Diplomația românească a început efectiv după obținerea Independenței Principatelor Române, în 1877, și a atins perioada de glorie la recunoașterea Marii Uniri din 1918. Trei istorici consultați de Europa Liberă spun că oamenii politici din acele vremuri erau învățați și puneau interesul țării mai presus de cele personale și de partid. Regele Carol I și Regina Maria au avut roluri cruciale în obținerea Independenței, respectiv a Marii Uniri.
Istoricul Adrian Cioroianu susține că diplomația modernă începe la trei ani de la Independență, pentru că, înainte de 1877, România nu putea avea o politică sută la sută suverană.
„După 1880, trimitem ambasadori peste tot, în sensul propriu al cuvântului. Urmează o perioadă de aur. Atunci se pun bazele politicii noastre externe de către generația pașoptiștilor – Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri etc. Oameni din generația aceasta de boieri intelectuali, educați, care vorbeau limbi străine. Dar Carol I era cel care controla cu mână de fier politica externă, până într-acolo încât el hotăra majoritatea lucrurilor, nu Ministerul de Externe”, arată Adrian Cioroianu.
Regele era instanța supremă în politica externă”Adrian Cioroianu, istoric
Sorin Liviu Damean, profesor de istorie la Universitatea din Craiova, arată că domnitorul Carol, și apoi Regele Carol I, s-a implicat în mod direct în acțiuni la nivelul diplomatic.
„Carol, firește, că se implica prin întreținerea de relații sau prin corespondență privată cu capetele încoronate din Europa, îndeosebi cu marile puteri europene. Succesul a fost dobândit în urma unor relații interpersonale și, fără îndoială, prin atragerea de partea cauzei române a opiniei publice europene prin intermediul publicațiilor vremii”, spune Sorin Liviu Damean.
Tratatul secret al lui Carol I
Adrian Cioroianu amintește că, în 1883, după ce devenise de doi ani regat, România a semnat un tratat defensiv cu Germania și Austro-Ungaria, ulterior și cu Italia, în condițiile în care Carol I se temea de Rusia.
„Au fost oameni care ajungeau miniștri de externe ai României, dar nu știau de existența acestui tratat. El n-a fost făcut public niciodată. Ion Brătianu, premierul de atunci, știa de el pentru că regele avea încredere în el. Dar Parlamentul nu știa. Carol I a fost suficient de educat încât să își dea seama că instituțiile din România erau tinere și nu aveau niciun fel de experiență, și atunci el a fost destul de autoritar în politica externă”, subliniază Adrian Cioroianu.
Alin Ciupală, istoric și profesor universitar la Universitatea din București, arată că, după ce Congresul de Pace de la Berlin din 1878 recunoaște Independența României, oamenii politici alături de Carol I au făcut eforturi mari pentru ca această independență să fie recunoscută pe deplin de toate puterile europene.
„Primul ministru este Ion Brătianu, care alături de ceilalți lideri liberali s-au implicat pe deplin la negocierile de pace care au urmat după încheierea războiului. Toți oamenii politici români s-au unit în acest proiect, inclusiv cei de orientare conservatoare”, arată Alin Ciupală.
Interesul național a primat și recunoașterea Independenței era un proiect mult mai important decât disputele interne sterileAlin Ciupală, istoric
„Nu minimalizăm rolul liberalilor Ion Brătianu sau Mihail Kogălniceanu – ministrul de externe, dar în același timp trebuie să spunem că este un proiect al întregii clase politice. Interesele politice, simpatiile, antipatiile au fost lăsate la o parte”, mai spune istoricul.
Alin Ciupală susține că, în secolul XIX-lea, toți oamenii politici români aveau o pregătire intelectuală solidă.
„Trecuseră prin universități din spațiul francez sau german. Aveau experiență politică, pentru că toți parcurseseră pas cu pas un veritabil traseu profesional, administrativ. Știau foarte bine ce e de făcut. Cunoșteau foarte bine prioritățile societății românești. Dacă facem o comparație cu ce se întâmplă astăzi, constatăm nu numai că oamenii politici de azi sunt foarte slab pregătiți, dar nu au nicio minimă cunoaștere a domeniilor publice pe care le gestionează. Și asta se vede zi de zi”, spune Alin Ciupală.
