Începând de la 23 august 1945, adică la un an de la evenimente, data istorică cu pricina a fost celebrată în fiecare an în România ocupată de trupele sovietice sau devenită Republică Populară ori Socialistă.
Vă mai amintiți de „lupta anti-fascistă și anti-imperialistă”, expresia recitată de Nicolae Ceaușescu în fiecare discurs din anii '80?
După Revoluția Română din 1989, sărbătoare națională a devenit Ziua Unirii, 1 Decembrie 1918 (post-comuniștii au refuzat să se întoarcă la Ziua Independenței, 10 Mai 1866, era prea asociată cu monarhia). Dar 23 august a rămas, cum se și cuvine, o dată memorabilă în calendarul public al românilor.
Problema e că, în ciuda eforturilor multor istorici, cărturari și jurnaliști, faptele au rămas și azi înconjurate de confuzie și minciuni. Din efortul de înlăturare a consecințelor cenzurii și propagandei dictatoriale au lipsit ingredientele principale: voința politică (deseori contrară adevărului istoric în ultimele decenii) și educația de masă prin școli, licee și mass-media publice.
Abracadabra! Să dispară personajul principal
La prima aniversare a zilei de 23 august, cea din 1945, portretele uriașe ale personajelor de primă importanță erau Regele Mihai I, liderul sovietic Iosif Vissarionovici Stalin, președintele american Harry Truman și premierul britanic Winston Churchill.
În anul următor, cei doi anglo-americani au dispărut.
De la 23 august 1948, a dispărut și Regele Mihai. Pe 30 decembrie 1947, fusese forțat să abdice prin șantaj. Semnarea actului de abdicare s-a făcut sub presiunea diviziei sovietizate „Tudor Vladimirescu” - aflată la poarta Palatului Elisabeta din Bulevardul Kiseleff (București), cu divizii întregi de tancuri de ocupație în oraș și în jur de 200.000 de prizonieri politici în pușcăriile din întreaga țară.
Premierul pro-sovietic Petru Groza și șeful partidului comunist, Gheorghe Gheorghiu Dej, i-au spus textual Regelui că viața a o mie dintre tinerii închiși depinde de semnătura sa pe actul de abdicare, întocmit. Știu acum istoricii, la ordinul expres al Moscovei.
Scena, relatată de Regele Mihai de mai multe ori este probabil singura asupra căreia nici liderii, nici istoriografia comunistă nu au avut obiecții. Și victima, și agresorii au căzut de acord că la 30 decembrie 1947 a avut loc o abdicare forțată.
Data istorică de 23 august 1944 a fost mai puțin norocoasă. Aici mărturiile participanților direcți se deosebesc radical de toate versiunile comuniste succesive. Nu numai interpretarea faptelor a suferit modificări mult prea creative pentru științele istorice și politice. Dar faptele însele și lista decidenților au fost falsificate grosolan.
De ce?
Prima grijă a propagandei Republicii Populare Române era izolarea și dezoccidentalizarea României. Misiune grea, de vreme ce zeci de generații din epoca modernă se străduiseră să (re)alipească națiunea română Europei - vezi Școala Ardeleană, Revoluția de la 1848, dinastia occidentală etc.
Era deci foarte important ca tot ce ținea de dinastia „de România” (până în 1916, în timpul Primului Război Mondial „de Hohenzollern”) să dispară. La fel și orice alternative politice la partidul comunist.
Preluând ștafeta în 1866, dinastia - prin Carol I, Ferdinand I, Carol al II, Mihai I - occidentalizase țara cu ajutorul forțelor politice și intelectuale românești convinse că locul României este în Europa, în rândul țărilor democratice.
La finele anilor '40, prezentul dinastic & prezentul democratic trebuiau scoase nu numai din uz, ci și de sub ochii și din amintirile românilor. Era o luptă de imagine pragmatică, brutală și cu termene clare pentru puterea politică și controlul cvasi-total al conștiințelor.
