Cel mai recent volum cu titlul încurajator „Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete” are pe copertă un bărbat în fața mării care ține la ureche un telefon mobil.
L-am întrebat pe Andrei Șerban, autorul cărții, de ce a ales această imagine. Ne-a explicat că exprimă sentimentul pe care l-a avut în timpul pandemiei, când nu putea vedea pe nimeni, dar era totuși conectat. O singurătate conectată.
Premiera cu spectacolul „Doctorul” a fost îndelung aplaudată în picioare. Un spectacol de zguduit conștiințe, despre ravagiile „corectitudinii politice”, despre efectul deformant al rețelelor sociale, despre identitățile impuse.
Dialogul atinge și alte puncte nevralgice ale lumii de azi: rostul teatrului, relația cu tinerii, descoperirea bătrâneții.
Europa Liberă: Prin ce împrejurări ați ajuns să puneți piesa Doctorul la Teatrul Maghiar „Csiki Gergely” din Timișoara, în coregie cu Dana Dima? Am așteptat de-a lungul anilor să vă regăsim pe scena Teatrului Național sau la Operă...
Andrei Șerban: La Opera din Timișoara nu m-a invitat nimeni niciodată, deși am am o carieră internațională mai impresionantă decât al oricărui regizor. Deși nu vreau să mă laud cu asta, e o realitate care se poate vedea.
De ce niciodată nu m-a invitat nimeni la Teatrul Național din Timișoara, nu știu. E prima oară că am intrat în teatrul din Timișoara, pe 1 decembrie, la premiera Conu Leonida față cu reacțiunea.
Teatrul German a avut o tentativă de a mă invita, dar a renunțat repede. Nu știu de ce, sperii pe cineva, se sperie artiștii timișoreni, cui e frică de de Andrei Șerban? Teatrul Maghiar avut „curajul” să mă invite și am răspuns afirmativ pe loc.
Europa Liberă: De ce Doctorul, o adaptare după Arthur Schnitzler, un autor de secol XIX, realizată de britanicul Robert Ike?
Este o piesă cu un subiect foarte interesant care atinge nu doar un nivel artistic și politic, ci dezbate teme contradictorii și controversate, iar adaptarea pe care o pun în scenă aici este o adaptare contemporană, la zi, a unui tânăr regizor englez genial, Robert Ike, celebru acum în Londra, care ia piesele clasice și le adaptează fără să le trădeze.
De obicei adaptările după o piesă clasică iau o direcție cu totul subiectivă și parcă uiți și cine a fost autorul și ajungi să nu mai recunoști nimic.
Europa Liberă: Ike a scris și un Oedip modern, adaptare după Sofocle. L-ați montat la Cluj.
Andrei Șerban: Așa e, Oedip este un politician în ultima zi de campanie în care el dorește să fie președintele țării. La miezul nopții, când așteaptă să primească cununa victoriei, promite poporului că dacă va fi ales președinte va clarifica misterul morții tatălui său, Laios. Dar exact la 12 noaptea, când este ales președinte, focul de artificii îi scoate ochii, o imagine foarte puternică care, deși diferă de Sofocle, îi respectă semnificația.
Piesa Doctorul are în centru o femeie medic, un geniu în medicină, care conduce un spital de pacienți diagnosticați cu Alzheimer și încearcă să găsească medicamentul care vindecă boala.
Ea este cercetătoare, este obsedată de știință și toți colegii medici sunt în admirația ei fiindcă e posibil ca ea să primească Premiul Nobel. În același timp, clinica unde lucrează este destul de învechită și are nevoie de o clădire nouă cu aparatură modernă. Sunt foarte mult donatori gata să ofere banii datorită faimei doctoriței.
Însă piesa începe cu un accident, pentru că dintr-odată apare la spital o fată de 14 ani cu un avort autoprovocat de teama părinților, de teama societății. Deși nu este specialistă, doctorița încearcă să o salveze din umanitate, dar fata e pe moarte, fără șansă. Părinții află că fiica lor e pe moarte și trimit un preot să îi dea binecuvântarea.
