Conferința lui Mircea Cărtărescu intitulată „Etica literaturii” a deschis a treia ediție a conferințelor „Despre lumea în care trăim”, serie de întâlniri cu publicul pe teme cu impact asupra felului în care ne construim societatea. Alături de Mirela Nagâț, care moderează conferințele, vor veni Mircea Cărtărescu, Germina Nagâț, Cristian Mureșan, Mihai Netea, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Cătălin Ștefănescu și Corina Negrea. Conferințele se desfășoară până la 24 februarie, la Ateneul Român. Conferințele au fost organizate de Fundația Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Filarmonica "George Enescu", Editura Humanitas șiARCCA - Asociația Română a Creatorilor Culturali și Artiștilor .
Cumva, în decembrie 1989, Mircea Cărtărescu a renăscut nu o dată ci de două ori. O dată ca om care, alături de ceilalți, se bucura de căderea dictaturii. A doua oară, ca artist. Fusese crescut într-un estetism deplin care plasa în mijlocul civilizației cultura și în mijlocul culturii arte. Dintre toate, cea mai aleasă i se părea literatura și, mai precis, poezia, poate și pentru că, ajutat de ea, puteai vorbi cu zeii. Lirismul îl salvase de murdăria lumii din jur, invadată de forțele întunericului totalitar.
Spune el astăzi, după ce timpul a adăugat perspective și linii de fugă invizibile pe atunci, că trăia într-o atmosferă rarefiată conservată în cultura românească de o sută de ani și moștenită de la Maiorescu. Crescuți în atmofesra rarefiată a Cenaclului de luni al lui Manolescu (un maiorescian cu blugi) Cărtărescu și amicii lui literari își apărau arta de noroiul realității. Astăzi își reproșează că s-a ținut în mod programatic departe de mizeria filosofiei însă are un alibi solid: orice apropiere ar fi fost dacă nu vinovată, atunci ambiguă. Ar fi semănat cu o flaterie a sistemului or sistemul însemna, de fapt, mașinăria represivă a unui sistem totalitar.
Are exemple. De pildă, Nina Cassian, o persoană rafinată și inteligentă care se făcuse una cu sistemul doar pentru a-i fi bine, pentru a nu se complica inutil. A scris parte din cea mai abjectă pagină de poezie a perioadei proletcultiste dar și versuri antologice. La fel și Eugen Barbu, autorul unuia dintre cele mai importante romane ale anilor 1950, Groapa, dar și detractor abject al intelighenției românești în paginile revistei Săptămâna și colaborator binecunoscut al Securității. Grea misiunea de a despărți apele de mâl și întunericul de lumină în cazul acestor artiști. Uneori te simți tentat să-i arunci cu totul în groapa de gunoi a istoriei.
Pe măsură ce se apropia Judecata de Apoi a Imperiului sovietic, destrămarea lui finală și țările din jur erau prinse de convulsiile nașterii unei noi realități, unei noi lumi, Cărtărescu și ai lui și-au dat seama că devin irelevanți, că pierd centrul de echilibru, că viziunea lor este depășită și anacronică. Creaseră, spune el, „flori de mină ascunse sub pământ”. Deși erau la fel de frumoase ca trandafirii, miroseau a pucioasă. Le creaseră să se bucure singuri. Se baricadaseră într-o carte.
E drept, nu erau insensibili la ultimii ani, și cei mai odioși, ai dictaturii. Nu erau imuni și lipsiți de empatie. Doar că nu considerau că arta putea avea un rol etic fără a se deforma și a-și pierde relevanța estetică. Chiar și-așa, spune el, simțea că lumea se cutremură și că polii magnetici își schimbă poziția. El însuși începuse să scrie în secret un poem, Levantul, care era în primul rând, un pamflet amar împotriva societății multilateral deformate, „o scriere împotriva tiraniei, dictaturii”, după cum îl prezintă el azi. Nu era singur.
Mulți dintre colegii săi de generație, așa-zișii optzeciști, începuseră să considere că etica poate avea valoare estetică sau, cel puțin, este un ingredient obligatoriu, într-o perioadă în care dictatura pusese cătușe creativității. Mariana Marin (o conștiință vie în ale cărei operă și viață nu puteai disocia eticul de estetic), Matei Vișniec sau Florin Iaru sunt numele care-i vin în minte lui Mircea Cărtărescu atunci când își amintește de resurgența literaturii critice, empatice sau reactive. Se feriseră cu toții de poezia politică sau de cea socială pentru că acestea erau o formă laterală, insidioasă de complicitate cu puterea. Nu doar un consimțământ dat abuzurilor și crimelor, ci chiar un efort de a le estetiza doctrina, de a le da un luciu metaforic. Iar pe lista păcatelor capitale ale scriitorilor alcătuită de Cărtărescu, cel mai de jos era colaboraționismul. Colaboraționismul cu propaganda de partid, pe vremuri, sau cu cererea pieței, în zilele de azi. Cărtărescu îi spune literatură pornografică indiferent de momentul istoric.