23 August - prima zi națională a Republicii Populare Române
În 1948, la celebrarea primului 23 august sub stema Republicii Populare, toți liderii politici care negociaseră cu anglo-americanii ieșirea din coaliția cu Hitler se aflau în temniță la Sighet.
Să ștergi adversarii politici din episoadele cele mai puternice ale prezentului (și, după câțiva ani de foame, frig și izolare, inclusiv de pe fața pământului) însemna să acaparezi complet spațiul public.
Dintre cei care au intrat în Palatul Regal în noaptea de 23 spre 24 august 1944, după ce auziseră la radio Comunicatul către Țară al Regelui Mihai, numai premierul Petru Groza și președintele Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu Dej, erau menționați.
Ultimul se afla deja într-o luptă pe viață și pe moarte cu propriii săi colegi de partid, Ana Pauker (agent sovietic, ministru de Externe la București), Vasile Luca (agent sovietic, vicepremier). În 1952, Dej va obține binecuvântarea lui Stalin și va deveni conducător unic. Pe scurt, primul dictator comunist din România.
Minciunile folosite de propaganda comunistă și-au găsit azi mize noi.
Europa Liberă trece în revistă metamorfozele succesive ale lui 23 august 1944. De la Gheorghiu Dej până la pasiunea recentă pentru daci.
Perioada 1945-1953: 23 August, serbat sub auspiciile Armatei Sovietice Eliberatoare
23 August - ieșirea României din război și întoarcerea armelor împotriva Germaniei - a fost un eveniment pe care sovieticii nu și l-au dorit, explică, pentru Europa Libră, istoricul Victor Sămărtinean, doctorand la Institutul de Istorie Nicolae Iorga cu o cercetare despre reprezentarea „dușmanului de clasă” în propaganda de pe vremea Republicii Populare România.
„Ei ar fi vrut ca forțele sovietice, care deja din 20 august spărseseră frontul din Nordul Moldovei și se îndreptau spre București, să ocupe țara și să instaureze un regim comunist, cum s-a întâmplat și în Ungaria câteva luni mai târziu”, explică Victor Sămărtinean.
Așa se face că grupul comunist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a ajuns să se implice activ în evenimentele de la 23 August. Emil Bodnăraș a fost printre cei care care l-au dus într-o casă consiprativă din Vatra Luminoasă din București pe Ion Antonescu.
Sub acest auspiciu începe sărbătorirea datei de 23 August, un an mai târziu, simbol care devine fundamentul noului discurs cu privire la construcția statală a Republicii Populare Române.
Primul 23 August este sărbătorit în 1945, pe fondul destul de tulbure al grevei regale. Se organizează și o paradă militară, participă trupe românești care au fost pe frontul de vest, iar la festivități sunt invitate „personalitățile sovietice” aflate la București.
Presa vremii consemnează.
„În vederea serbărilor ce vor avea loc la 23 August, au început să sosească în Capitală trupele victorioase. Arcul de Triumf se pregătește și el. Îngrădirea a fost ridicată pentru ca soldații să poată trece pe sub el în ziua când își vor face intrarea triumfală”.
Sursa: România liberă, 20 august 1945
Serbătorirea constantă a lui 23 August are loc începând cu 1948, când este proclamată zi națională odată cu nou-instaurata Republică Populară Română.
Ziua Eliberării României de către glorioasă armată sovietică condusă de genialul generalisim Iosif Vissarionivici Stalin și a doborârii dictaturii fasciste antonesciene de către forțele patriotice conduse de Partidul Comunist este titulatura sub care va fi sărbătorită până la moartea lui Stalin (1953) și reașezarea discursului propagandist în Uniunea Sovietică.
