem de-a face în aceste pagini cu spațiul rarefiat al puterii supreme în sectele totalitare bolșevice. Acești oameni erau obligați să comunice întotdeauna codificat pentru a nu fi acuzați de păcatul cel mai grav, „fracționismul”. Conspirațiile se făceau aluziv, prin ridicări de sprânceană și insinuări bizantine. Utopismul doctrinar al comuniștilor români se combină cu o versiune decăzută a „bizantinismului politic”, politica din spatele ușilor închise, absența transparenței și insinuări atent confecționate cu scopul anihilării rivalilor politici.
Printre celelalte contribuții istoriografice care ar putea fi menționate se numără convorbirile Laviniei Betea cu câțiva lideri comuniști. Am mai vorbit despre interviul ei cu Ștefan Andrei. Evident, niciunul dintre interlocutori nu scrutează cauzele degenerării stalinismului național în experimentul grotesc și dezastruos al comunismului dinastic. Merită amintite, de asemenea, scrierile lui Pavel Câmpeanu și eseul Cristinei Luca-Boico despre „Oamenii care l-au adus la putere pe Ceaușescu”. Niciunul dintre staliniștii români nu a ajuns la concluziile devastatoare despre comunism ale unui Stefan Staszewski din volumul Oni, al Teresei Torańska. De la Maurer la Verdeț, comuniștii români au rămas prizonierii unei viziuni vetuste despre istorie, om și economie. Mai sofisticat decât Ceaușescu și membrii grupului aparatului de partid, Maurer nu a fost sub nicio formă atras de revizionismul marxist. Niciunul dintre demnitarii comuniști români nu a generat vreo idee originală. Tocmai de aceea l-au detestat Maurer și Răutu pe Pătrăşcanu: sterili din punct de vedere teoretic, nu puteau să nu îl antipatizeze pe cel care - chiar dacă rămânând îndatorat unui determinism înghețat - a încercat să propună ipoteze istorico-sociale în răspăr cu dogmatismul oficial. Am discutat pe larg această temă în volumele mele Stalinism pentru eternitate și Fantoma lui Gheorghiu-Dej. Menționez aici și scrierile istoricului Dennis Deletant, unul dintre cei mai avizați cunoscători ai comunismului românesc.
Cartea lui Pierre du Bois luminează, prin urmare, ceea ce putem numi subteranele puterii comuniste, rivalitățile mistuitoare dintre cei care jurau pe „idealurile socialismului științific”, natura eminamente falsă a „principialității” comuniste. Vorbind cu foștii potentați, inclusiv cu expertul în sofisme dialectice Leonte Răutu, politologul elvețian a reușit să decanteze și să demonstreze esența malefic-distructivă a unui sistem întemeiat pe o ideologie fals-egalitaristă, în care exclusivismul se transfigurează în narcisism megaloman. În finalul cărții, profesorul Du Bois îl citează pe Maurer, cel care mărturisește că a descoperit târziu că Ceaușescu devenise paranoic. Este o afirmație self-serving, o îndoielnică autojustificare. Nu psihopatologia liderului explică aberațiile sistemului, ci invers. Spre a relua ideea lui Jacek Kuroń, regretatul disident și gânditor politic polonez, totalitarismul e zămislit de o formă paranoică de gândire și generează respectiva formă de gândire.