De-a lungul anilor care au trecut, și-a dat seama că în 1989 a început o nouă viață, dar și o nouă artă. La urma urmei, spune el, există două tipuri de creație: cea din care ai evacuat realitatea, pe care o ții departe de sol, să nu se întineze de atâta mizerie, și alta care riscă poate să trăiască mai puțin, dar care să ofere ceva din sufletul și realitatea creatorului.
„Gândiți-vă doar cât e de complicat totul”, spune el. Scrierea este un cod. Un cod pe care-l folosești să scrii o carte care are propriul ei cod. Paul Valéry spunea cândva că atunci când citești ceva, de fapt te citești pe tine însuți. Un cititor care citește o carte, spune Cărtărescu, de fapt o decodifică și o recodifică folosind propriul său dicționar de stări, propria sa gramatică. Este ca personajul acela borgesian, Pierre Menard, care traduce Don Quijote din spaniola de secol XVII în cea de secol XX, de fapt, în propria sa spaniolă. Și nu oricum, ci retrăind până în cele mai obscure și mărunte cotloane semantice cuvântul, fraza, imaginea, simbolul. Așadar, contează ceea ce scriem. Pentru că suntem ceea ce scriem, suntem ceea ce citim.
Desigur, literatura, care e pe punctul să se descompună, să se redefinească sau să se relativizeze în inflația de „creativitate” presupusă de Internet, de rețelele de socializare, de arta ready-made, nu mai are impactul de acum patruzeci de ani. Și-a schimbat azimutul, relieful, reperele. Cultura tinde să evacueze din centrul său artele iar poezia începe să fie irelevantă. Începe să devină, în schimb, relevantă implicarea creatorului în realitatea imediată. El începe să-și locuiască opera, să o transforme în vehicolul propriei sale sensibilități, reactivități, expresivități. Să o poarte cu sine. Este greu, poate imposibil și oricum nerecomandabil să despărțim creatorul de propria sa viață. Să pretindem că putem discerne între slăbiciunea, demisiile, concedierile, trădările unei vieți, și creația artistică, de ca și cum scriitorul ar fi o lume formată din continente despărțite de un ocean abisal și netraversabil.
Creatorii sunt ca melcii, spune Cărtărescu, melcii care lasă în urmă opera durabilă a cochiliei, în vreme ce ei sunt de fapt lipicioși, fragili, vulnerabili. Cochilia le păstrează forma în care le putem desluși contorsiunile, dezertările. Astfel că în această lume literatura nu mai este pur și simplu frumoasă. Ea este cumva și utilă, oricum bună, și prin aceasta, este și adevărată. Utilitarismul acestei perioade redescoperă ecuația antică a kalokagathonului, a frumuseții care este adevărată pentru că este bună. Literatura nu mai este, astfel, o operă a imaginarului, o deviație ficțională ci, întrucât este introspectivă și viscerală, o deslușire de sine, un act de cunoaștere. Este cunoaștere în măsura în care sunt cunoaștere și fizica, chimia sau matematica. Pentru că, deși din rațiuni educaționale, au fost împărțite în straturi și niveluri de cunoaștere, ele vorbesc despre aceeași realitate pe care o interpretează interdisciplinar, sinergetic. Artele sunt cunoaștere iar poezia este apexul cunoașterii. Poate că de aceea primii adversari ai dictaturilor au fost creatorii și, în principal, poeții „din versurile cărora curge sânge.” Mandelștam sau Țvetaeva stau mărturie.
Și poate pentru ca toate acestea să nu pară doar niște gânduri de șevalet, încă increate, încifrate, Mircea Cărtărescu ne citește câteva pagini din Solenoid, un episod care, spune el, încă îl bântuie prin ambiguitatea și misterul său. L-a scris fără să-l fi premeditat, poate influențat de un vis al lui Hans Castorp din Muntele vrăjit care, la rându-i, pare să fie o reflecție pe marginea unei dileme cosmice a Marelui Inchizitor dostoievskian.
Într-o discuție cu Irina, aceasta îl întreabă ce ar salva într-un incendiu: un copil sau o capodoperă? Ar prefera să lase lumea fără picturile lui Goya, să zicem, sau fără Leonardo, doar pentru ar salva un copil? Iar personajul masculin răspunde aproape fără ezitare: aș salva copilul. Indiferent dacă acesta va deveni un dictator, un monstru, un ucigaș în serie iar chipul culturii ar fi pe veci desfigurat de dispariția Doamnei cu licorna.
Cărtărescu crede, cum cred rabinii, că un om este un Univers. Cu fiecare pas făcut, cu fiecare fir de iarbă călcat în picioare, cu fiecare respirație, el se îndepărtează sau se apropie de condiția sa, de destinul său. În felul acesta, Cărtărescu ne spune pe care dintre cele două modele culturale (cel modernist, care plasează arta în centrul civilizației și celălalt care plasează acolo viața) îl preferă.
Vrea acum să-și locuiască tot mai mult cărțile, versurile, pentru că astfel participă la cel mai important și mai plăcut act al creației: cunoașterea de sine. Mai ales că locuința aceasta o plasează acum nu pe vârful nu știu cărui munte inaccesibil, ci chiar în centrii nervoși ai lumii.
Facebook Forum