„Cultură și politică”, 16 februarie 2011
S-a scris și publicat relativ mult despre istoria postului nostru de radio în literatura anglo-saxonă, dar, parcă niciodată, cu acuratețea și precizia celui mai recent volum apărut la sfîrșitul anului trecut sub egida Editurilor Universității Standford și Centrului Woodrow Wilson din Washington, sub semnătura lui A. Ross Johnson.
Volumul „Radio Europa Liberă și Radio Libertatea. Anii CIA și dincolo de ei” este rezultatul unei cercetări minuțioase a unor surse de primă mînă, începînd cu colecția radiourilor însăși, aflată de cîțiva ani în custodia Arhivelor Hoover, instituție afiliată Universității Standford.
Cea de-a doua sursă esențială o constituie colecția Agenției Centrale de Informații a Statelor Unite (CIA), cu o serie de documente declasificate recent, Ross Johnson avînd acces și la informații importante din surse rămase clasificate sau doar parțial declasificate pentru proiectul său. Li se adaugă documente guvernamentale declasificate din Germania și izvoare de primă mînă din fostele arhive est-europene, cu precădere din cele ale fostei Securități est-germane, Stasi, și ale ministerului de interne al Poloniei. România lipsește din această enumerare, din motive inutil de reamintit.
Clar și cu finețe autorul își definește obiectivul primordial al cercetării, „rolul jucat de RFE și RL ca instrumente ale politicii externe și de securitate a Statelor Unite de-a lungul primelor două decenii ale Războiului Rece” și examinează „întrebarea care mai mult nedumirește decît tulbură pe mulți dintre foștii ascultătorii est-europeni și sovietici: dacă Radiourile au fost stații publice, de ce s-a implicat CIA-ul ?”
Iar concluzia lui este că „Radiourile și-au dovedit cu adevărat eficiența abia în anii '70 și '80, după ce implicarea CIA a luat sfîrșit. Faptul nu are nimic de a face cu modificarea finanțării și a supravegherii lor...; este pe de-a-ntregul rezultatul nașterii disidenței individuale și apoi a opoziției organizate în regiunile în care emiteau, și pe care RFE și RL au fost capabile să o stimuleze”.
Esențiale pentru înțelegerea fenomenului sînt clarificările pe care le face A. Ross Johnson într-un scurt capitol intitulat „Cuvinte și concepte”. Autorul constată că literatura contemporană despre programele internaționale de informații din perioada Războiului Rece este marcată pînă la exces de vehicularea a trei termeni: „propagandă”, „război politic și psihologic” și „operațiuni sub acoperire”. Astăzi, observă el pe bună dreptate, „acești termeni sînt utilizați ca o grilă, și adesea peiorativ, dar sînt rareori definiți.
Or, așa cum a fost conceput la sfîrșitul anilor '40 și începutul anilor '50, războiul politic a fost preconizat de George Kennan și de ceilalți ca o alternativă pozitivă la conflictul militar cu un inamic implacabil, în posesia armelor nucleare”.
„Operațiunile sub acoperire” au fost considerate de cei care elaborau politica și de analiști ca o modalitate necesară de a conduce anumite programe de politică externă, judecate a fi în interesul național, și care, dacă ar fi fost puse în practică la lumina zilei, ar fi fost subminate de alte state sau de electoratul intern.
În sfîrșit, notează Ross Johnson, „deși un termen neutru în multe limbi, «propaganda» a căpătat o conotație negativă... și a devenit sinonim cu un jurnalism partizan, neobiectiv, contrafactual, lipsit de onestitate sau, și mai rău, cu un pseudo-jurnalism în mod deliberat manipulativ, altfel spus dezinformare”.
Dar atrage atenția autorul, „în lectura documentelor timpurii ale Războiului Rece, cititorul trebuie să înțeleagă că «propaganda» (după definiția dicționarului Webster din 1956, «orice grup organizat sau concertat, efort sau mișcare pentru a disemina anumite doctrine, informații ș.a.m.d.») a fost un termen cu sens pozitiv pentru toți redactorii radio-urilor internaționale. Ar putea fi tradus în limbajul politic curent ca «informație cu un obiectiv», fără vreo conotație negativă.”
Iar potrivit documentelor de politică externă americană din epocă, „programele de informații ale Statelor Unite, la lumina zilei sau acoperite, nu au fost fondate de dragul lor ci pentru..., în cuvintele unei rezoluții a Senatului american din 1950, a contracara propaganda comunistă în «competiția pentru a cîștiga loialitatea oamenilor» prin «propagarea internațională a principiilor democratice», printr-un «plan Marshall în planul ideilor»”.
Cum o preciza un memorandum din 1954: „Radio Europa Liberă nu încearcă să fie doctrinală sau propagandistă, să folosească propaganda (înțelege: informația), de dragul propagandei. Succesul programelor ei poate fi atribuit fluidității și diversității. Propaganda/informația nu este numai politică, dar și moralitate și umanitate, și în această privință tehnicile ei trebuie să servească ideea și nu invers. Iar fiindcă ideea RFE este «libertatea», în prezentarea ei trebuie să se manifeste o grijă deosebită”.
