De la inaugurarea din 17 februarie și până la sfârșitul lui martie au urcat cele 5 nivele ale Pepinierei aproape 30.000 de curioși dornici să vadă de sus centrul Timișoarei și să facă poze inedite care au inundat rețelele sociale. Se văd prin „ochiurile” lăsate printre plante Catedrala, balconul istoric al Operei, clădirile cu istorie ca Palatul Löffler.
Construcția imaginată de catalanii de la MAIO Architects, împreună cu filiala timișeană a Ordinului Arhitecților și cu Studio Peisaj, are o filosofie a ei, care pornește de la observația că frumoasa Piață a Operei este percepută ca un loc de tranzit. Grădina verticală dă posibilitatea unui răgaz de a privi de sus și de a schimba relația cu spațiul central al orașului.
„Instalația poate fi văzută ca un test pentru noi posibilități de a folosi, imagina și percepe spațiul public… Proiectul își propune să transmită și un mesaj puternic despre (bio)diversitatea urbană ca element identitar al Timișoarei”, se arată în descrierea conceptului.
Motivațiile și explicațiile arhitecților n-au putut împiedica controversele și percepțiile negative. S-a spus că schela de 26 metri înălțime este „urâtă”, că e „periculoasă”, că acoperă perspectiva spre catedrala metropolitană, că finanțarea de 1,7 milioane lei a municipalității este nejustificat de mare, că plantele sunt „banale” etc.
Măsurile de siguranță impuse spun că doar 50 de persoane se pot afla concomitent, câte maxim 10 pe o platformă.
Povestea pornește din secolul al XIX-lea
Cifra de 1.306 plante a stârnit curiozitate, așteptarea fiind ca aceasta să fie o cifră simbolică. Nu este decât aritmetică, este numărul exact de plante din ghivecele Pepinierei unde vor crește timp de zece luni. Asta am aflat de la Raluca Rusu și Alexandru Ciobotă, arhitecții peisagiști care le-au ales din oferta Societății Horticultura din subordinea primăriei, din pepiniera Universității de științe agricole din Timișoara și de la grădinarii Greenfeel.
Însă amplasarea instalației și felul cum au fost selectate plantele nu sunt întâmplătoare. Fără poveste, fără istoria locului, Pepiniera rămâne o simplă schelă metalică.
Raluca Rusu și Alex Ciobotă au legat în spațiu și timp istoria fabuloasă a familiei de florari Mühle cu instalația metalică din Piața Operei.
O carte poștală de la 1900 a străzii Rezsö, azi strada Alba Iulia, ilustrează pe colț magazinul de flori Mühle, situat în casa decorată cu ghirlande eclectice a restaurantului de azi.
„La capătul străzii se vede un copac” – îmi arată pe ilustrată Raluca Rusu și Alexandru Ciobotă, care au regăsit în arhiva Muzeului de Artă și a Muzeului Banatului și Catalogul comercial al florarului.
„Ne-am gândit că acolo ar fi cel mai nimerit să amplasăm instalația, pentru a păstra relația vizuală cu fostul magazin Mühle, de unde plecau în tot Imperiul Habsburgic zeci de mii de trandafiri și alte plante”, explică peisagiștii.
Catalogul familiei Mühle, cu oferte și prețuri, arată că afacerea era înfloritoare la propriu, ceea ce i-a așezat pe Wilhelm Mühle, apoi pe fiii săi, Wilhelm jr. și Arpad Mühle, în poziții importante în urbe și în lume.
Wilhelm Mühle tatăl s-a stabilit în Timișoara în 1866, iar în 1876 a preluat de la socrul său, Franz Niemetz, florar vestit, afacerea.
Cele 1.306 plante se regăsesc parțial și în catalogul Mühle, fiindcă tinerii peisagiști au dorit să reconstituie universul florei locale și regionale, cu specii perene și câteva anuale, care se găseau și în vastele pepiniere ale horticultorilor secolelor al XIX-lea și al XX-lea.
„Grădina verticală” a Capitalei Europene a Culturii conține peste 200 de specii din flora autohtonă a Banatului.
