Klaus Iohannis este primul laureat român al Premiului Charlemagne, decernat în fiecare an de către primăria orașului Aachen (în franceză: Aix-la-Chapelle) personalităţilor ce se remarcă în promovarea valorilor europene și având mari merite în unificarea europeană. Premiul îi va fi decernat pe 21 mai 2020, în Aachen.
Premiul Charlemagne / Carol cel Mare ar fi o distincție măruntă, dacă n-ar proveni dintr-un loc atât de simbolic. Aachen a fost centrul imperiului lui Carol cel Mare (Charlemagne, Carolus Magnus, Karl der Große. Or, Europa adevărată, federalistă, cea care caută să continue modelul integraționist, prelungește astăzi, la mai bine de un mileniu distanță, imperiul european al lui Carol cel Mare), încoronat Împărat Roman pe 25 decembrie, anul 800, în basilica St. Petru de la Roma și înmormântat în catedrala din Aachen.
Întreaga regiune de-a lungul Rinului, de la Aachen și Liège până la Strasbourg, trecând prin Köln, Luxembourg și Trier (orașul lui Marx) a fost disputată vreme de secole de Franța și Germania, ducând la distrugeri reciproce ce au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial.
Simbol al împăcării, Strasbourg, rămas în Franța, a devenit primul sediu al Parlamentului European, dar și al Consiliului Europei.
Aachen, capitala Europei lui Carol cel Mare
Chiar și astăzi, mai toți politicienii pro-europeni importanți din UE provin din acestă zonă geografică precisă care corespunde cu centrul imperiului lui Carol cel Mare, situat în Aachen.
Politicienii din cele trei țări ale Beneluxului (Belgia, Olanda, Luxembourg) și din zona germană a Rinului au dominat întotdeauna instituțiile europene. În primăvară, dintre cei șase candidați la funcția de președinte al Comisiei Europene, fiecare numit de câte una din formațiunile europene, patru proveneau din centrul fostului imperiu al lui Carol cel Mare: doi germani (Manfred Weber pentru PPE si Ska Keller pentru ecologiști), iar doi din Benelux (socialistul olandez Frans Timmermans și sindicalistul belgian Nico Cué, care chiar dacă e spaniol, a trăit toată viața în Valonia, la Liège, nu departe de centrul puterii lui Carol cel Mare, aflat în Aachen/Aix-la-Chapelle).
Chiar și liberala daneză Margrethe Vestager a avut un coechipier din Benelux, pe Guy Verhofstadt, în vreme ce ecologista germană Ska Keller îl avea coechipier pe olandezul Bas Eickhout.
Nici la precedenta alegere a unui președinte al Comisiei Europene, în 2014, nu a fost diferit, căci luxemburghezul Jean-Claude Juncker i-a avut ca adversari pe aceiași Guy Verhofstadt și Ska Keller, ca și pe socialistul german Martin Schulz, perfect francofon, născut lângă Strasbourg, de partea cealaltă a Rinului.
Adevărul e că politicienii din cele trei țări ale Beneluxului (Belgia, Olanda, Luxembourg) și din zona germană a Rinului au dominat întotdeauna politica europeană. Altfel zis - oameni proveniți din centrul imperiului lui Carol cel Mare, unificatorul Europei, a cărui capitală era la Aachen.
În treacăt fie spus, așa se explică și situația privilegiată a belgienilor. Țara lor e atât de complicată, funcționând eficace în același timp, încât este ca o Europă în miniatură. Având simțul compromisului în mijlocul tensiunilor si o capacitate de manevră ieșită din comun, belgienii și alți politicieni din regiunea Rinului continuă o artă a guvernării care urcă, peste un mileniu, până la Carol cel Mare.
Pro-europenii laureați ai Charlemagne
După crearea lui în 1950, vreme de șase ani succesivi, premiul a fost acordat tuturor părinților fondatori ai Europei unite (din Franța, Germania, Italia, Anglia și Belgia):
- 1952 - Alcide De Gasperi
- 1953 - Jean Monnet
- 1954 - Konrad Adenauer
- 1956 - Winston Churchill
- 1957 - Paul-Henri Spaak
- 1958 - Robert Schuman
Primul estic căruia orașul Aachen i-a decernat premiul a fost în 1990 maghiarul Gyula Horn, urmat imediat, în 1991, de Vaclav Havel și în 1998 de Bronislaw Geremek. Fiecare din cei trei a jucat un rol important în căderea comunismului în țările lor: Ungaria, Cehoslovacia și Polonia.
Anul trecut premiul a fost acordat secretarului general ONU, portughezul Antonio Guterres, iar mai înainte unor personalități ca Emmanuel Macron, Papa Ioan Paul al Doilea, Papa Francisc, cancelarul german Helmuth Kohl sau președintele SUA Bill Clinton.
Singurul laureat care nu este nici politician, nici papă, a fost scriitorul și istoricul britanic Timothy Garton Ash (2017).
În privința lui Iohannis, în argumentarea deciziei acordării distincţiei se menţionează că România, „o ţară trecută printr-o dictatură brutală'' şi care a avut și „dezamăgiri” în relaţia cu Occidentul, a devenit graţie eforturilor lui Iohannis „cea mai europeană din Europa de Sud-Est”.
Să mai spunem că Charlemagne este și numele delicioasei rubrici de comentarii europene din venerabilul săptămânal britanic (și mai degrabă pro-european) The Economist.
În sfârșit, ca o curiozitate, în 2002, moneda europeană, Euro, a primit premiul Charlemagne, care, fiind însoțit de un cec de 2.500 de euro, a dus la situația circulară și, simbolic, oarecum incestuoasă în care Euro a primit cadou un cec în euro, circularitatea fiind însă o altă trăsătură a funcționării Europei.
Facebook Forum