Doctorul încearcă să liniștească pacienta, să aibă o moarte ușoară, îi dă un narcotic ca muribunda să vadă un câmp de narcise și un cer albastru. Se naște un conflict între preotul catolic și doctoriță, de care ceilalți află că e evreică și de aici totul degenerează în mass-media, la televiziuni, pe rețelele sociale. Din omul de știință adulat pentru meritele sale, doctorița ajunge să fie alungată, repudiată, batjocorită de comunitatea ei și de societate.
Deci e o piesă care îmi dă ocazia să ating toate temele dureroase ale lumii de azi: rețelele sociale și efectul lor deformator în cultură, adevărul alternativ pentru a servi o agendă, amuțirea dialogului public, frica de a spune liber ce crezi de frica marginalizării, câștigarea și pierderea reputației într-o clipă, identitățile impuse, rasiale, sexuale, politice, gender, așa încât nu mai știm ce suntem și cine suntem. Toate acestea se regăsesc în piesa Doctorul.
Chiar dacă nu mai contează deloc fiindcă politica a intrat peste tot, beneficiul este că în teatru nu ți-e frică, poți să îți iei riscuri, poți să spui ce vrei fără să-ți fie frică. În teatru ești protejat.
Europa Liberă: Ce spuneți se referă categoric la SUA, dar simțiți semnele acestea și în Europa, poate și în România?
Andrei Șerban: Ați văzut cazul Felix Alexa, deci semnele sunt aici. În Franța e la fel ca în America, când merg la Paris îmi e la fel de frică să vorbesc ca la New York. Suntem în plină evoluție a unui curent absurd, radicalismul de stânga e atât de crud, de dement, de simplist, mai ales în America unde spun că negrii trebuie să ocupe toate pozițiile.
Este unul dintre motivele pentru care am plecat de la Columbia University după 27 de ani de directorat al Școlii de teatru a fost acesta. Eram în comisia de alegere a unui nou profesor, fiindcă aveam nevoie de un profesor. Ni s-a spus clar că nu putem alege un alt profesor alb, bărbat, care să aibă și familie, un tip banal, normal. Trebuie să alegem pe cineva care a suferit: pe cineva gay care a suferit, o femeie de culoare care a suferit, o portoricană care a suferit etc. Sigur, e adevărat, s-au făcut mari nedreptăți în America în sute de ani de sclavagism.
Dar aici suntem într-o școală și aici discutăm despre evaluarea profesională a unui subiect cum este teatrul. Deci, dacă creștem un actor care să învețe ceva în școală după ce plătește suma imensă de 60.000 de dolari pe an doar ca să vină la noi, el trebuie să învețe cu cei mai bine pregătiți profesori. Dacă se întâmplă ca între candidații care vor veni cel mai bun să aibă nenorocul să fie alb și heterosexual, ce facem? Răspunsul a fost: nu-l luați!
A fost clar un motiv să plec, am spus că este absurd, nu pot să continui să lucrez în această atmosferă. Când se începe vânătoarea de vrăjitoare se va merge exagerat la infinit. Eu pot fi atacat chiar pentru acest interviu, dar nu mă tem pentru că știu ce spun și nu am fost niciodată omul compromisului. Nu am aparținut niciunei secte, niciunui grup.
Europa Liberă: Cum ați relaționat de-a lungul anilor cu studenții americani sau români, fiindcă făceați, îmi amintesc, acele superbe cursuri de vară la Arad.
Andrei Șerban: Atunci când sunt în clasă mă simt cel mai bine. Într-adevăr vezi niște copii care sunt înfometați și chiar vor să le dai ceva, și în același timp când intru în clasă și le spun că o să li se pară caraghios sau poate un clișeu, sau ipocrizie din partea mea, le zic că nici eu nu știu. Deși sunt profesorul vostru, și sunt plătit foarte bine, trebuie să recunosc că nici eu nu știu, dar hai să căutăm împreună.
Este extraordinar ce urmează, pentru că mulți profesori greșesc încercând să joace rolul unei statui, care transmite de pe soclul înalt celor mici care nu știu nimic, învățătura vieții lui sau experiența lui de artist.