„Era un mod mitizat de prezentare a istoriei - modul oficial în care regimul se raporta la acest act care avea valențe fondatoare în accepțiunea liderilor comuniști de la București - România nouă, descătușată începea o dată cu el, ca să folosim o expresie dragă aparatului de propagandă din anii '50, România care a scăpat de sub jugul asupritor al burgheziei, al claselor dominante, a așa-numitului dușman de clasă”, explică istoricul Victor Sămărtinean de la Institutul de Istorie Nicolae Iorga.
Tot ce a fost înainte de 23 august 1944 era prezentat ca exploatare, furt, hoție, crimă de clasă. Stalin apare și el în toate comunicările, în special cu ocazia noii zile naționale.
„Datorită eliberării noastre de către glorioasa Armată Sovietică și sub conducerea înțeleaptă a partidului nostru, noi ne făurim o viață fericită.”
Sursa: Ziarul Clopotul, 23 august 1950
Sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, propaganda legată de sărbătorirea lui 23 August cunoaște transformări. Mai ales după moartea lui Stalin, în 1953, și dezvăluirea crimelor lui la Congresul Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (1956), de către Nikita Hrușciov și după plecarea Armatei Roșii din România, în 1958.
Pe acest fond, frăția de arme româno-sovietică, cu soldatul sovietic și soldatul român puși în paralel, luptând împotriva fascismului, este înlocuită de frăția soldatului român cu luptătorul din gărzile muncitorești, lucru care se va oficializa și stabiliza cu totul în perioada Ceaușescu.
„Istoriografia comunistă spunea că aceste gărzi muncitorești au fost organizate de Partidul Comunist în zilele lui 23 August, din muncitori din fabricile bucureștene, care au fost înarmați de partid și care au participat la insurecție. Noi acum știm că nu a fost câtuși de puțin așa, că insurecția a fost realizată de Armată într-o proporție covârșitoare și că puținele lupte pe care le-au dat aceste gărzi au fost nesemnificative”, explică istoricul.
O dată cu dorința regimului Dej de a schimba macazul, de a se îndepărta de orbita sovietică și de a câștiga o semiindependență, mesajele se schimbă radical. Aportul sovietic în actul de la 23 August este redus substanțial și, o dată cu instaurarea regimului Ceaușescu, în doar câțiva ani, este limitat doar la câteva mențiuni.
„Nu mai avem, în grafica oficială, reprezentări ale soldatului sovietic care intră în București eliberator, al poporului care întâmpină cu pâine și sare, cu lapte și apă armata sovietică eliberatoare. În cel mai bun caz, avem reprezentări ale luptelor de pe fontul de vest. Armata sovietică este înlocuită în grafica oficială de divizia Tudor Vladimirescu, devenită «de Debrețin» după bătălia de la Debrețin, din toamna lui 1944 - e o divizie politizată, construită în URSS din prizonieri români. Aceasta ia cumva locul armatei sovietice în imagologia regimului Ceaușescu”, explică Victor Sămărtinean.
Nicolae Ceaușescu și propaganda național-comunistă
Pe măsură ce regimul Ceaușescu se consolidează, el adoptă național-comunismul și trece de la o imagine concentrată pe elementul militar la un 23 August făcut mai ales de popor.
Filmele ca instrument de propagandă
Într-o Românie cenușie, în care accesul la cultură și divertisment era atent controlat, setea de distracție sau de cunoașere era umplută de partid cu propriile mesaje.
Așa au apărut filmele de propagandă, în care întreaga istorie era reconstruită artistic după interesele partidului.
În seria „Pistruiatul” (1973) a lui Sergiu Nicolaescu (regizor de film, 1930-2013), apare adolescentul care se implică în lupta subterană a Partidului Comunist, prin acțiuni de sabotaj, de ajutorare a fugarilor, de împrăștiere a manifestelor.
Între 1979 și 1982, la Televiziunea Română este difuzat un alt serial, „Lumini și umbre”, care prezenta, în 50 de episoade, viața unor comunități românești din Ardeal în perioada cuprinsă între 23 august 1944 și 1947, momentul instaurării Republicii Populare Române.
