În decembrie 1989, a fost pe străzi, printre manifestanți, a suprins oameni protestând, cordoanele forțelor de ordine, soldați pe tancuri, reușind chiar să ajungă în clădirea Comitetului Central, de unde a putut fotografia panoramic mulțimea de demonstranți.
Locuia în Drumul Taberei, dar în decembrie 1989 a decis să rămână în centru, în casa părinților săi. Filmele au fost developate, după cum mărturisește, într-un revelator improvizat, așa că unele au ieșit „palide”. Marea de capete minuscule fotografiată atunci i s-a părut fără interes, însă reproduse digital la o rezoluție înaltă, clișeele „arată detalii nebănuite” și chipuri care se disting cu claritate.
Imaginile surprinse de Andrei Pandele au fost adunate în albumul intitulat sugestiv „Decembrie 89 în 89 de imagini”, apărut recent la editura Humanitas. Autorul mărturisește că speră ca prin imaginile sale surprinse în urmă cu 30 de ani să aducă „un elogiu discret demonstrantului anonim”.
Europa Liberă : Dintre fotografiile pe care le-ați făcut în decembrie 1989, care sunt cele care v-au intrigat cel mai mult?
Andrei Pandele : „Intrigat?! Toate m-au intrigat sau majoritatea lor. Sigur că unele dintre ele sunt surprinzătoare prin lucruri pe care nu le-am remarcat atunci, pe loc sau, tocmai, pe care le-am remarcat. Pe 21 Decembrie, am ieșit pentru că nu m-am putut abține, desi nu era periculos, ci foarte periculos. Eram în zona Pieței Romane, în locul care se chema Grădinița înainte de 1989, acum este un cunoscut fast food din acesta american, nu stiu cum se cheamă exact. Și erau oameni de toate felurile și un cordon de scutieri, format din elevi de școală de Poliție. În mod evident, ofițerii de miliție din spate erau total depășiți, însă pe marginile rândurilor erau niste persoane foarte speciale, membrii Unității Speciale de Luptă Antiteroristăn (USLA), care erau cu totul altfel echipați, aveau niște telefoane cât niște cărămizi, căști de oțel și niște priviri de gheață. La început am stat și am asistat și pe urmă am început să fac și niște declanșări. Nu m-am apropiat prea tare.
Se tot aduna lume și când ajungeau în fața cordonului de poliție, 20 – 30 de rânduri, niște blindate ale armatei intrau relativ în viteză pe mijloc și lumea care nu știa la ce să se aștepte se depărta uitându-se la blindate. Și atunci, își alegeau o victimă. Și la a treia, a patra intrare, am fost apucat de cot de unul dintre ei. Bineînțeles că am șters-o imediat, dar am scapăt relativ ușor pentru că el nu era lângă mine să mă apuce, ci a băgat mâna printre oameni. Mi-am schimbat hainele și am revenit fără aparate. Într-una dintre imaginile făcute am văzut cum e inșfăcat un om și luat. Eu nu am remarcat în clipa aia, mă uitam după... era „o complicație” între, cum să spun... toți cei care au ieșit pe 21, pe care îi cunosc eu, au spus că a fost ziua cea mai plină de entuziasm și adrenalină din viață lor. Dar nu toți erau așa, unii jucau roluri diverse, nu știu să spun care și ce.”
Europa Liberă : Și apoi ?
Andrei Pandele : „A doua zi, pe 22, m-am dus la serviciu si pe la ora 10.00 n-am mai răbdat. M-am dus la ușa pe care o ținea seful personalului, la zece metri de el stăteau vreo 30 (de colegi, n.r.) îmbrăcați în palton, neîndrăznind să se apropie.Eu m-am dus la el și i-am zis «să iau mașina de service? » L-am împins așa, ușor, nu cu mâna, cu umărul. S-a lăsat și toată turma a ieșit după mine. M-am dus la service-ul din Dorobanti, dar era încuiat. Însă aproape, vizavi de service-ul din Dorobanți, era Televiziunea Română, unde se aduna lumea ca la urs. Și au început să apară și blindatele Armatei.”
Europa Liberă : Erați acolo? I-ați și văzut sau i-ați și fotografiat când s-au strâns?