Din păcate foarte puțini au experiență de artist în ziua de azi, nu prea știu de unde au ajuns profesori de actorie. Pe vremea mea studiam cu mari actori ca Finteșteanu, cu Penciulescu și Mihai Dimiu la clasa de regie, printre cei mai mari profesioniști ai țării. Unde sunt acești mari profesioniști azi?
Revenind, mă simt extrem de bine cu studenții pentru că lucrez cu ei, îi ajut, îi ghidez dar îi las pe ei să creeze, să aibă inițiativa și tot ce fac este să îi stârnesc, să-i provoc. Și odată ce am provocat ceva își iau zborul și dacă simt că sunt nori grei, atunci mă duc și îi ajut.
Iar acele academii de vară de care amintiți, acelea au fost pentru mine o mană cerească datorită lui Patapievici, a lui Mircea Mihăieș și a Corinei Șuteu și le voi mulțumi etern pentru ce au făcut pentru acești tineri români. A fost o școală de teatru adevărat în care stăteam împreună de dimineața până seara într-un loc cu verdeață în căutarea spiritualității în teatru.
Dacă vorbești azi despre spiritualitate în teatru, nu se știe ce e aia. Se vorbește acum de mișcarea Woke, se vorbește despre cum să facem dreptate în teatru, cum să facem ca femeile să fie respectate, despre revoluție. Foarte bine, dar numai atât? Doar atât gândim, fiindcă totuși am putea vedea în teatru o coloană vertebrală care merge de la pământ spre cer. Asta e de neglijat ? Nu cred.
Europa Liberă: Ați formulat diferit în ani ideea că faceți teatru pentru a căuta lumina. Cum arată lumina, ce este ea?
Andrei Șerban: Un răspuns-clișeu ar fi că teatrul e lumina întunericului, dar dacă luăm ce spune Mahabharata că există un ciclu al planetelor de ascensiune și de coborâre, înseamnă că ne aflăm în timpul vieții noastre într-o perioadă pe care indienii o numesc Kali Yuga, o alunecare înspre vale, înspre jos.
Dacă înțelegem asta, dacă acceptăm asta și nu ne revoltăm neapărat fiindcă ni se pare nedrept, fiindcă ni se pare că ar trebui să avem o viață care merge în ascensiune, asta e. Dar asta nu înseamnă că nu avem de ales, nu înseamnă că trebuie să abandonăm, să cădem în depresie, ci dimpotrivă să acceptăm, cum în religia ortodoxă trebuie să accepți suferința, să accepți că suferința este parte din condiția de a fi.
Deci eu prefer să accept suferința conștient, fiindcă se ușurează cumva această greutate de pe suflet. Deci ideea asta de continuă căutare mă conduce. Nu am găsit nici o rază de lumină mai mult de 5 secunde, ca și cum vezi răsăritul și spui asta e lumina. Dar nu durează, deci nu am găsit nimic.
Nu mă consider cu nimic mai presus de oricine, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă acresc, să devin un lup flămând care urăște și vrea să-i muște pe toți ceilalți din jur. Eu lupt cu tot ce pot să rămân cumva inocent, nu reușesc, dar vreau să lupt.
Europa Liberă: Comunicați într-un fel cu dramaturgia tânără, cu texte de Gianina Cărbunariu, Peca Ștefan, Lia Bugnar, desigur Matei Vișniec?
Andrei Șerban: Am două atitudini, una în care nu mă pun pe mine în joc și privesc cu obiectivitate ce se întâmplă. Am văzut piese de Geanina Cărbunaru excelente, foarte documentate, bine puse în scenă, cu talent și convingătoare ca teatru social. Am văzut piese ale lui Peca Ștefan, sigur că îl cunosc pe Vișinec, autor destul de cunoscut al teatrului absurd. Dacă asta vrei, asta primești și e foarte bine. Dar sunt foarte clar compartimentate în anumite tematici.