„Vă vom spune adevărul... pe care regimul sovietic vrea să vi-l ascundă pentru a ucide în conștiințele voastre rămășițele de speranță...”.
Subiect al unor postări denigratoare pe internet, pe youtube, din partea unor aparent admiratori ai fostei Securități ceaușiste, anti-americani și antisemiți, viața și activitatea posturilor de radio Europa Liberă și Radio Libertatea, reamintesc, este analizată minuțios și cu obiectivitate într-un volum apărut recent sub egida Centrului de presă Woodrow Wilson de la Washington și a Editurii Universității Stanford din California.
Volumul „Radio Europa Liberă și Radio Libertatea. Anii CIA și dincolo de ei”, volumul poate fi considerat, grație surselor sale de primă mînă, indispensabil pentru istorici și amatorii istoriei mijloacelor de comunicare din epoca Războiului Rece.
Așa cum îl definea unul din directorii săi în 1953, Radio Europa Liberă a fost „un instrument pe durata lungă” a politicii americane, transmisiunile radio spre țările satelite ale Uniunii Sovietice din răsăritul și centrul Europei fiind menite - o spunea un document programatic al administrației Statelor Unite, din 1955 - să pledeze pentru „schimbări evolutive, mai degrabă decît revoluționare”.
Formula citată își are importanța ei. O importanță pragmatică pentru ziariștii radiourilor, în primul rînd, în contextul meandrelor retoricii și a politicilor de confruntare pe parcursul deceniilor de război rece. Chestiunea de ordin etic a limitelor și obligațiilor unei informări corecte a ascultătorilor de dincolo de Cortina de fier, care își puneau speranțe adesea oarbe în lumea occidentală, a însoțit radiourile pe tot parcursul existenței lor, și dincolo de epoca finanțării de către CIA a celor două posturi.
In diferite momente de criză internațională, începînd cu cea din iunie 1953, cînd revolta muncitorilor din Germania răsăriteană a fost suprimată de sovietici, conducerea americană a fost silită de mai multe ori să recunoască și să accepte „capacitatea limitată a Statelor Unite de a afecta desfășurările din Europa Estică și improbabilitatea de a detașa vreun stat est-european de pe orbita sovietică fără un război”.
Eliberarea estului a rămas o aspirație pe termen lung, fără să se transforme într-o politică imediată, iar radiofonic ea își găsea expresia, relativ poetică, în mesajul transmis ascultătorilor din Polonia, în 1952, de un director legedar al serviciului polonez Jan Nowak: „vă vom spune adevărul... pe care regimul sovietic vrea să vi-l ascundă pentru a ucide în conștiințele voastre rămășițele de speranță... Vom combate rusificarea... Vom contracara încercările de a falsifica istoria și tradiția noastră. Va veni ziua cînd zorii libertății vor lumina cerul Varșoviei. Va fi o zi de triumf, a triumfului vostru.”
Cum o subliniază autorul volumului, anul 1953 a fost unul de cotitură în istoria politicii editoriale a radiourilor, corespunzînd concluziilor a circa 20 de studii și analize diferite ale sistemului relațiilor internaționale post-belice, efectuate la cererea administrațiilor Truman și Eisenhower.
„Controlul sovietic devenise un fapt real spuneau aceste concluzii potrivit cărora Statele Unite, în cazul cel mai bun, pot să încerce să prevină sovietizarea completă a Europei de est și să mențină viu spiritul de rezistență, «eliberarea» (privită ca sfîrșitul controlului sovietic și a regimului comunist) rămînînd o aspirație pe durata lungă a istoriei”. Iar politica editorială se va orienta în consecință spre impulsionarea nașterii opoziției interne în țările est-europene cu scopul de a destabiliza autoritatea comunistă prin mijloace non-violente.
Iar, în final, după episoadele violente totuși ale istoriei din Ungaria anului 1956, din Cehoslovacia anului 1968, din Polonia Solidarității supusă legii marțiale, se poate spune că emisiunile Europei Libere au contribuit în mod solid la destabilizarea și ulterior înlăturarea regimurilor comuniste.
„Sper că le este clar tuturor celor interesați că nu avem intenția de a înceta criticile la adresa politicii și practicilor regimului român ori de cîte ori este necesar” (Ralph Walter).
„Radio Europa Liberă și Radio Libertatea. Anii CIA și dincolo de ei” aduce, cum era de așteptat, și informații, unele necunoscute pînă acum, despre Serviciul românesc al radioului.
Transmisiunile acestuia, împreună cu cele ale Serviciului cehoslovac au inaugurat funcționarea Radio-ului Europei Libere, la München, la 4 iulie 1950. In decurs de două luni, li s-au alăturat, cu emisiuni produse la New York, serviciile polonez, ungar și bulgar, iar de la 1 iunie 1951 și albanez. Deși erau și ele în plan, emisiunile în limbile statelor baltice și pentru Iugoslavia nu au demarat din cauza opoziției Departamentului de Stat.