Este un serial artistic cu toți marii actori din epocă - Valentin Uritescu, Gheorghe Dinică, Marin Moraru - în care se prezentau imaginea regimului asupra evenimentelor de la 23 August, asupra acțiunilor de pe frontul de vest, tumultul social din anii 1945, 1946, 1947, preluarea de către țărani a fostelor moșii ale nobilimii maghiare. Este o istorie alternativ-oficială cu privire la instaurarea regimului comunist.
Ideea venea de la sovietici, care aveau deja o tradiție în filme și seriale istorice de televiziune.
23 August se transformă și ea. De la sărbătoarea internațională de la finalul anilor ‘40, în care erau bine-veniți sovieticii, minoritățile naționale care contribuiseră împreună „la ruperea jugului antonescian fascist”, 23 August devine, la finalul anilor ‘70 și începutul anilor ‘80, un eveniment naționalist.
Soldatul sovietic este înlocuit de țăranul român, muncitorul român, fiul satului care eliberează țara. Mai mult decât atât, el merge spre vest și eliberează Ungaria și Cehoslovacia de sub dictatura hortisto-fascistă.
„23 August este legat, în proporție de 100%, de tricolor, odată transformarea ei în sărbătoare a majorității”, arată Sămărtinean.
Minoritățile nu mai sunt menționate ca fiind creatoare ale noii orânduiri sau, dacă sunt, apar în tușe negative.
„Grofii maghiari din Ardeal sau celebrele masacre de la Ip și Trăznea sunt prezentate ca o crimă a maghiarilor ca națiune împotriva românilor, fără să fie aduse în discuție masacrele săvârșite de armata română și de gărzile paramilitare române împotriva populației maghiare în toamna anului 1944 - multe dintre ele au depășit în sălbăticie ce s-a întâmplat la Ip și Trăznea”, explică istoricul.
Obsesia lui Nicolae Ceaușescu pentru naționalismul și excepționalismul românesc a ajuns până acolo încât, în ultimii ani ai regimului, încerca o conciliere și o recuperare a datei de 1 Decembrie pentru propagandă.
Încă din 1983, de exemplu, poetul Adrian Păunescu milita, pe scena Cenaclului Flacăra, pentru declararea zilei de 1 Decembrie ca zi națională a României. Regimul controla pe deplin ce se întâmpla la Cenaclul Flacăra, indiferent de deschierea occidentală pe care acesta o arăta.
Ilustrația - principalul motor al propagandei
Ilustrația, fotografia, reprezentarea vizuală nu lipseau din propaganda comunistă, indiferent daca este vorba despre anii lui Gheorghiu-Dej sau cei ai lui Ceaușescu.
Fiecare articol dedicat lui 23 August era obligatoriu însoțit de ilustrație. Pe vremea lui Gheorghiu-Dej, preferați erau Iosif Stalin, un soldat ori o scenă de bătălie. În timpul lui Nicolae Ceaușescu, pozele din ziarele din 23 August erau color, spre deosebire de zilele normale, când erau alb-negru.
Toate publicațiile aveau numere speciale dedicate sărbătorii, fie că vorbim despe ziarele clasice sau de reviste, inclusiv cele de umor (Urzica) sau pentru copii (Arici Pogonici, Luminița, Cutezătorii).
Și în toate ziarele, pe 23 August, se transmitea același mesaj al regimului, împachetat diferit.
„Dacă în Scînteia, era un limbaj sobru prin care se scotea în evidență importanța istorică a momentului, în Urzica era un limbaj accesibil, amuzant. Se făceau anumite glume cu referire la momentul 23 August, erau reprezentați soldații germani fugind din România și soldați români urmărindu-i, în scene mai mult sau mai puțin hilare. Chiar și în Arici Pogonici”, explică Victor Sămărtinean.