Vedem puieți de mesteacăn, arțar, magnolia deja înflorită, plante polenizante ca isop, verbină, salvie, campanulă, plante curgătoare și cățărătoare ca zorelele, Condurul doamnei sau Conduraș (Tropaeolum peregrinum), măzăriche parfumată (Lathyrus odoratus), Thunbergia sp.
Speciile florale cum este spectaculoasa Canna, precum și legumicole ca tomatele, dovlecii, diferite soiuri de fasole, inclusiv soiuri cu genetică veche locală, se găseau din abundență și în pepinierele horticultorilor care au făcut Timișoara vestită ca „oraș al florilor” sau „al rozelor”.
Totuși nu există niciun trandafir printre cele 1.306 plante. „E sensibil, am evitat să punem în plină iarnă trandafiri, dar nu excludem în sezonul potrivit”, promit tinerii arhitecți peisagiști.
„Timișoara rozelor” nu e o metaforă
Când Wilhelm Mühle a poposit în urbe din Boemia, Timișoara se afla într-o perioadă fericită din istoria sa. Instalarea „dualismului” în 1867 a priit orașului care s-a putut concentra pe dezvoltare într-un interval de pace. Până la finele secolului al XIX-lea s-au constituit instituțiile necesare unui oraș emergent, s-a dat atenție educației, culturii dar mai ales industriei.
Cercetătorul Zoltán Szász cita în studiul „Manchesterul maghiar. Dezvoltarea Timișoarei moderne”, publicat în ediția din 1999 a revistei Historia, un economist al epocii lui Mühle care se arăta uimit de viteza cu care se dezvolta orașul:
„Acest oraș se dezvoltă cu o viteză aproape americană. În alte locuri, e nevoie de decenii ca să se realizeze ceea ce la Timișoara se face în câțiva ani”.
Horticultura era la mare respect, stimulată și de extinderea teritoriului după dărâmarea treptată a zidurilor cetății, iar grădinarii orașului aveau pepiniere cu o mare varietate de plante.
Un studiu despre istoria parcurilor timișorene, semnat de muzeograful Lajos Kakucs în Analele Banatului din 2015, descrie cu date istorice certe cât de importantă era meseria, evoluată de la grădinăritul simplu, la arhitectura peisagistică, care a marcat aspectul orașului perpetuat până în prezent.
Camera de Comerț din Timișoara înregistra la 1893 cel puțin trei familii de horticultori de anvergură cu pepiniere întinse și cu un comerț profitabil, cu exporturi în Germania, Bulgaria, România, Serbia și Bosnia: Niemetz, Mühle și Agátsy.
„În anul 1900, pe teritoriul oraşului sunt semnalate 180 de jugăre pepinieră pentru pomii fructiferi, 420 de jugăre pentru producţia de flori şi 420 pentru producţia de legume. Pe timpul verii în grădinile amintite lucrau 900, în timpul iernii 300 de angajaţi. Pepinierele de la Timișoara exportau anual 3 milioane de puieţi de pomi, 70.000 de trandafiri şi 200.000 de ghivece de flori”, menționează Kakucs.
Despre Wilhelm Mühle aflăm că, împreună cu soția Josefine și cu fiii, Wilhelm Jr. și Árpád, au dus horticultura, dar mai ales dezvoltarea unor noi soiuri de trandafiri, la un succes neegalat de atunci.
În cele 17 sere ale lui Wilhelm Mühle și în grădinile întinse pe 3.200 mp erau cultivate 1.200 de soiuri de roze din care doamna Mühle crea buchete și aranjamente deosebite pentru casele regale.
De altfel, după succesele înregistrate la competiții și conferințe despre care scria presa vremii, compania Mühle devine „furnizor al Curţii imperiale din Viena, al prinţilor Joseph şi Karl Ludwig, al casei Sachsen-Koburg Gotha precum şi al caselor regale din Bucureşti, Belgrad şi Sofia”, consemnează studiul amintit.
