Originar din Botoșani, Lucien, căruia prietenii îi spuneau Gică, a fost un spirit mereu neliniștit. S-a apropiat în adolescență de comuniști, dar nu a devenit niciodată membru activ al PCdR. Mama mea, Hermina, și sora ei, Cristina Luca (născută Bianca Marcusohn), au fost bune prietene cu el. Cu Cristina s-a văzut de câteva ori, după 1968, în timpul vizitelor acesteia în Franța. Au stat îndelung de vorbă. I-a dăruit, cu dedicație, La sociologie du roman. Una din cărțile sale favorite era Les Conquérants de André Malraux, a scris remarcabil despre ea.
Cel mai apropiat amic al său era Eugen Bendel (devenit după 1945 Mircea Bălănescu), ambasador al RPR la Paris în anii ’50. Imediat după război, Bălănescu a fost adjunctul lui Miron Constantinescu la Scînteia. Fratele său, Lulu, a murit în timpul deportării în Transnistria. Mă îndoiesc că Gică și Eugen s-au revăzut la Paris în anii ’50, dar cine știe? Goldmann avea structură și vocație de eretic. În Franța, nu s-a asociat cu variile grupuscule marxiste. Pentru doctrinarii comuniști era un renegat. Nu suporta înregimentarea. În 1946, în timpul Conferinței de Pace de la Paris, s-a întâlnit, ori a schimbat mesaje, cu Lucrețiu Pătrășcanu cu care se cunoștea din tinerețe. Acesta l-a invitat să revină în țară, Goldmann a refuzat. Ulterior, le spunea prietenilor, o aflăm din biografia scrisă de Mitchell Cohen, că, dacă ar fi revenit în România, ar fi fost și el executat...
Marxismul occidental s-a definit ca o alternativă la doctrina fosilizată a marxismului sovietic. Dincolo de iluziile sale, a simbolizat o sfidare a dogmatismului comunist și o recuperare a tânărului Marx, uitat și abandonat în formulele pietrificate ale materialismului dialectic (Diamat). Temele centrale erau alienarea, libertatea, autonomia spiritului. În Europa de Est, exponenții acestei direcții au fost Leszek Kołakowski, Karel Kosík, Ágnes Heller, Mihály Vajda, Ferenc Fehér, grupul „Praxis” din Iugoslavia. În România, scrierile marxismului occidental au marcat abordările unor N. Tertulian, György Bretter, Tudor Bugnariu, Ion Aluaș, Alexandru Ivasiuc, Henri Wald, Paul Cornea, parțial Radu Florian (pe linia Gramsci) și, cu maximă prudență, Ion Ianoși.
Lucien s-a opus proceselor de la Moscova, a rupt cu mulți prieteni din acest motiv. Între aceștia, Valter Roman și Leonte Răutu (cu acesta împărțise camera, la un moment dat, la Căminul „Schuller”). A fost stigmatizat ca troțkist. În cercul sectar al stângii radicale din România, devenise un pestiferat. Urma să plece din țară împreună cu Bianca, erau nedespărțiți. El voia Elveția, ea visa Parisul. A ajuns acolo, a devenit în anii războiului o eroină a Rezistenței. Despre destinul ei, cu alte prilejuri.
În Elveția, Goldmann a lucrat cu Jean Piaget, a scris, sub îndrumarea acestuia, un doctorat despre Kant. A ajuns apoi la Paris, după război. Relațiile cu Cioran au fost teribile, nu-i putea ierta acestuia trecutul fascizant. Cioran îl socotea nemesis-ul său. Ulterior, s-au întâlnit și s-au apropiat. A scris cărți esențiale despre Pascal, Racine, structuralism. A fost unul dintre fondatorii sociologiei literaturii. Cum spuneam, profesorul Mitchell Cohen, mulți ani co-editor, împreună cu Michael Walzer, al revistei Dissent, a scris o biografie a sa apărută la Princeton University Press, a făcut interviuri, între alte persoane, cu mama mea și cu Cristina. Eram la Philadelphia, am tradus discuția cu mama mea.
Nimeni nu a făcut mai mult decât Goldmann pentru relansarea, în Vest, a marxismului tânărului Lukács. În egală măsură, scrierile sale despre tânărul Marx rămân printre cele mai pătrunzătoare pe acest subiect, îndeosebi interpretarea „Tezelor despre Feuerbach”. Ca marxolog, l-aș compara cu Shlomo Avineri, Kostas Papaioannou și Robert C. Tucker. Cartea sa Marxisme et sciences humaines rămâne printre cele mai profunde pe linia interpretativă pe care Goldmann a numit-o a structuralismului genetic. Discipolul său, Michael Löwy, a dezvoltat aceste idei, inclusiv în scrierile despre intelectualii revoluționari occidentali și pasiunea dialectică.
A surprins afinitățile dintre conceptul reificării la Lukács, îndeosebi în volumul din 1923, Istorie și conștiință de clasă, și tematica heideggeriană a agoniei subiectivității, a ființei umane azvârlită în lume. A lăsat în urmă o operă incitantă, complexă, nefinisată. A fost un anti-stalinist convins și consecvent. Ediția scrierilor sale de sociologia literaturii a apărut la Editura Politică, în colecția „Idei Contemporane”, cu prefața lui Miron Constantinescu. Era, cred, în 1973. Miron a venit într-o seară la Cristina (Bianca), au stat îndelung de vorbă despre tinerețea lor, despre Gică, despre Sahia, despre Pătrășcanu, despre miturile marxiste. A fost una din puținele ocazii când Miron și-a deschis sufletul. Dacă Lucien ar fi trăit când am ajuns acolo, în 1981, probabil că aș fi lucrat cu el la Paris. Ori măcar am fi apucat să ne vedem. N-a fost să fie.
În magistrala sa trilogie, Leszek Kołakowski a scris cu simpatie despre Goldmann, prețuind independența sa intelectuală și capacitatea de a surprinde viziunea tragică asupra lumii: „Timp de mulți ani a fost un propagator zelos al dialecticii. Buclele sale albe fluturânde și silueta sa de urs deveniseră familiare participanților la nenumărate congrese și simpozioane umaniste la care, cu vocea sa de bas și cu o intonație pătimașă și întru câtva agresivă, a tot explicat pe larg principiile structuralismului genetic, exemplificând îndeosebi pe cazurile Pascal și Racine”. (vezi Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului, Vol. III. „Prăbușirea”, traducere din engleză de S. C. Dragan, Editura Curtea Veche, 2010, p. 256)
Facebook Forum