Andrei Pandele : Când s-au strâns la Televiziune, de bună seamă ! Dar mărturisesc că eu nu eram în Piața Revoluției când a fugit Ceaușescu, eram în altă parte. Era o debandadă și un entuziasm de nedescris. Oamenii se comportau în diferite feluri și, brusc, la radio s-a dat un comunicat : Ceaușeștii au fugit. Dintr-o dată, strada s-a umplut de lume, mai ales de tineri. Am fost sărutat de bărbați pe stradă și am plecat destul de decis către Piața Palatului, actuala Revoluției. Și imediat am întâlnit o mulțime de oameni în care se vedea o pancartă bătută la mașină. În circa 5 minute, poate 10. Miracole? A fost plină ziua de miracole.
Europa Liberă : Ce scria pe pancartă?
Andrei Pandele : „Pe pancarta aceea scria «Doamna Cornea la Palat, cu Dinescu alăturat». Foarte frumos ce scria. Asta e.”
Europa Liberă : De ce spuneți că era scris cu șablon? Cum v-ați dat seama?
Andrei Pandele : „Nu, nu, nu. Numai un cuvânt era început cu șablon (…) Și apoi am ajuns în Piața Revoluției unde se aduna lume. În momentul în care ești în mulțime, nu se vede mulțimea, ești imersat în ea, iar mie îmi trebuia un punct de perspectivă. Și instinctiv am urcat pe treptele clădirii Comitetului Central. S-au repezit 30 pe mine: «nu aveți voie!» și am zis «Stai așa să fac o fotografie». «Dar ce, sunteți fotograf profesionist?». Eu nu am zis nici da, nici nu, și am deschis o geantă în care aveam trei aparate de fotografiat, dintre care unul de un kilogram și jumătate. Și unu, doi: «Poftiți, să înregistrați istoria...».
Europa Liberă : Cum ați reușit să intrați în clădirea CC-ului cu trei aparate de fotografiat în condițiile în care Securitatea era strictă ?
Andrei Pandele : „Să știți că nu eram singurul. Mai erau vreo cinci – șase fotografi acolo și vreo doi operatori. Fiecare făcea ce i se trăsnea prin cap. Unii fotografiau persoanele din balcon. Eu am remarcat că nu e ideea cea mai bună și m-am îndreptat către mulțime și către lumini, către atmosferă. Am urcat un etaj, două mai sus, că se vedea mai bine asamblul.
Am asistat la replici interesante pe care îmi pare rău că nu le-am putut înregistra. Cel mai tare m-a durut faptul că, în afară de cele trei aparate care aveau fiecare filme înăuntru, eu mai aveam doar unul sau două filme în total. Și la un moment dat, am schimbat filmul într-un aparat, în balcon, și era o aglomerație... Vorba unui prieten «Oportuniști ca în balconul acesta nu am văzut, n-am mai văzut». Când schimbam filmul am luat niște coate în coaste (…) În momentul în care generalii din balcon vorbeau între ei, am pus filmul prost în aparat și abia a doua zi când am ajuns la poza 45 mi-am dat seama că am fotografiat pe tablă, nu pe film. Deci, un moment destul de important l-am ratat cu totul. Așa se întamplă întotdeauna – în momentele cele mai tensionate faci greșeli.”
Europa Liberă : Câte poze ați făcut atunci în total, în zilele lui decembrie ’89?
Andrei Pandele: „Cred că au fost 13 filme alb-negru, unele terminate, unele începute.”
Europa Liberă : Aveți, printre imagini, și o fotografie a unui soldat care se bărbierește...
Andrei Pandele : „Mie mi-a fost foarte simpatic ! Pe 22, în piață, erau sute de mii de oameni și când a căzut întunericul au început să apară zgomote de rafale. Dacă erau adevărate sau false... Existau, în mod cert existau cu-adevărat. Biblioteca nu lua foc doar de la zgomot. Pe 23, practic, nu puteai să intri în Piața Palatului, a Revoluției, pentru că așa am citit, că au tras 16 tone de muniție, eu cred ca mai multe. Pe jos era pavat cu tuburi de cupru mici, mari, pătrate, rotunde.
Pe 24, hai să zicem că focul se oprise, se mai auzeau din când în când zgomote. Toți militarii stăteau cocârjați pentru că stătuseră o zi jumătate sau, în fine, 48 de ore, păzindu-se de gloanțe și printre ei se afla și acel soldat care se rădea pe uscat, pe tanc. Avea un săpun, scuipa pe el, se dădea cu el pe față și se rădea în oglinda retrovizoare a tancului. Nu m-am putut abține și i-am făcut mai multe declanșări și i-am zis, în fine. El mi-a spus «Doar nu sunt păgân după asemenea schimbări să nu mă rad în Ajun de Crăciun». Nu jur că astea au fost cuvintele, dar aceasta era ideea.