Carol I, cel mai bine informat monarh din Europa
După recunoașterea independenței, România începe să trimită ambadasori în toate țările europene, dar și aici Regele Carol I avea ultimul cuvânt de spus în alegerea ambasadorilor.
„În primul rând că îi cunoștea pe toți oamenii politici cu care colabora. Paradoxal, după Războiul de Indepedență, unul dintre primele state cu care am schimbat ambasadori a fost Imperiul Otoman”, a spus istoricul Adrian Cioroianu.
Istoricul Sorin Liviu Damean arată că, la nivelul relațiilor României cu alte state, nimic nu de întâmpla fără cunoștința lui Carol I.
„Contemporanii lui Carol I spuneau despre el că era cel mai bine informat monarh din Europa. Dincolo de relațiile acestea interpersonale, el era și un om bine integrat la nivelul a ceea ce se desfășura în Europa vremii. Era un om foarte citit, citea presa în fiecare dimineață, încerca să afle cât mai mult din cercurile diplomatice europene. De pildă, până la 1885, Carol I a beneficiat de sprijinul formidabil al tatălui său-Karl Anton. Scrisorile dintre cei doi ne arată cum căuta Carol I să se informeze prin persoanele sale apropiate”, subliniază Sorin Liviu Damean.
Scrisoarea principelui Carol către tatăl său
„Relațiile noastre cu Poarta s-au întrerupt, ne găsim în stare de război cu ea. Aceasta era singura cale demnă pentru țara și persoana mea, după ce Europa recunoscuse că România a fost cuprinsă în teatrul de război. Privitori, liniștiți, nu puteam și nu trebuia să rămânem; nu voiam să fim tratați ca o provincie turcească și să depindem de grația altora; o găseam nedemn pentru mine”, îi scrie Principele Carol tatălui său, Karl Anton, pe 25mai/6 iunie 1877, potrivit Memoriilor Regelui Carol I al României, apărute în 1994 la Editura Machiavelli.
10 august 1913 - succesul „total” de la București
Adrian Cioroianu arată că, treptat, România și-a câștigat locul în rândul țărilor europene. Astfel, la izbucnirea Războaielor Balcanice ( 1912-1913), toate țările din jur ar fi vrut să se alieze cu România.
„În 1912, diplomația noastră a decis neutralitatea, a neamestecului în țările balcanice. În 1913, lucrurile s-au schimbat, pentru că țările creștine au început să bată între ele, Serbia cu Bulgaria. Bulgaria își dorea nordul Greciei de azi, Salonicul. Serbia voia și ea să se extindă. Ori, în condițiile astea, pe noi nu ne avantaja o Bulgarie Mare. Așa încât am intrat împotriva Bulgariei”, arată Adrian Cioroianu, care susține că Regele Carol I își dorea Capul Kaliackra, aflat în Bulgaria, pentru că știa că coasta românească a Mării Negre, aflându-se la câmpie, nu poate fi apărată.
„Faptul că am intrat în al doilea Război Balcanic nu a fost o greșeală, dar eu consider că luarea Dogrobei de Sud nu a fost o idee strălucită. Carol I își dorea Capul Kaliakra, el știa întreg istoricul militar al zonei. Dar pe de altă parte, ne-am stricat relațiile cu bulgarii, care au venit în Primul Război Mondial să se răzbune”, a mai spus Cioroianu.
Tratatul de Pace de după Răboaiele Balcanice s-a semnat la București, la 10 august 1913.
„Ceea ce a fost un succes total al diplomației românești. De pildă, atunci un rol deosebit l-a avut Titu Maiorescu care îndeplinea funcția de prim ministru și ministru de Externe. În memoriile lui Titu Maiorescu vedem toate eforturile lui de a obține ceea ce noi ne doream la vremea respectivă, adică o frontieră sigură în sudul Dunării”, arată istoricul Sorin Liviu Damean.
Nu toți istoricii sunt de părere că România a făcut bine intrând în al doilea Război Balcanic. Alin Ciupală susține că aceasta a fost cea mai gravă problemă de politică externă din vremea Regelui Carol I. Istoricul susține că neutralitatea îi adusese României multe avantaje pe plan extern.