Dacă însă mă includ în această rocadă, interesul meu nu-i acolo. Interesul meu este mult mai mult spre un teatru universal care mă face să mă duc la teatru ca să înțeleg de ce m-am născut, de ce sunt aici, ce caut, care este năzuința mea în viață, spre ce tind și de ce nu pot să ajung acolo.
Merg la teatru să înțeleg care sunt problemele mele de ființă umană care vrea să admită că există și altceva, iar eu nu cunosc decât realitatea asta a străzii. Da, știu că viața e nedreaptă, știu că unii profită de alții, știu că multe în viață sunt absurde, știu toate astea și sunt toate adevărate, dar nu merg la teatru pentru asta. Merg la teatru pentru necunoscut, pentru ce nu știu.
Europa Liberă: Ați ajuns vreodată la punctul maxim, acolo unde ați năzuit?
Andrei Șerban: O iau invers, niciodată nu perfect, chiar cu cei mai mari niciodată nu am ajuns la punctul maxim fiindcă teatrul e foarte mult oglinda vieții, cum spune Shakespeare. Viața e imperfectă, deci întotdeauna încerci să ajungi la mai bine.
Există actori mai sensibili, mai maleabili, alții sunt mai rigizi care vor să știe foarte iute rezultatul. La mine rezultatul nu e niciodată rezultat, e șantier continuu. În ziua premierei, între actul I și II schimb schimb ceva, îi înnebunesc, știu.
Cu acei actori care sunt deschiși, care sunt liniștiți că tot drumul e o căutare nu o destinație, călătoria contează nu destinația, cu ei pot merge mai departe.
Ne considerăm prea devreme artiști. Suntem cu toții candidați la artă
Cu cei care nu înțeleg asta și care sunt prea nesiguri, care poate au avut o viață grea, devin rigizi, nu-și văd rugina, toți avem probleme cu rugina din noi, pe care nu o vedem. E foarte ușor să cazi în stereotipuri și să lași rugina să te copleșească.
Încerc să îi fac pe actori conștienți de faptul că orice devine clișeu, orice devine rugină, că trebuie întotdeauna să lupți prin sensibilitate, să te faci vulnerabil, să accepți să fii vulnerabil. Știu că e foarte greu, dar cu aceia ajung mai departe.
Europa Liberă: S-a întâmplat să nu aveți comunicare cu actorii unui teatru, să nu puteți realiza ce ați gândit?
Andrei Șerban: În teatru îmi aleg actorii cu care vreau să lucrez. Am două condiții: prima e ca el să fie ca om o persoană sensibilă, cineva care e la fel de curios ca și mine să afle ceva ce nu știe. Sunt actori care cred că știu și spun că un rol trebuie făcut așa și așa. E foarte greu să lucrezi cu cineva care nu e deschis pe latura sensibilității inimii.
Cealaltă condiție este meseria. La școlile de teatru nu se mai învață destulă tehnică, structura unui rol, antrenamentul vocii, a trupului, a gândirii, a emoției care erau foarte bine armonizate cândva. Azi nu mai e importantă structura, antrenamentul, ci cum să ajungi la un rol, la televiziune, în film sau pe Broadway în America. Deci vreau să lucrez cu actori care doresc din adânc să aprofundeze meseria, fiindcă actoria, teatrul, e o meserie înainte de a deveni artă.
Ne considerăm prea devreme artiști. Suntem cu toții candidați la artă. Artiști sunt foarte puțini.
Europa Liberă: În acest proces joacă un rol și orgoliul, vanitatea actorului care a ajuns cunoscut, celebru, vedetă?
Andrei Șerban: Nu vom scăpa niciodată de asta. Orgoliul, vanitatea, egoismul există în noi toți și oricât am vrea, oricâte cărți asiatice și de Zen aș citi, oricât de mult aș sta în poziția Lotus și aș face yoga, ceea ce fac din când în când, egou-ul e tot acolo.
Dar încerc să domesticesc vanitatea, să-mi fie prietenă, nu să mă controleze. E o iluzie că vom scăpa de vanitate. Evident, am pornit în teatru vrând să fiu cel mai bun, vrând să fiu celebru, să am glorie, să am bani, să fiu iubit. Dar poate e și altceva. Oare doar pentru asta sunt în teatru? Oare ce răspuns vreau să găsesc înainte de a fi prea târziu?
