*Acest interviu a fost realizat înainte ca CCR să anuleze alegerile prezidențiale din Româania.
„Neam”, „credință”, „ Hristos”, „luptă”, „jertfă”, „țară”, „națiune”.
Dacă ai urmărit campania electorală din România din ultimele zile – în special după primul tur al alegerilor prezidențiale – este imposibil să nu fi auzit în mod repetat aceste cuvinte.
Ele au des folosite de candidatul filorus Călin Georgescu, cel care a sedus milioane de român prin discursuri filmate în sufrageria proprie și transmise pe rețelele sociale.
Cine mai folosea frecvent, în cuvântările sale, aceste cuvinte?
„Corneliu Zelea Codreanu”, liderul fascist al Mișcării Legionare din perioada interbelică, spune sociolingvistul român Alexandru Cohal, de la Institutul de Filologie „Al. Philippide” Academia Română Filiala Iași.
Acesta a realizat pentru Europa Liberă o analiză a discursului și cuvintelor folosite de candidatul Călin Georgescu în campania electorală din toamna lui 2024, dar și înainte de aceasta.
„Dacă legionarii lui Codreanu aveau nevoie să se deplaseze fizic la adunările lor ritual-propagandistice, astăzi cohorte de naivi și de dezamăgiți sunt depistați și serviți în propria sufragerie de algoritmii mass media, rețelele de socializare permițând distribuirea rapidă și ieftină a mesajelor populiste și extremiste”, atrage atenția Alexandru Cohal.
Scurt istoric al Mișcării Legionare
Mișcarea Legionară fost o organizație naționalist-fascistă în România interbelică devenită partid politic. Avea un caracter mistic-religios, anticomunist,, antisemit, anticapitalism și antimasonic, organizată, finanțată și dirijată cu sprijinul organizației naziste paramilitare SS.
Fondatorul mișcării în România a fost Corneliu Zelea Codreanu, supranumit „Căpitanul”.
În iunie 1930, din motive electorale, Codreanu creează „Garda de Fier”, o organizație care lupta „împotriva expansiunii comunismului”, care urma să fie un fel de partid-umbrelă pentru racolarea altor partide în scopul participării la alegeri.
În apropierea alegerilor din 1933, Codreanu întemeiază partidul „Totul pentru Țară”. Mișcarea este scoasă în afara legii de premierul I.G. Duca. Membrii Gărzii ripostează la 29 decembrie 1933 prin asasinarea premierului Duca în gara din Sinaia.
În martie 1938, Nicolae Iorga îl acuză pe liderul Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, de ultragiu față de un ministru. Codreanu e arestat și condamnat. În noiembrie 1938, e asasinat de alți 13 legionari, de către jandarmii care îi transportau la închisoarea Jilava. A doua zi presa anunță că cei 13 legionari și Codreanu au fost împușcați în urma unei tentative de evadare.
Conducerea mișcării este preluată de Horia Sima, care continuă seria de asasinate politice.
Asasinatele politice ale Mișcării Legionare:
- Ion Gheorghe Duca, prim-ministru - 29 decembrie 1933;
- Mihai Stelescu, legionar, opozant al lui Zelea Codreanu - 16 iulie 1936;
- Armand Călinescu, prim-ministru - 21 septembrie 1939;
- Nicolae Iorga, istoric, fost prim-ministru - 27 noiembrie 1940;
- Virgil Madgearu, economist și politician de stânga - 27 noiembrie 1940;
- Gen. Gh. Argeșanu, militari, fost prim-ministru - 27 noiembrie 1940;
- Mihail Moruzov, șeful serviciilor secrete - 27 noiembrie 1940.
În septembrie 1940, regele Carol al II-lea îl cheamă la guvernare pe generalul Ion Antonescu, susținut de Horia Sima, cu condiția să facă un guvern de uniune națională. Sima încheie cu Antonescu o alianță pentru constituirea unui guvern legionar și a unui „Stat Național-Legionar”.
Partidele politice istorice (liberalii, țărăniștii, social democrații) refuză să participe oficial la guvernare alături de legionari.
În ianuarie 1941, Horia Sima și legionarii organizează o lovitură de stat împotriva lui Antonescu și a Armatei Române. Antonescu învinge rebeliunea legionară în trei zile. Tot atunci, legionarii pornesc pogromul împotriva evreilor din sudul țării.