„Intrând în al doilea Război Balcanic, România se conectează la conflictele balcanice și va deschide un conflict de durată cu Bulgaria, care se va răzbuna sângeros în momentul izbucnirii Primului Război Mondial. Carol I îl are prim ministru pe Titu Maiorescu, veritabil om de cultură, un personaj care a dat foarte mult culturii române, dar în egală măsură Titu Maiorescu este doritor de a intra în grațiile suveranului și atunci nu se va împotrivi deciziei Regelui Carol I”, a spus Alin Ciupală.
Figurile istorice care au făcut Marea Unire
După obținerea Independenței, diplomația românească și clasa politică în frunte cu suveranii României își adună din nou forțele pentru un al doilea proiect național foarte important: România Mare.
„Realizarea României Mari s-a datorat pe de o parte dorinței puternice de unire a românilor, dar în egală măsură s-a datorat apariției unui moment favorabil pe plan internațional, pe care românii nu l-au pierdut”, spune Alin Ciupală.
Istoricul arată că figurile care au ajutat enorm la realizarea Marii Uniri au fost Regina Maria, Ionel C. Brătianu (fiul lui Ion Brătianu - prim-ministru liberal din vremea lui Carol I), Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Titu Maiorescu, Alexandru Lahovary, I.G. Duca.
„Ei și mulți alții făceau parte dintr-o elită politică care a dat dovadă de responsabilitate”, spune Alin Ciupală, care arată că Regina Maria a avut un rol fundamental în 1919.
„Trebuie să spunem că rolul Reginei Maria în reconectarea delegației României conduse de Brătianu la marea dezbatere politică a Congresului de Pace de la Paris a fost fundamental, pentru că Regina este cea care reușește, folosindu-se de inteligență, de farmecul personal, de relațiile personale pe care le avea în mediile politice și monarhice europene să deschidă ușa Conferinței de Pace”, spune Ciupală.
Regina Maria - ambasador al poporului
Adrian Cioroianu arată că, în 1919, la Conferința de Pace de la Paris, Ionel Brătianu nu a făcut deloc o impresie bună.
„Englezului, francezului, americanului și italianului li s-a părut un boier arogant și foarte suficient. La un moment dat a plecat și a fost înlocuit cu Alexandru Vaida Voievod ( n.r. om politic din Transilvania, membru al Partidului Național Român din Transilvania). Explicația lui Brătianu când a revenit în țară a fost că el nu era mason. Dar era o copilărie”, a spus Cioroianu.
Cel care a avut ideea ca Regina Maria să meargă la Paris a fost ambasadorul Franței la București, mare prieten al României.
„Trebuie să acceptăm că pe atunci nici măcar nu era uzanța ca femeile să intre în politică. Regina Maria era frumoasă și deșteaptă, dar ea a fost primită ca soția Regelui Ferdinand. Și în această calitate s-a întâlnit cu oficialitățile. Regina Maria a făcut o reclamă admirabilă României, pentru că era inteligentă și știa cum să vorbească. Regina Maria a jucat un rol de ambasador al poporului”, a spus Adrian Cioroianu.
„Regina Maria și-a asumat un rol masculin”
Istoricul Alin Ciupală arată că, de fapt, Regina Maria și-a asumat un rol masculin, la fel cum făcuse și în timpul Primului Război Mondial.
„Trebuie să mai spunem un alt lucru: asumarea acestui rol masculin în timpul războiului de către Regina Maria a adus-o într-un conflict foarte dur, pe de o parte cu cei mai mulți dintre oamenii politici români, cu Ion I.C. Brătianu, și pe de altă parte cu marii generali ai Armatei Române. De exemplu, cu Alexandru Averescu a avut un conflict foarte dur. Singurul general cu care s-a înțeles și pe care l-a simpatizat a fost Traian Moșoiu”, arată Alin Ciupală.
În opinia istoricului Sorin Liviu Damean, Regina Maria a fost de fapt ambasadorul onorific de la Conferința de Pace de la Paris.
