Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, de la Haga, l-a condamnat pe Mladic pentru genocid și crime împotriva umanității pe 22 noiembrie 2017: tribunalul l-a găsit vinovat de orchestrarea genocidului de la Srebenica, persecuția și exterminarea bosniacilor și croaților, terorizarea populației din Sarajevo și luarea trupelor ONU drept ostatici.
„Mladic controla polițiștii și militarii care au comis aceste crime. Fără acțiunile sale, scopurile criminale urmate de aceste grupări nu ar fi fost îndeplinite”, a argumentat judecătorul Alphons Orie în 2017. Forțele sârbe din Bosnia au încercat să își ascundă crimele, îngropând victimele în gropi comune.
Mladic a insistat că nu se afla de partea sârbilor. „Am servit Republica Socialistă Federală Iugoslavia pentru a proteja toate naționalitățile și toate națiunile”, a declarat Mladic.
Ratko Mladic și Radovan Karadzic
Unul dintre partenerii lui Mladic a fost Radovan Karadzic, conducătorul Republicii Srpska. Împreună, cei doi sunt considerați „arhitecții” celei mai grave atrocități din Europa de după cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce Karadzic a dat ordinele de a crea condiții de trai imposibile pentru bosniaci, Mladic a implementat acele ordine.
În 1991, Karadzic a spus parlamentului din Bosnia-Herțegovina că „musulmanii vor dispărea de pe pământ”.
În 2019, Radovan Karadzic a fost condamnat pe viață pentru crimele sale împotriva umanității, după ce apelul său care contesta condamnarea inițială a fost respins. Fostul lider sârb din Bosnia a fost pentru prima dată condamnat în 2016, iar pedeapsa sa a fost prelungită în 2019. Karadzic, în vârstă de 75 de ani, își va petrece restul vieții într-o celulă în Marea Britanie.
Karadzic a fost găsit vinovat pentru orchestrarea genocidului de la Srebenica, în care peste 8.000 de bosniaci au fost uciși. Tribunalul a considerat că și asediul orașului Sarajevo, trei ani de bombardare constantă a capitalei Bosniei care a ucis peste 10.000 de civili, s-a întâmplat din vina lui Karadzic.
În condamnarea lui Karadzic, judecătorul Vagn Prusse Joensen a spus că liderul sârb din Bosnia a comis crime „de cruzime și la scară fără precedent”. În mai 1995, Karadzic a semnat un ordin prin care trupele sale urmau să creeze condiții „insuportabile” de viață pentru bosniacii din Srebenica, apoi a urmărit constant dezvoltarea situației. Karadzic a fost arestat în 2008 la Belgrad, unde trăia ascuns, prefăcându-se că era vindecător spiritual. În procesul împotriva sa au fost audiați peste 500 de martori.
Destrămarea Iugoslaviei
În 1980, a murit Iosip Broz Tito, mareșalul și președintele Iugoslaviei. Mare parte din strategia de supraviețuire și înfrățire a popoarelor din Iugoslavia se baza pe magnetismul lui Tito, adevăratul „om iugoslav” - etnia lui nu conta cu adevărat, lucru ce a reușit să domolească, cel puțin o vreme, tensiunile etnice. Tito a condus Partidul Comunist Iugoslav între 1939 și 1980, a fost Premier 1944 și 1963, și Președinte din 1953 până în 1980.
Sub conducerea lui Tito, Iugoslavia a fost împărțită între diferitele republici federale iugoslave, care aveau toate un grad destul de înalt de independență. Acest sistem, stabilit în 1974, a dat mai multă putere minorităților și regiunilor mici, în timp ce cele mai mari grupuri etnice din Iugoslavia, sârbii și croații, erau dezavantajați. Odată ce guvernarea iugoslavă și-a pierdut liderul în 1980, tensiunile au escaladat.
Naționalismul sârb, în creștere în anii ‘80, a dus la regimul Miloșevici, care a amplificat divergențele etnice. Interesul lui Miloșevici era îndreptat în special înspre regiunile autonome ale Serbiei, Kosovo și Voivodina. Miloșevici nu a vrut să pară părtinitor, așadar nu a trimis armata sârbă în Bosnia, dar a aprovizionat armata Republicii Srpska cu arme și personal.
Începând din 1990, Iugoslavia a început să se destrame. Prima republică care s-a desprins a fost Slovenia, care a decis printr-un referendum în 1990 să se separe de restul Iugoslaviei. Slovenia și-a declarat independența pe 25 iunie 1991. În mai 1991, a avut loc un referendum similar în Croația, care și-a declarat independența în aceeași zi ca și Slovenia. Perioada din jurul independenței Sloveniei și Croației a fost marcată de tensiuni etnice și conflict, printre care Războiul de Zece Zile al Sloveniei și Războiul Croat de Independență din 1991-1995. Ratko Mladic a preluat controlul regiunii centrale din Croația în acest timp.