Europa Liberă: L-ați întâlnit pe regizorul rus Kiril Serebrenikov, care a protestat împotriva războiului, a făcut pușcărie. Acum a scăpat din Rusia. Cât de important este ca artiștii să nu accepte, să strige împotriva dictatorilor?
Andrei Șerban: Sigur important și Serebrenikov e foarte curajos și a suferit, a pătimit mult, acum e în Vest, e pe lauri, este adulat și i se dau toate mijloacele de a face se dorește. Iar asta e foarte bine.
Întrebarea este ce a reușit, cât de mult poate arta, teatrul să schimbe ceva. Aici, personal, sunt pesimist. Nu cred că schimbă. Serebrenikov a avut un act curajos, un mod personal de a spune nu, a suferit și a plecat. Acum el e bine, dar în Rusia s-a schimbat ceva? Nu s-a schimbat nimic. Problema e dacă faci cum a făcut el, ce rezolvi?
Un caz ca al regizorului rus a fost în România comunistă cazul lui Pintilie. Când a realizat Revizorul lui Gogol, Pintilie a provocat scandalul, l-a provocat cu bună știință. Cu ce urmări? A venit cenzura, care era foarte puternică, a oprit spectacolul, Ciulei și-a pierdut postul. Deci te gândești, într-un fel a fost formidabil, în alt fel ce a ieșit din asta? Oamenii au vorbit între ei, dar nu s-a schimbat nimic atunci. Artiștii au suferit și cenzura s-a întărit. Deci, când faci o acțiune de acest gen, trebuie să fie foarte clar de ce o faci, să știi deja ce se va întâmpla și cu ce consecințe.
Europa Liberă: De ce v-ați împărțit viața între Europa și America, ce vă atrage aici și acolo?
Andrei Șerban: Viața mea între SUA și Europa e asemănătoare cu pendularea între Operă și Teatru. În teatru actorii vin la 10 dimineața somnoroși, bolborosesc un text pe care încă nu-l înțeleg nici ei nici eu, mai bem o cafea, mai un banc, mai ales în România, și parcă nu suntem concentrați și nu ajungem niciunde.
Atunci mă gândesc ce bine e la Operă. Cântăreții vin tot la 10 dimineața, dar vin absolut pregătiți, știu partitura pe de rost și cer să le spun ce vreau de la ei, cum văd ca regizor momentul muzical, deci sunt profesioniști, nu pierd nicio secundă fiindcă nu au timp. La teatru e mult mai mult timp, intensitatea e mai relaxată. Totuși, când merg la Operă și văd cât de buni sunt cântăreții, dar cât de slabi sunt ca actori, mă gândesc, vai, ce talentați sunt actorii!
Cumva e la fel și cu viața mea între Europa și America. Poate mai puțin acum fiindcă America pe care am cunoscut-o acum 50 de ani nu mai există. Acum e altă americă de care mă simt din ce în ce mai puțin legat.
Europa Liberă: Se simte aerul războiului mai mult în Europa sau în SUA, când treceți Oceanul?
Andrei Șerban: Mai mult în Europa, fiindcă se poate întâmpla în orice zi, în SUA se simte mai mult idelogic, fiind accentuat de către Biden și democrați care spun apăsat că trebuie să facem ceva pentru Ucraina. Eu mă duc uneori în afara orașului New York, îmi place să merg la țară, în pădure, să trec prin sate. Peste tot am văzut steagul Ucrainei, adică se simte un fel de de camaraderie, un fel de solidaritate, dar sunt foarte departe de sentimentul războiului.
Europa Liberă: Aș vrea părerea dvs. despre organizarea teatrelor din România azi. Ați scris nu de mult despre Operă că e „o mafie obscură”, iar Teatrul Național București este învechit și că are nevoie de un șoc. Și puneați întrebarea dacă e nevoie de un manager sau de un vizionar. Cum e?