Wilhelm Mühle scotea 6 numere anual al revistei rozelor, Rosen Zeitung/ Rózsa Újság, în germană și maghiară, cu 550 de abonați și 700 de exemplare pe ediție. Revista a rezistat trei ani, între1893–1896, când s-a sistat din cauza costurilor mari de tipar.
La marea Expoziție agro-industrială din 1891, la care a participat și împăratul Franz Josef, Mühle s-a prezentat cu o colecție de 300 de soiuri de trandafiri dintre care câteva erau încrucișări proprii, pentru care a fost decorat cu Medalia de Merit a expoziției.
Mai târziu, fiul Árpád va crea 13 soiuri de trandafiri „înregistrate şi azi în literatura de specialitate internaţională. Ele au fost create între anii 1924–1928 şi poartă numele: „Wilhelm Bölsche, Hans Molisch, Banater Rose, Chateua Peleş, Dame Blanche, Princesse Yvonne Ghika, Reine Marie de Roumanie, Rose Noble, Alexander Marghiloman, Dr. Ernst Mühle, Fritz Schroder, Gräffin Minnie Schaffgotsch şi Souvenir de M. Demetrovich”.
Tot Árpád face prima expoziție de hortensii în 1904 și plantează primul Gynko Biloba adus de fratele său, Wilhelm, din Japonia, arbore care există și azi în parcul realizat de tatăl său.
Expoziția agro-industrială a lăsat moștenire două parcuri emblematice, amenajate gratis de cei trei mari florari. Azi ele poartă numele de Parcul Copiilor și Parcul Rozelor.
Rozariul avea inițial 1.200 de soiuri de roze etichetate, era organizat după planurile lui Árpád Mühle și desăvârșit de arhitectul Demetrovici. Soiurile de atunci s-au pierdut, fiind înlocuite în timp cu unele de import.
Familiilor Niemetz și Mühle li se datorează înființarea Societății Horticole a municipalității, proiectarea Parcului Botanic, proiectele reorganizării Cișmigiului și al unui parc alpin în Sinaia, precum și a parcurilor de vară ale sultanului Abdul Hamid al II-lea (1842–1918) pe insula Pringipo de la Marea Marmara. Pentru realizarea acestor parcuri Árpád a primit în 1903 titlul de Bey şi dreptul de a purta fes.
Timișorenii includ parcurile în identitatea locală
În 2013, în pregătirea dosarului de candidatură pentru obținerea titlului de Capitală Europeană a Culturii, profesorii universitari Alin Gavreliuc și Bogdan Nadolu au elaborat o cercetare psiho-sociologică privind impactul public al candidaturii Timișoarei.
Profilul rezultat pe eșantionul de 1.064 persoane indică dintr-o perspectivă generală că timişorenii apreciază pe primul loc parcurile şi spaţiul verde (34,4%), apoi apreciază oamenii orașului (11,1%), clădirile istorice şi arhitectura (11,1%), zona centrală – Piaţa Operei (10,5%), oferta de petrecere a timpului liber (10,2%) şi curăţenia (10,2%).
Faptul că Timișoara este numită „orașul parcurilor, al florilor, al rozelor”, sau, în altă paradigmă istorică, „Mica Vienă”, a rămas un temei de mândrie locală până în prezent.
Așa se explică protestele timișorenilor din iarna anului 2012 si din 2013 ieșiți să apere Casa Mühle, fosta reședință a familiei de pe Bul. Mihai Viteazul nr.3 de azi, încăpută pe mâna clanurilor de romi bogați și lăsată să se distrugă. Tot societatea civilă a obținut sentința care obligă proprietarul să o readucă la starea inițială.
Timișorenii sperau să se înființeze în Casa Mühle un Muzeu al Rozelor. Administrația publică, sub nicio culoare politică, nu a fost în stare împlinească acest vis justificat de istoria orașului.
Învelită în povestea florarilor celebri ai Timișoarei, plantele firave identificabile în Catalogul comercial al lui Mühle și Pepiniera însăși nu mai par nici urâte, nici banale, nici inutile.
Când vor crește, plantele sunt destinate replantării pe teritoriul orașului, ca o conexiune între trecut și viitorul verde al Timișoarei.