Conflictul din Bosnia-Herțegovina și Genocidul de la Srebenica
Procesul internațional de arbitrare al despărțirii Iugoslaviei a conchis că sârbii din Croația și Bosnia nu aveau dreptul la autodeterminare. Trupele Națiunilor Unite au fost trimise pentru a menține pacea în zonă.
Bosnia era, de departe, regiunea cea mai mixtă din Iugoslavia. Autoritățile sârbe (ortodocși), croate (catolici) de o parte și cele bosniace (musulmani) de altă parte au intrat în conflict și au început să divizeze țara în linii etnice. Aproape jumătate din populația Bosniei era etnic musulmană, în timp ce o treime erau sârbi și o cincime croați. Cu toate acestea, facțiunea sârbă - atât organele oficiale cât și cele paramilitare - era susținută de către Serbia financiar și militar.
În timp ce bosniacii doreau un stat bosniac, sârbii din Bosnia doreau să rămână uniți cu Serbia. n 1992 a fost proclamată Republica Srpska care unea sârbii din zonă. Războiul din Bosnia a început la scurt timp după ce Bosnia și-a anunțat independența și Republica Srpska, cu susținerea lui Miloșevici, a început asediul asupra capitalei Bosniei, Sarajevo.
De partea sârbă, Karadzic a încercat definitivarea unirii tuturor teritoriilor în care locuiau sârbii prin curățarea etnică a bosniacilor. Mii de oameni au fost mutați forțat, iar alte câteva mii au fost uciși în masacrele de la Prijedor, Vișegrad, Foca și Doboj.
Peste 70% din populația din Srebenica era musulmană în 1991. Între 1992 și 1993, orașul a fost asediat de către forțele sârbe - după ce a fost câștigată de forțele bosniace, Srebenica a devenit o enclavă înconjurată de armata Republicii Srpska și alte forțe paramilitare. Aceștia au blocat intrarea ajutoarelor internaționale, inclusiv medicamente și mâncare. Comandantul armatei bosniace, Naser Oric, a preluat controlul asupra enclavei, controlând până și fondurile și mâncarea trimisă ca ajutoare internaționale pentru locuitorii din zonă.
La începutul anului 1995, din ce în ce mai puține resurse reușeau să ajungă la oamenii nevoiași din Srebenica. Apoi, Karadzic a semnat ordinul de a face și mai insuportabilă viața acestora, „până când nu va mai exista speranța supraviețuirii pentru cei din Srebenica”, ordine pe care armata Republicii Srpska le-a urmat.
Pe 11 iulie 1995, Mladic a intrat victorios în Srebenica, proaspăt capturată de forțele sârbe. Într-un reportaj al televiziunii sârbe din Bosnia, Mladic a declarat: „Iată-ne în Srebenica, în ajunul unei mari sărbători, prezentăm orașul poporului sârb. În sfârșit, a venit timpul să ne răzbunăm pe turci”. Masacrul a decurs în zilele care au urmat.
În mijlocul lunii iulie 1995, peste 8.000 de bosniaci, majoritatea bărbați și băieți, au fost uciși la Srebenica de către armata Republicii Srpska aflată sub conducerea lui Ratko Mladic.
Cei executați au fost aruncați cu buldozerele în gropi comune. Unii oameni au fost îngropați de vii. Cei care au supraviețuit au fost torturați, mutilați și abuzați. Între 25 și 30 de mii de femei, copii și bătrâni bosniaci au fost mutați forțat și abuzați fizic și sexual.
Victimele Genocidului au fost aruncate în gropi comune.
Căștile-albastre ale Națiunilor Unite, majoritatea fiind trupe olandeze trimise pentru a menține pacea, au eșuat să protejeze civilii din zonă. Curtea Supremă de la Haga a concluzionat, în mai multe cazuri, că eșecul trupelor olandeze a contribuit la cel puțin 300 dintre morțile înregistrate la Srebenica.
Doar în 2004 au recunoscut oficialii sârbi că trupele lor au fost instruite și au comis masacrul de la Srebenica. În 2010, Parlamentul a adoptat o hotărâre prin care își cerea scuze pentru faptele sârbilor, iar în 2013 președintele Serbiei și-a cerut scuze pentru genocidul provocat de compatrioții săi.