Andrei Șerban: De când am spus asta a trecut ceva timp și a TNB se întâmplă lucruri, sunt spectacole-șoc, sunt spectacole extrem de discutate, foarte curajoase. Îți place, nu-ți place, se întâmplă ceva.
Problema este a unei viziuni de ansamblu al unui unui teatru care se vrea Teatrul Național al țării. Un spectacol sau altul răzleț care face scandal, e OK. Dar în general ce vrea teatrul ăsta să spună, ce vrea să transmită, cum vrea să schimbe conștiința actorilor, a spectatorilor, merge spre un teatru angajat și nu doar politic, ci angajat social, angajat spiritual, care te face să mergi acolo și să înțelegi ceva din viață mergând la teatru? Altfel de ce să mergi la teatru? Doar ca te distrezi, doar ca să primești conferințe politice și ideologice? Asta nu e teatru.
De mii de ani încoace teatrul este ceva ce te zguduie în esența ta și te face să îți vezi viața într-o altă lumină. Și pentru asta un Teatru Național trebuie să știe ce să facă să ajungă să creeze acest Teatru cu majusculă. Și nu e nimeni care să preia hățurile, ministrul Culturii trage de timp fiindcă nu îi e clar cine ar putea face asta.
Europa Liberă: Amestecul în teatru al politicului, alegerea directorilor după criterii politice, ce influență are?
Andrei Șerban: Are după părerea mea o influență negativă, chiar dezastruoasă, fiindcă alegerea politică a unui director care să fie ca un mielușel, să asculte ordinele ca în comunism, este un dezastru. Aș înțelege dacă s-ar alege un director aparținând unui partid dar care e un profesionist, o personalitate. Dar e greu de găsit așa ceva.
Despre Operă mi-e greu să vorbesc, n-am fost invitat decât la Opera din Iași când era Beatrice Rancea acolo. Ea era, după părerea mea, un manager extraordinar, poate cel mai bun din țară fiindcă avea curaj. A fost scoasă cu acuzații penale, dar eu nu cred că e o hoață, cred că au fost manevre politice împotriva ei.
La București am fost invitat tot când era ea interimar, acuma de când e noul director Jinga, care m-a invitat o singură dată și nu cred că mă va mai invita, pentru că el își vede de interesele lui, el are interesele lui personale pe care nu vreau să le judec, să le critic, dar sunt foarte curios ce se întâmplă la Opera Română unde e un fel de ersatz, un fel de toate pentru toți. Acum se face și un musical de pe Brodway, de ce nu, standardele coboară mereu.
Europa Liberă: În cartea Niciodată singur evocați întâlnirea cu Gellu Naum care v-a pus pe gânduri, văzând câtă energie are un om trecut de 80 de ani. Vă gândiți vreodată la bătrânețe?
Andrei Șerban: Am o vârstă și știu că la un moment dat nu voi mai avea aceeași energie pe care încă o am, aici chiar am noroc, e chestie de stamină, tatăl meu avea aproape de 80 de ani și fugea după autobuz. Sigur că avem obligația și e decent să ne gândim la faptul că ceva se va sfârși. Ar fi total absurd să susții că vei rămâne veșnic.
Încerc să încep să mă pregătesc, cum spune Shakespeare, cum spune Hamlet, „to be prepared”, să nu-mi fie frică de moarte, ceea ce trebuie să mărturisesc că încă îmi e. Să mă pregătesc în primul rând să primesc bătrânețea ca pe ceva nou, pentru că nu am fost niciodată bătrân. E un început, asta e, a fi bătrân nu e o posibilitate, nu e o alegere. Voi merge mai încet, voi avea un baston, lumea îmi va oferi locul în autobuz.
Nu am văzut pe nimeni îmbătrânind așa-și-așa, îmbătrânești ori foarte frumos, ori foarte urât. Aici viața nu iartă, cum ai trăit așa și ajungi. Sper că încă mai am un drum de bunătate în mine, înțelepciunea de a nu fi foarte amar, pentru că viața mi-a dat multe cadouri, mi-a dat și lovituri, dar când îi văd pe alții în jurul meu mult mai marcați, mă simt un om norocos și nu fac decât să mulțumesc Celui de sus pentru ce mi-a fost dat.