Mi s-a părut mult mai uman cel ce se rădea pe uscat, fără apă, decât militarii care ziceau că ne-am distrat foarte bine și în jur Palatul și Biblioteca erau vai de capul lor. Și încă se pare ca au scăpat ieftin că au fost niște muzeografi foarte curajoși.”
Europa Liberă : Cum reacționau oamenii în fața fotografului? Fugeau, le era teamă? Cine reacționa mai bine?
Andrei Pandele: „Aș îndrăzni să spun că în cazul acesta aveau atât de multă adrenalină încât nu reacționau, nu le mai păsa după ce a fugit Ceaușescu. Înainte de `89, pe oricine fotografiai, dacă nu cumva era copil sau cuplu de tineri, primul lucru spunea «De ce vrei să îmi faci rău?». Eu nu am început să fotografiez oamenii pe stradă în decembrie `89, ci mult înainte.
Eu, de fapt, nu am avut niciun film color când a venit Revoluția. Nici alb-negru nu prea aveam. Dar, eu stăteam în Drumul Taberei și pe 21 Decembrie, noaptea, cel mai probabil a fost deconectat cablul troleibuzelor spre Drumul Taberei să nu mai vină la demonstrații. Așa cred eu, dar poate mă înșel. Am beneficiat de faptul că tatăl meu stătea în centru și am dormit la părinți. Pe 22, la fel, după ce am plecat în miezul nopții a sunat cineva la ușă. Când la televizor se spunea că teroriștii trag din toate pozițiile, otrăvesc fântânile, tot felul de intoxicări,. Fake news, cum se cheamă acum. Spuneam că a sunat cineva la ușă și noi, emoționați, am întrebat cine e. Era fratele meu. El era medic într-o capitală vest-europeană care venise (la București, n.r.) pe post de șef medical al misiunii Médecins Sans Frontières și el mi-a adus niște filme.”
Europa Liberă : De unde ați reușit să faceți rost de un Nikon F3, care era a treia generație a producătorului de aparate foto?
Andrei Pandele : „Tot de la fratele meu. El a avut doi–trei ani mari dificultăți. A făcut un curs de specializare și mama i-a spus că mi-a distrus dosarul, că nici la Budapesta nu mă lăsau să mă duc. Nu spun că mă chema cumnata mea (de origine franceză, reîntoarsă în Franța după cutremurul din 1977, iar fratele lui Andrei Pandele a reușit să plece și el în cursul aceluiași an, n.r.) în fiecare an și eram refuzat. Fratele meu a început să câștige de 14 ori mai mult decât în urmă cu o lună, adică a făcut un salt profesional de încadrare spectaculos. Și pur și simplu m-am trezit în vara anului 1982 cu aparatul numărul unu al firmei profesioniste. Dar să știți că mai erau 10–20 în București, cel puțin. Numai că eu l-am primit din familie, ceilalți le-au primit pe alte căi, nu știu să spun. Pe vremea aceea nu puteai să îți cumperi nimic din Vest, decât adus prin (alte persoane, n.r.). Hai să zicem că am avut noroc.”
Europa Liberă : Revenind la album, cum vedeți aceste poze la 30 de ani distanță?
Andrei Pandele : „Eu personal m-am simtit obligat să fac un elogiu discret demonstrantului anonim”.
Europa Liberă : Ce ar trebui să rețină tinerii născuți după 1990 din aceste imagini? De fapt, cu ce imagine ar trebui să rămână, de exemplu, din acest album ?
Andrei Pandele: „E greu de răspuns. Oamenii aveau speranțe foarte diferite. De Crăciun aveau senzația de libertate, dar vedeți că pentru unii nu rația de libertate era ... (necesară, n.r). Aș îndrăzni să spun că în această carte se văd unele lucruri pe care noi nu le vedeam atunci. Se văd niscaiva manipulări, se vede că Bucureștiul a fost umplut de armată ca Frontul Salvării Naționale să nu fie deranjat de alte (lucruri, n.r.). Cum să vă spun, e o mărturie personală care are o rezoluție neașteptată și sunt curios ce efect va avea.”
Facebook Forum