În iunie, generalul Ion Antonescu, secondat de autoritățile publice locale, declanșează pogromul împotriva cetățenilor de etnie evreiască din orașul Iași, unde au murit 13.266 de evrei.
Politicianul Călin Georgescu nu s-a inspirat doar din fascistul Corneliu Zelea Codreanu, spune specialistul, ci și din dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu.
Aflat la conducerea României între 1965 și 1989, el a fost al doilea lider comunist al țării, după Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965), instalat de Stalin/URSS după ce trupele sovietice au ocupat România la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, au îndepărtat regimului democratic constituțional la care revenise regele Mihai I după 23 august 1944 și au impus dictatura comunistă.
În condițiile în care, în anii '80, regimului comuniste din țările vecine se reformau, Nicolae Ceaușescu s-a folosit de istorici, scriitori și experți în propagandă ca să creeze românilor sentimentul că sunt înconjurați de dușmani. Cum accesul la informație independentă era interzis sau puternic cenzurat, el putea apărea ca salvator, apărător și aducător de pace în România și în alte locuri.
„«Pacea» are o frecvență ridicată, amintind atât de izolaționismul și imparțialitatea propovăduită de Ceaușescu pe linie de politică internațională («pacea între popoare», «neamestecul în treburile interne» etc.)”
Europa Liberă: Cum ați cataloga discursul pe care candidatul Călin Georgescu îl folosește în campania electorală din noiembrie-decembrie 2024?
Alexandru Cohal: Discursul candidatului Călin Georgescu se încadrează în retorica extremei drepte europene, cu nuanțele locale, românești, recuperate din lexicul legionar, și din propaganda național-comunistă.
Totuși, este folositor pentru o mai bună înțelegere a ascensiunii lui Călin Georgescu și a lui George Simion, liderul AUR, să legăm discursul lor public din ultimii ani de discursul aripilor conservatoare din partidele de rit vechi de la noi, recognoscibil chiar și astăzi la cei mai vocali lideri ai PSD și PNL. Dacă facem această analiză, ceva mai largă, putem concluziona că Georgescu, identificabil de cei mai mulți ca pericolul major la adresa parcursului democratic al României, nu este decât un vârf al unui curent extremist și dictatorial, dar că ideile sale au rădăcini adânci în istoria noastră recentă și sunt prezente nu numai în partide, ci și în alte instituții, ca și în mintea și gândirea oamenilor de pe stradă.
Georgescu este ultimul și cel mai vizibil personaj dintr-o galerie de „patrioți” populiști care, dincolo de culoarea politică, au adoptat o perspectivă a excepționalismul românesc, vehiculat printr-un limbaj al misticismului naționalist. (Excepționalismul românesc a prosperat și în vremea dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu, în anii '80. Ca să se distanțeze de reformele de la Moscova, Ceaușescu avea nevoie să dea comunismului o tentă națională ca să poată rămâne la putere fără să permită nici transparența, nici o economie mai permisivă, cum hotărâse Mihail Gorbaciov la Kremlin. Istoricii arondați regimului comunist au apelat inclusiv la atitudinile legionare de preamărire a trecutului și a sacrificiului pentru țară n.r.).
Europa Liberă: De ce credeți că acest tip de discurs este seducător pentru o categorie atât de largă a populației?
Alexandru Cohal: Discursul candidatului Călin Georgescu este un discurs de extremă dreaptă care de ceva vreme este foarte prezent în multe țări din Europa și în SUA. Azi, avem condițiile, favorizate de alegerile democratice, ca ele să se exprime cu mai mare intensitate și în România, o Românie care are în Parlamentul actual un partid ca AUR, care a ajuns acolo tot pe același curent suveranist.
Cauzele ascensiunii acestor personaje providențiale la vârful societății și a coagulării lor politice sunt cunoscute. Avem de-a face nu numai în România cu un amestec de insecurități economice, tensiuni sociale și influențe internaționale care cauzează o lipsă majoră de încredere în instituții și în politicienii tradiționali. Acest curent a prins contur în timpul crizei financiare din anii 2008-2010 și care și-a acutizat efectele economice în timpul pandemiei COVID-19.