„Spre deosebire de Carol I, Regele Ferdinand nu s-a implicat atât de mult la nivelul relațiilor internaționale. Și aici este rolul pe care l-a jucat Regina Maria, care dincolo de faptul că era soția unui suveran, avea și șarm și știa cum să vorbească. Provenea dintr-o familie ce excela la nivelul relațiilor interpersonale. Și ea a pus aceste relații interpersonale în slujba României și mai ales a granițelor pe care noi le-am dobândit în 1918”, arată istoricul.
„Regina Maria a reușit să ajungă acolo unde Ionel Brătianu nu reușise. Iar Regele Ferdinand a preferat să nu se implice, având în vedere că soția sa putea să joace acest rol, pe care de altfel l-a jucat minunat”, completează Sorin Liviu Damean.
Victoria finală: Recunoașterea internațională a României Mari
Istoricul Alin Ciupală consideră că este de apreciat gestul pe care îl face Ionel Brătianu, acela de a-i ceda într-un fel locul Reginei Maria.
„Brătianu pune mai presus de orgoliul lui de bărbat și de om politic interesul țării. Dacă ne uităm strict la realizări, putem spune că perioada de glorie a diplomației românești începe cu Alexandru Ioan Cuza și se încheie cu această victorie din 1919 legată de recunoașterea internațională a României Mari”, consideră Alin Ciupală.
Istoricul povestește un moment personal din viața lui Ionel Brătianu, care arată de fapt calitatea oamenilor politici de atunci.
„Soția îl înștiințase că mana a distrus via de la Florica și era îngrijorată, ei trăiau din exploatarea moșiei de la Florica. Ion C. Brătianu îi răspunde, încercând să o liniștească, că au mai trecut prin astfel de probleme, că vor face economii. Un prim-ministru al României își pune problema cum să treacă prin această criză economică personală. Din păcate, astăzi nu regăsim astfel de gesturi. Astăzi găsim pensii speciale, plagiate”, arată Alin Ciupală.
„Este profund descurajant să vezi acum toți oamenii politici, de la președinte la prim-ministru, neasumându-și niciunul niciun fel de responsabilitate pentru eșecul acesta jignitor de neacceptare a României în Schengen, în defavoarea României”, spune istoricul.
Diplomația de azi, insesizabilă
Și Sorin Liviu Damean consideră că diplomația României nu prea este sesizabilă în momentul de față.
„S-a schimbat foarte mult și diplomația la nivel mondial, adică s-a trecut de la diplomația aceea clasică de dinainte de Primul Război Mondial, la o diplomație extinsă. Diferențele însă între vechea diplomație românească și cea de astăzi sunt enorme. Eu cred că nici nu ar trebui să facem o comparație pentru că nu e posibilă. Oamenii erau altfel, vremurile erau altele.
Lumea în ziua de azi este mult mai dinamică și sunt multe probleme care trebuie rezolvate, este mai mult un efort colectiv, decât unul individual”, arată istoricul Damean.
Adrian Cioroianu consideră că „vârsta de aur” a diplomației României este după Primul Război Mondial, pentru că la București vine „o infuzie” de oameni din Ardeal, care aveau o cultură mai meritocratică decât la București.
Iar Ministerul de Externe are propriul ministru, pentru că până atunci exista o anumită „uzanță” ca primul ministru să își asume și portofoliul de externe, moștenită din vremea lui Carol I.
„Erau niște oameni cu o putere de muncă incredibilă, unii dintre ei foarte talentați. Probabil că Take Ionescu era unul dintre cei mai talentați miniștri de externe pe care i-a avut România. Era și un mare vorbitor, era persuasiv, din păcate el a avut un mandat scurt, a murit repede. Apoi generația lui Nicolae Titulescu, mai târziu Ghe. Tătărăscu, Dimitrie Ghica.
Erau oameni cu educație, cu idei, deja se conturează o politică externă a României și începem să ne punem problema alianțelor după Primul Război Mondial, înainte depinsesem de marile puteri. Eram într-o zonă de tampon între Occident și Rusia, apoi ne-am trezit între Germania și Rusia, și a trebuit să dezvoltăm o politică externă destul de imaginativă. Din păcate, pe noi nu ne-a ajutat zona în care suntem. Ceea ce se vede și în zilele noastre: noi, de pe harta noastră, nu putem evada”, conchide Adrian Cioroianu.