În Cutezătorii, revistă care se adresa pionierilor, apar copii care duceau alimente soldaților români care luptau în insurecție, copii care notau traseele coloanelor germane și le comunicau datele fie unui membru de partid, fie unui soldat sau ofițer, copii care se sacrificau în lupta împotriva coloanelor germane, care luau arma soldatului căzut si trăgeau ei înainte de a fi uciși.
Încercau să inducă acest act de jertfă, adică să arate că inclusiv cei mici au avut un rol important și uneori chiar definitoriu în toată această manifestare de forțe care a fost actul de la care 23 August.
Propagada se adresa și implica toate grupurile de vârstă, de la copii până la până la seniori.
Propaganda comunistă - o activitate pe mulți bani
Resursele investite în toate acțiunile de propagandă erau considerabile și au crescut o dată cu creșterea și întărirea regimului comunist.
„În perioada regimului Ceaușescu, resursele investite în propagandă - financiare și umane - erau cel puțin de două-trei ori mai mari decât în perioada Dej”, explică Victor Sămărtinean.
Propaganda ajungea în anii '80 până în cel mai mic cătun.
Istoricul Victor Sămărtinean își face lucrarea de doctorat cu o temă legată de propaganda comunistă. În timpul cercetării, a stat de vorbă cu un responsabil cu propaganda la un IAS (Întreprindere Agricolă de Stat) din Jidvei, județul Sibiu.
Bărbatul i-a povestit că în fiecare an țaranii erau chemați la Alba Iulia, unde stăteau câte o săptămână la principalul hotel din oraș, primeau trei mese pe zi, băutură la discreție și erau instruiți cum să disemineze mesajele partidului în colectivități.
„Era o farsă, în definitiv. Li se dădeau niște broșuri, se făceau niște conferințe, ei se întorceau și efectiv făceau rapoarte cum că ar fi vorbit cu ceilalți, dar practic nu se făcea acest lucru”, explică Sămărtinean.
Teoria este susținută și de documentele păstrate în Arhivele Naționale sau în arhivele județene, unde rapoartele conțin mesaje trase la indigo, ceea ce arată că se făceau doar copii ale boșurilor fără promovarea efectivă a mesajelor partidului.
Presa, cel mai eficient mijloc de propagandă
În aceste condiții, presa rămânea cel mai eficient instrument al sistemului.
Avea obligația să preia același mesaj care ajungea și la propagandiști. Spre deosebire de cei din urmă, presa furniza ceva palpabil: articolul, emisiunea de știri, revista.
Mesajele se repetau la nesfârșit și inoculau în mintea adresantului anumite sintagme, idei.
„Teoria propagandei spune că, dacă repeți un mesaj de multe ori, indiferent dacă ești convingător sau nu, doar dacă repeți de multe ori, până la urmă o bucată tot ajunge să influențeze masele, mai ales în condițiile în care noi vorbim de marea masă a populației, nu vorbim de segmente elitiste ale lumii intelectuale, care aveau capacitatea de a discerne, aveau cunoștințele necesare pentru a discerne bine”, explică Sămărtinean.
Din comunism în democrație cu aceleași sloganuri
Național-ceaușismul manifestat preponderent prin afișarea steagului tricolor sau prin promovarea mesajelor care susțin ideea excepționalismului românesc nu a dispărut pe deplin nici la 35 de ani de la căderea lui Nicolae Ceaușescu. Mai degrabă a înflorit.
Atât politicienii, cât și firmele se folosesc de mesajele naționaliste pentru atragerea de electorat sau de cumpărători.
Piața românească de reclame a devenit tot mai încărcată de simboluri naționale. Sloganuri care promovează ideea că doar ce e românesc e bun au devenit o obișnuință pe internet și pe străzi. Mesajele patriotarde au invadat și piața de promovare a produselor, fie că vorbim de cârnați, bere, ciocolată sau hârtie igienică.
La fel se întâmplă și în cazul politicienilor care și-au încărcat promovarea politică cu mesaje prin care arată excepționalismul românesc sau sunt încărcate de steaguri tricolore.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