În România, efectele discrepanțelor economice dintre urban și rural și dintre regiuni sunt și mai grave decât în Europa Occidentală, iar la aceste alegeri vedem că, în procente, regiunea Moldova și regiunea Muntenia, exclus Ilfov-București, au exprimat cel mai vizibil furia pentru lăsarea lor în urmă, achiesând la promisiunile unor soluții radicale și rapide făcute de partide extremiste precum AUR.
Dar oamenii nu sunt iraționali, cum ne place unora să credem. Inflația crescută și scăderea puterii de cumpărare, de care se fac responsabile partidele de la guvernare (PSD-PNL-UMDR) au alimentat nesiguranța și dorința de protecționism economic.
Extremiștii au exploatat această situație, prin bombardarea în campania electorală cu mesaje de repatriere pentru românii din diaspora și de izolaționism pentru românii sedentari.
Instituțiile noastre de cultură, universitățile, noi toți, nu numai politicienii, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva avem carențe în modul în care ne raportăm la noi înșine și la cetățeni căci acest moment politic arată un acut sentiment de alienare și pierdere a identității.
Propaganda de extremă dreaptă, precum cea din gura lui Georgescu (dar și la Șoșoacă) și continua excitare a liniei conservatoare prin discursurile lui Marcel Ciolacu, Nicolae Ciucă și cei din ambianța lor, ne arată că nu știm încă, ca societate, să găsim o linie echilibrată a românității în contextul globalizării și influențelor culturale externe. Acestea ne plac doar până la un punct, după care – misterios – sunt percepute de unii ca o amenințare la adresa tradițiilor și valorilor naționale, iar discursul suveranist - națiunea înainte de orice altceva - capitalizează pe această anxietate.
Nivelul scăzut de educație politică și gândire critică face ca anumite segmente ale populației să fie vulnerabile la propaganda xenofobă sau naționalistă, care se joacă inconștient cu conflictul „noi” vs. „ei” (noii-veniți, străinii, minoritățile, UE).
Dacă mai adăugăm clasica nostalgie naționalistă, care merge împreună cu amintirea naivă a unei „stabilități” politice închipuite, cea din perioada totalitar-comunistă, înțelegem cât de permeabili suntem la discursul de extremă dreaptă, și cât de deschiși suntem psihologic la cei care promovează idei de suveranitate și control național total asupra economiei, culturii și chiar asupra vieților noastre.
Există studii consistente în acest sens. Amintesc aici, pentru cine dorește să meargă pe fir, numai pe Ruth Wodak cu „The Politics of Fear” (2015) și pe Norris & Inglehart cu „Cultural Backlash: Trump, Brexit, and Authoritarian Populism” (2020).
Social Media - prieten sau dușman al democrației
În fine, există aici o altă cauză cu efecte foarte vizibile în ultima lună, aceea a nereglementării comunicațiilor mediate de tehnologiile ITC, din cauza cărora ascensiunea și vizibilitatea mișcărilor extremiste de tot felul, inclusiv a mișcării Georgescu, se face responsabilă.
Dacă legionarii lui Corneliu Zelea Codreanu aveau nevoie să se deplaseze fizic la adunările lor ritual-propagandistice, astăzi cohorte de naivi și de dezamăgiți sunt depistați și serviți în propria sufragerie de algoritmii mass media, rețelele de socializare permițând distribuirea rapidă și ieftină a mesajelor populiste și extremiste, cu conținut emoțional și polarizant, cu șarlatanii (fake-uri), conspirații și truisme de tot felul (v. aici Philip N. Howard cu „Lie Machines etc.” din 2019).
Europa Liberă: Analizând discursul său, ați spune că în mesajele pe care le transmite se regăsește și răspunsul la întrebarea „cum?”. Printre mesajele sale găsim formule precum „pace” și „prosperitate”. Sunt aceste promisiuni – dar și altele – însoțite și de soluții concrete?
Alexandru Cohal: O analiză a discursului lui Georgescu din 2016 încoace ne arată că, la un nivel foarte simplu, omul țintește direct în vena naționalistă, apelând frecvent la o retorică de tip mesianic pentru a atrage electoratul, adesea contrastând „poporul” cu „dușmanii” acestuia, cum ar fi clasa politică românească sau influențele externe.