La data primelor transmisiuni, orientarea și reprezentativitatea lor era încă subiect de negociere între inițiatorii întregii operațiuni și diplomații americani, iar întrebarea deschisă, formulată într-un memorandum din primăvara anului 1950, suna astfel: „In ce măsură Radio Europa Liberă este o voce a grupurilor de emigranți, mai curînd decît o voce a cetățenilor americani, utilizînd la maximum grupurile emigrației?”
Răspunsul inițial al Departamentului de Stat a fost că radioul constituia vocea emigrației, așa cum era ea reprezentată de diversele Consilii Naționale, sprijinite de Consiliul Europei Libere. In timp ce operațiunile se organizau prin recrutările de personal la München și emisiuni produse acum în Europa, și luau încet amploare, fiind negociată chiar cu Turcia transmiterea unor emisiuni către România și Bulgaria pe unde medii printr-un emițător de mare capacitate - o încercare eșuată din cauza insistenței Turciei de a controla complet funcționarea acestuia -, s-a profilat treptat și o concepție nouă.
Divizările interne, certurile și conducerile lipsite de viziune ale Consiliilor Naționale - între care s-au distins în mod negativ cel al emigrației românești și liderii emigrației poloneze - au condus la ideea transferării responsabilității emisiunilor redacțiilor Europei Libere. Afacerile emigrației au fost separate de cele ale Radioului prin organizarea unei Adunări a Națiunilor Europene Captive (septembrie 1954), cu o viață proprie, chiar dacă dependentă financiar de organismul de tutelă, Consiliul Europei Libere.
Inițiat ca un instrument de politică externă pe timp de Război Rece, dependent de CIA, dar cu o conducere și analiști, adesea personalități covîrșitoare în domeniul profesiunii lor de ziariști și politologi, Radio Europa Liberă nu a putut evita de-a lungul istoriei acelor ani, ceea ce s-ar putea numi frecușuri cu Departamentul de Stat, responsabil pentru administrarea politicii externe americane. Unul din exemplele considerate cele mai reprezentative și alese de A. Ross Johnson în expozeul său, îl constituie un episod din istoria Serviciului românesc al Europei Libere.
În 1965, recomandări revizuite pentru redactorii serviciului subliniau rolul Europei Libere în promovarea „întăririi și consolidării independenței române de controlul sovietic [și] a expansiunii relațiilor române cu Occidentul”. „Comentarea politicii interne - se scria în același document - trebuie să fie în esență constructivă, calmă și motivată, evitîndu-se atît un ton beligerant, cît și denunțările și atacurile personale sau ridiculizarea”.
Dar politica lui Ceaușescu ajuns la putere s-a transformat treptat într-una represivă și - cum scrie A. Ross Johnson - „era exact rolul Europei Libere să facă publică și să critice acea represiune. Faptul a dus inevitabil la conflict cu Departamentul de Stat și în mod special cu ambasadorul [american] Leonard Meeker de la București”, o mare parte a criticilor fiind îndreptate spre directorul Serviciului românesc, Noël Bernard.
Bernard, care fusese demis de la conducere în 1958, ca urmare a unor evaluări negative ale emisiunilor românești, fusese reangajat în 1966 și, amintește autorul, „a devenit o legendă în România”.
Angajîndu-se în invective la adresa lui Ceaușescu și acoliților săi, Noël Bernard își atrăgea criticile ambasadorului american la București pentru comentarii făcute în noiembrie 1969. Intr-un memorandum de răspuns, directorul RFE, Ralph Walter scria cu acel prilej către Departamentul de Stat: „Nu se pune în nici un fel sub semnul întrebării politica noastră relativă la atacurile personale, iar alunecările produse în cîteva momente sînt, cu siguranță, nefericite. In timp ce avem în vedere ca aceste erori să nu se mai repete, sper că le este clar tuturor celor interesați că nu avem intenția de a înceta criticile la adresa politicii și practicilor regimului român ori de cîte ori este necesar. Critica noastră trebuie să fie responsabilă și la obiect. Vom face orice efort pentru a ne asigura că așa decurg lucrurile”.
Controversa a continuat pînă în 1971, cînd Walter a cerut ca orice emisiuni politice pe subiecte sensibile ale Serviciului românesc să îi fie prezentate anticipat pentru aprobare. Concomitent, intervenind ca intermediar între Radio și Departamentul de Stat, conducerea CIA a făcut o evaluare a emisiunilor românești, susținîndu-le conținutul și apreciind că: „[Serviciul] românesc își îndeplinește funcțiile de a oferi comentarii informate, constructive pe teme românești, în conformitate cu directivele de politică [editorială] stabilite de multă vreme”.
*A. Ross Johnson, Radio Free Europe and Radio Liberty. The CIA Years and Beyond. Woodrow Wilson Center Press & Standford University Press: Washington D.C-Stanford, California, 2010, XIII + 270 pp.
Facebook Forum