Încerc să să fiu mai tolerant, pentru că bătrânețea ajută, toleranța ajută, încerc să fiu mai puțin înflăcărat pentru că toată viața am fost temperamental și m-am aprins foarte iute, am pierdut multe relații din cauza asta, fiindcă totdeauna am spus ce am de spus, am vrut să arăt că am curaj, am fost uneori teribilist, cred.
Și am suferit din cauza asta, pentru că mulți nu m-au mai chemat pur și simplu, fiindcă sunt considerat un om foarte dificil, care pune condiții draconice. Și e adevărat cer, dar ce produc este la valoarea cerinței. Voi lucra poate ceva mai rar, asta e normal, fiindcă trebuie să vină tinerii.
Europa Liberă: Sunt pregătiți tinerii să vină din urmă?
Andrei Șerban: E firesc să apară tineri care să ia locul celor dinainte, dar nu cred că sunt pregătiți. Școala, din păcate, este la pământ pe toate nivelurile. Deci mă întreb cum vor lua ei să ducă mai departe torța. Iar școala e la pământ din SUA până în România.
Europa Liberă: Am citit în presa arădeană că aveți niște strămoși în Banat: George Șerban un preot înmormântat în biserica de la Șiclău în 1895, apoi fiul Mihai, care a devenit judecător la Seghedin, altul Mihai Lucuța, protopop de Șiria și Alexandru Șerban care prin '90 a fost scurt timp primar de Cluj. Ați fost curios să mergeți în aceste locuri, Șiria, Șiclău să vedeți locurile acestor strămoși?
Andrei Șerban: Am fost la Nădlac pentru că tatăl meu a copilărit la Nădlac. S-a născut la Seghedin din secolul al XIX-lea, pe mine m-a avut foarte târziu. Îmi povestea cu o enorm de mare nostalgie și candoare despre despre Nădlac, despre Timișoara, despre metafizica câmpiei, povești despre locuri care m-au marcat în copilărie.
Am venit destul de târziu la Timișoara. Era un loc plin de gropi în comunism, era cenușie și posomorâtă și nu mi-a lăsat impresia romantică și spirituală pe care tatăl meu o descria cu mare entuziasm. Revenind acum am văzut la ce se referea tata, pentru că într-adevăr este o explozie de vitalitate, o explozie de culoare, cu imense piețe generoase, cu aceste parcuri nesfârșite. Mă simt parcă nu sunt în România și îi spun soției câteodată când merg pe stradă „auzi, se vorbește românește”, de parcă am fi altundeva.
Europa Liberă: Cum priviți cu ochi de american un proiect european de felul Capitalei Culturale Europene?
Andrei Șerban: Poate să iasă foarte bine sau foarte superficial. Depinde ce se dorește, ce vor cei care dau bani. Vor o glorie trivială, ieftină, de un populism grețos, sau vor să găsească prin artă ceva care ne face mai umani, să apreciem viața, să celebrăm că suntem aici nu pentru a ne arunca pietre unul altuia, ci pentru ceva mai inteligent decât asta. Dacă e pentru ceva benefic prin cultură, prin artă, atunci e formidabil. Dar, se poate merge în orice direcție, mi-e puțin teamă.
Europa Liberă: Când ajungeți în diverse locuri în lumea largă, ați călătorit mult și călătoriți, dar când ajungeți fără treabă ce faceți, ce vreți să vedeți, ce vă interesează?
Andrei Șerban: E o întrebare bună, vedeți aici m-ați prins, pentru că e la fel ca doctorul din piesa care o montez acum la Teatrul Maghiar, care e atât de fanatică și de îndrăgostită de profesie încât nu are niciun fel de intuiție despre ce i se pregătește. La sfârșit își dă seama că nu a trăit viața, iar sub acest aspect mă cam identific. Dacă plec în vacanță mă plictisesc. O zi-două la piscină, o săptămână pe munte, frumos, dar și acolo sunt agitat. Sper ca bătrânețea să mă ajute să mă liniștesc.