„Popor” și „poporul român” sunt sintagme mantră – Georgescu le folosește cu insistență, chiar și când i se adresează o întrebare al cărei răspuns nu ar justifica apelul la vocabularul emoțional.
Al doilea cuvânt ca frecvență este „demnitate”, un concept-cheie legat de identitatea națională. „Demnitatea” se desemantizează la Georgescu căci nu are determinanți căci autorul nu explică cum se apără această demnitate decât în termeni foarte vagi sau tautologici, în relație cu „respect”.
Apoi înregistrăm o frecvență ridicată a termenului „suveranitate”, o temă frecventă în contextul criticii la adresa influenței externe, apoi a cuplului de cuvinte „familie” (simbol al valorilor tradiționale) – „Dumnezeu”(dimensiune conservatoare), pe care le regăsim la marea majoritate a politicienilor de rit vechi, și care arată legătura subterană, ideologică, între acestea și curentele extremiste de acum.
Cuvântul „adevăr” e utilizat pentru a evidenția o presupusă misiune morală. „Adevăr” este folosit extrem de rar în vocabularul clasic al politicii europene de tip liberal, în care aserțiunile sunt cu precădere din sfera moderației, scepticismului și compromisului. În sens larg, democrația liberală se bazează pe pluralism și acomodarea mai multor adevăruri, adică a mai multor perspective, viziune și interese.
„Eroii” apar la Georgescu foarte des, zgândărind coarda identității naționale construite prin naționalismul mitizant din perioada ceaușistă; și acesta prinde la fel de bine la publicul needucat.
În fine, „pacea” are o frecvență ridicată, amintind atât de izolaționismul și imparțialitatea propovăduită de dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu pe linie de politică internațională („pacea între popoare”, „neamestecul în treburile interne” ca instrument de blocare a reformelor și de menținere a izolării, etc.). dar și, în actualitate, reflectând direct propaganda regimului Putin. Liderul de la Kremlin a inversat sensul cuvintelor pace – război pentru a furniza agenților de influență din interiorul Federației Ruse și din afara acesteia un lexic ideologic capabil să motiveze agresiunea militară împotriva statului ucrainean.
Ca să răspund la a doua întrebare, dacă aceste cuvinte sunt legate de altele care să trimită la soluții concrete de realizare a promisiunilor, răspunsul e foarte scurt: nu.
Europa Liberă: Cu ce e diferit mesajul său de cel al politicianului român tipic?
Alexandru Cohal: Merită să punem în oglindă mantrele lui Georgescu cu cele mai întâlnite cuvinte în discursul public la ceilalți actori majori din aceste alegeri electorale. Ne vom uita succint la Elena Lasconi (USR), Marcel Ciolacu (PSD) și vom face un pas înapoi în timp să ne uităm și la vocabularul lui Corneliu Zelea Codreanu (Mișcarea Legionară, adică aripa politică a Gărzii de Fier, adică fasciștii români din perioada interbelică).
Lasconi folosește frecvent termeni legați de unitate, democrație, patriotism și valori europene, reflectând direcția sa politică pro-UE și NATO. Cuvinte precum „uniune”, „democrație”, „România”, „schimbare” și „independență” apar în mod constant în discursurile sale, împreună cu apeluri la mobilizare și la consolidarea elitei intelectuale și culturale din România.
În ultima lună și jumătate, sub presiunea concurenților care au propus, cum arătam mai sus, un lexic conservator, Elena Lasconi a recuperat și repus în circulație cuvinte precum „familie”, „identitate”, „tradiții”. Este un fenonem tipic în politică și nu numai, permanenta tensiune dintre dorința de a propune publicului o agendă în care aceștia să se regăsească inclusiv prin limbaj și necesitatea de a te diferenția de competitorii politici.
Cum vedem, în vreme de criză, toate partidele tind să se mute pe segmentul electoral cel mai agitat, și, inclusiv din această cauză, candidatul unui partid considerat liberal sau progresist adoptă un limbaj pe alocuri conservator.
Cele mai folosite cuvinte de social-democratul Marcel Ciolacu în ultimul an au fost „românii”„investiții”, „unitate”, „dezvoltare”, „agricultură”, „schimbare”, „Europa”, la care se adaugă, ca în cazul Lasconi dar cu mai multă intensitate, apelul la lexicul național-conservator: „familie”, „credință”, „neam”.
Vocabularul liderului fascist Corneliu Zelea Codreanu reflecta doctrina sa politică extremistă, în care religia și națiunea erau strâns legate: „neam” (unitate națională și identitate românească”, „credință” și „ Hristos” (valorile creștine ortodoxe), „luptă” (împotriva inamicilor percepuți ai națiunii), „omul nou” (țelul revoluției legionare), „jertfă” (inclusiv legitimarea crimei în sprijinul cauzei legionar-naționale), „țară” (patriotismul extrem), „dreptate” (justifica ideologia legionară), „națiune” (identitatea colectivă a românilor).
Iată că avem, pe de o parte, un lexic propagandistic prin care Georgescu se apropie de ultimul analizat, de Corneliu Zelea Codreanu, pe care-l recuperează tocmai din tenebrele istoriei României moderne, și am aici în vedere apelul ambilor la Isus Hristos, la Dumnezeu, la neam și țară folosite drept cuvinte-jolly, adică unele care merg oriunde în context, cu scopul de a motiva chiar și cele mai disparate noțiuni și realități chemate în cauză.
În afară de „pace” și „suveranitate” (ultimul nici nu ar fi putut să devină central în discursul lui Codreanu, deoarece România era încă un stat foarte tânăr, Unirea fusese recunoscută abia în 1918-1920), toate celelalte apar, cu sensuri izbitor de apropiate, și la Zelea Codreanu și la Georgescu.
Concluzionând, fără a apărea din neant ci, din contră, cu rădăcini și relații de rudenie pe linie ideologică și mai larg culturală în politica românească mai veche, mai puțin veche și actuală, discursul lui Georgescu se remarcă prin lipsă de originalitate, emulație a retoricii conservatoare și legionare, toate în jurul naționalismului autoreferențial.
Cel mai îndepărtat de acesta este discursul contracandidatei sale, Elena Lasconi, fără ca însă să i se opună în totalitate.
Europa Liberă: Cum vedeți faptul că modalitatea preferată de comunicare este cea online, direct din sufrageria sa, și mai puțin prin intermediul aparițiilor publice „fizice” sau al jurnaliștilor?
Alexandru Cohal: Politicienii extremiști exploatează contextul dificil geopolitic, promițând soluții radicale și rapide; ei bine, ele se poate livra repede și spectaculos prin intermediul rețelelor de socializare, sub forma conținutului digital scurt, hipnotizant.
Mai există o caracteristică a mass mediei digitale de care profităm cu toții, nu numai politicienii, atunci când vrem să vindem ceva, fie că e vorba de a populariza ideile noastre, fie că e vorba să facem campanii educative sau comerciale.
Este vorba despre canalul unidirecțional, de la sursă către beneficiar, convenția de comunicare excluzând chiar... comunicarea. Comunicarea substanțială are nevoie de doi partneri cu control similar asupra timpilor conversației și asupra conversației însăși.
Însă în sufrageria Facebook ori TikTok acest lucru e imposibil. Politicienii, și, spuneam, nu numai ei, profită enorm de pe urma absenței interlocutorului, folosind pragmatic aceste medii pentru a pune în vitrină cele mai bine studiate și de impact laturi ale personalității lor și mesaje electorale fără frica de a putea fi contrazis.
Problema nu e aici, deși așa pare. Problema uriașă, și care face ca această sufragerie să devină toxică, este faptul că societatea noastră a abandonat media tradițională, singura care ar fi făcut, prin activitatea sa de filtru al informației, ca TikTok-ul să nu fie altceva decât ceea ce e: o vitrină lipsită de viață.
Pe măsură ce reportajele și analizele din ziare și din televiziuni devin tot mai rare și mai tiktok-izate, și spectatorul clasic devine din ce în ce mai absent.
Absența tuturor din piața publică, fie el alegător, candidat, politician, gazetar ori intelectual, aceasta este problema mai gravă a societății noastre. Ar fi bine s-o rezolvăm cât de curând, prin implicare, investiție în cultură și educație.
